Strategia de dezvoltare a Sectorului 4 în orizontul de timp 2016 2020 Cuprins Contents
Yüklə 2,01 Mb.
|
2. Capitalul antropic2.1. Istoric: “ceea ce a grãbit însã asezarea domniei la Bucuresti, mãcar pentru o bucatã de vreme, a fost tendinta politicii lui Mircea cel Bãtrân, de a se întinde cãtre Dunãre Pe când lucra de zor, trãgându-si cheltuielile din blocurile de sare pe care le vindea dincolo de Dunãre, la întãrirea Giurgiului, Mircea a simtit deci nevoia de a–si avea un popas la mijlocul drumului, între regiunea de dealuri si între fluviu, în acel loc atât de bine asigurat din mai multe puncte de vedere, care au fost Bucurestii“.… N. Iorga, despre Bucuresti Istoria sectorului 4 se confundã în negura veacurilor cu istoria Bucurestilor, care au cunoscut prezenta omului încã din epoca pietrei cioplite. Epoca bronzului, prin cultura Glina este prezentã în sectorul 4 pe Dealul Vãcãresti si pe Dâmbovita. Formele de economie, modul de viata, tipurile de asezari si locuinte din epoca bronzului sunt continuate în prima epocã a fierului si in a doua epocã a fierului, deci sector 4 a fost locuit intens si durabil de potia geto–dacã. Limita actualã a sectorului 4 este consecinta mai multor organizãri teritorial-administrative ale Capitalei. Prima mentiune indirectã privitoare la existenta sa se gãseste în “Catagrafia orasului” din anul 1798, care mentioneazã faptul cã Bucurestiul era împãrtit în cinci “plãsi”: Plasa Târgului, Plasa Gorganului, Plasa Brostenilor, Plasa Târgului de Afarã, Plasa Podului Mogosoaiei. Dintre acestea, se pare cã Plasa Brostenilor corespundea sectorului 4. Exista în aceastã plasã un numãr de 18 mahalale (cartiere în limbajul vremii), cu 1482 case. S-a incercat reconstituirea mahalalelor istorice ale sectorului, utilizând similitudinea numelui “unora dintre mahalale” cu numele traditional al unor strãzi vechi din sectorul 4 si care poartã pecetea istoriei locului respectiv precum si dupã numele (hramul) bisericii în jurul cãreia s–au dezvoltat, nume devenit acelasi pentru ambele entitãti. Redãm în continuare, prezentat pe douã coloane, rezultatul acestei analize: prima coloanã, cea din stânga, contine denumirea în ordine alfabeticã a mahalalelor din Plasa Brostenilor, indicate în “Catagrafia politiei bucurestenilor ce s–a fãcut la 1798”; în parantezã este cuprins numãrul care indicã totalul de case din mahalaua respectivã, ca urmare a recensãmântului. Notã: Catagrafie înseamnã inventar, recensãmânt, iar politie – oras. A doua coloanã, cea din dreapta, contine numele actual al strãzilor, apreciat a exprima apartenenta de mahalaua din coloana alãturatã; implicit, a mahalalei respective de sectorul 4.
Pentru câteva aspecte relevate de tabel, aparent neconcordante cu exigenta presupusã de metoda folositã, sunt necesare urmãtoarele precizãri:
Mahalaua Apostol. Se întindea pe câmpiile de la Lânãrie în directiunea Vãcãrestilor. Ori este evident cã tot ce are legãturã cu zona Vãcãrestilor si Lânãriei apartine sectorului 4. Mai mult, pe strada Lânãriei, ca o continuare a traditiei, existã o fabricã de textile–filaturã. Mahalaua Arhimandritul. I se mai zicea si Mahalaua Sfintii Apostoli, dupã hramul Bisericii care în prezent se aflã în sectorul 5, pe strada Sf. Apostoli, nr. 1 (fost 33), chiar la limita cu sectorul 4 (zonã care, prin reorganizare a trecut din sectorul 4 în sectorul 5). Mahalaua Bãrbãtescul. Numitã astfel dupã locurile ce reveneau boierimii din Bãrbãtesti si dupã Biserica Bãrbãtescu Vechi, un schit al Mitropoliei, fãcut de Mitropolitul Grigorie (1760–1787). Biserica Bãrbãtescu Vechi, al cãrei hram este Sfântul Nicolae, se aflã pe strada Bãrbãtescu Vechi, actual în sectorul 5, ca urmare a organizãrii administrative din august 1979. Mahalaua Brostenilor, un fost sat, lângã Bucuresti, cu multe lacuri ale cãror broaste i–au dat numele. Vecinãtatea Satului Brosteni cu Satul Sârbi, care la rândul sãu, a devenit mahala a Bucurestilor, permite concluzia cã Mahalaua Brostenilor apartine de sectorul 4. Mai mult, existã în sectorul 4, pe strada Cuza Vodã, nr. 77, Biserica Brosteni (Sfântul Nicolae Tabaci). Mahalaua Dobroteasa, se întindea în jurul Bisericii Dobroteasa, aflatã în prezent în sectorul 3 datoritã aceluiasi eveniment organizatoric mentionat anterior la Mahalaua Arhimandritul. Mahalaua Foisorul, numitã astfel dupã casa de privealã (Foisor) ziditã acolo de Nicolae Vodã Mavrocordat pe pãmânturile Mânãstirii lui Radu Vodã. Cum Radu Vodã existã neîndoielnic în sectorul 4, strãzii Foisorului nu i se poate contesta apartenenta geograficã de sectorul 4. Mahalaua Golescul, numitã dupã casele boierilor Golesti. Situatia destul de neclarã a amplasamentului poate fi lãmuritã prin vecinãtatea ei cu Mahalaua Prundului, numitã dupã 1750 si Mahalaua Domnitei Bãlasa, a cãrei apartenentã de sectorul 4 este confirmatã de biserica purtând acelasi nume, din strada Sfintii Apostoli, numãrul 65 (fostã Calea Rahovei, numãrul 19). Mahalaua Popescul, numitã astfel dupã vechea familie a boierilor din Popesti, care se regãsea în hrisoave pânã în anul 1600. Se poate admite ipotetic apartenenta de sectorul 4 fãrã alte dovezi, prin faptul cã aici au locuit Mitropolitul Neofit, Domnita Bãlasa Brâncoveanu, precum si prin apartenenta de Plasa Brostenilor, în general, pentru care s–a demonstrat la fiecare mahala, cu exceptia acesteia, a fi similarã sectorului 4 de astãzi. Mahalaua Sârbi: Sârbi a fost un sat lângã Bucuresti.Drumul care ducea la Sârbi corespundea oarecum cu Calea Vãcãresti de astãzi, arterã de comunicatie importantã din sectorul 4. Mahalaua Staicul se afla împrejurul Bisericii lui Staicu Logofãtul, o bisericutã de lemn în Mahalaua Radu Vodã. Înseamnã cã era o subdiviziune a Mahalalei Radu Vodã. Mahalaua Vlãdica este numitã dupã pãmântul si morile pe care Mitropolitul tãrii, “pãrintele vlãdica”, asa cum îi zic actele din acele timpuri, le avea pe acolo, pe lângã Dâmbovita, pe la începutul secolului XVII. Întrucât cea mai veche moarã pe Dâmbovita, la doi pasi de Curtea Domneascã, era moara datã în folosintã cãlugãrilor de la Sfânta Troitã (actual Radu Vodã) indicã aceastã mahala ca apartinând de sectorul 4. Rezultã cã plasa Brostenilor corespunde sectorului 4. În anul 1807 s–a hotãrât împãrtirea orasului în cinci culori, sau “vãpseli”, care înlocuiau vechile “plãsi”, si în care sectorul 4 era cuprins în culoarea de albastru. Prin legea din august 1929 (legea privind organizarea administratiunei locale), Municipiul Bucuresti se împãrtea din punct de vedere administrativ în 4 sectoare:
Sectorul Albastru cuprindea sectorul 4 integral, parte din sectorul 3 actual, sectorul 5 aproape integral si parte din sectorul 6 actual. În anul 1950, orasul este împãrtit în opt raioane, între care sectorul 4 era denumit Raionul Nicolae Bãlcescu. În februarie 1968, raioanele din Bucuresti au devenit sectoare, s–au restrâns la sase si în locul numelor proprii li s–au dat numere. Astfel Raionul Nicolae Bãlcescu a devenit sectorul 4. La 1 august 1979, prin Decretul Consiliului de Stat s–a modificat împãrtirea administrativ teritorialã în sase sectoare în loc de opt. Câmpia Filaretului, cunoscutã sub denumirea de Câmpia Libertãtii, este un loc istoric cu intense reverberatii unioniste. Împreunã cu Dealul Filaretului formeazã în sectorul IV asa numita Zonã a Filaretului. De zona Filaretului se leagã evenimente memorabile pentru istoria României si a Capitalei. Cunoscutã cândva ca zonã viticolã, pentru cã locurile erau bogat acoperite cu vii, denumirea de Filaret a zonei restrânse pe care o cunoastem astãzi vine de la numele Mitropolitul Filaret al II–lea, care–si construise local, pentru odihnã si meditatie, un “chiosc de privealã”, dependintã destinatã odihnei si reculegerii spirituale în cadrul splendid pe care–l oferea locul generos înzestrat de naturã, cu vegetatie, aer curat si izvoare de apã potabilã. Câmpia Filaretului este intim asociatã actului revolutiei de la 1848, eveniment premergãtor si determinant al celei de–a doua Uniri a românilor. Pe 11 iunie 1848, numerosi bucuresteni au pornit pe strada Filaret (numitã mai târziu “11 iunie”) spre palatul domnitorului Gheorghe Bibescu, aflat pe Dealul Patriarhiei si l–au silit sã semneze Constitutia întemeiatã pe principiile Proclamatiei de la Islaz si sã recunoascã un nou guvern format din sapte membri în frunte cu Nicolae Bãlcescu. Prin unirea de la 14 iunie 1848 a guvernului de la Bucuresti cu guvernul constituit la Islaz, se formeazã Guvernul Provizoriu al Tãrii, recunoscut si aclamat a doua zi, tot pe Câmpia Filaretului de 30.000 de bucuresteni, care au depus totodatã jurãmântul, pe programul revolutionar, temelia Constitutiei acceptate la 11 iunie 1848. De aceastã datã, Câmpia Filaretului, numitã Câmpia Libertãtii, intrã în constiinta politicã a bucurestenilor cât si a întregii tãri ca un punct de referintã în lupta însufletitã a românilor pentru a scãpa de sub protectoratul strãin ruso–turc, fapt care va crea premisele celei de–a doua UNIRI, din 24 ianuarie 1859. Se poate afirma cã Filaret, pentru bucuresteni si pentru români este sinonim cu independenta. Dealul Filaret a intrat definitiv în constiinta locuitorilor Capitalei prin obiective socio–economice, premiere absolute ale timpului, cum sunt: prima garã C.F.R. bucuresteanã – Gara Filaret, datã în folosintã în anul 1869, odatã cu prima linie de cale feratã din tarã, Bucuresti–Giurgiu; în prezent Autogara Filaret din anul 1960, pentru transportul auto pe directiile Giurgiu, Cãlugãreni, Comana, Oltenitei, Herãsti. Un alt obiectiv edilitar reformator în viata Capitalei – iluminatul strãzilor– se interfereazã cu Dealul Filaretului. De la lumânãrile de seu, de la începutul secolului al XIX, si pânã la introducerea curentului electric, bucurestenii au cunoscut toate sistemele de iluminat practicate în orasele europene. De la lumânãrile cu seu care luminau Podul Mogosoaiei în timpul domniei lui Ioan Vodã Caragea (1812–1818), cu începere din anul 1816 s–a trecut la lãmpi cu ulei de rapitã (în anul 1830 erau pe arterele principale 955 de felinare) apoi la lãmpi cu petrol – introduse în 1856, pentru ca din 1871, odatã cu intrarea în functiune a Uzinei de Gaz Filaret, iluminatul sã se facã cu gaz. Cu petrol si uleiu mineral erau iluminate, la sfârsitul secolului, doar periferiile orasului. Lumina electricã a fost introdusã în anul 1882, când au fost aprinse primele becuri pe Podul Mogosoaiei. Odatã începutul fãcut, edilii Capitalei au perseverat cãtre extinderea acesteia, scop în care au fost construite câteva uzine electrice. Devenite insuficiente la un moment dat, s–a hotãrât construirea unei noi uzine electrice în locul celor existente. Noua uzinã a fost plasatã alãturi de Uzina de Gaz, si înzestratã cu cele mai moderne instalatii existente atunci. Treptat, Uzina Electricã de la Filaret s-a dezvoltat, ajungând în 1913 la o putere instalatã de 6900 cai putere, fiind una din cele mai mari uzine electrice din tarã.. În afara evenimentelor istorice, când zeci de mii de cetãteni bucuresteni, ca într–o adevãratã Agora, hotãrau destinele României sub îndrumarea înteleaptã a personalitãtilor prometeice ale epocii, Câmpia Filaret (devenitã Câmpia Libertãtii) (prin atmosfera curatã si rãcoroasã, datoritã vegetatiei abundente si a numeroaselor fântâni cu apã potabilã), a devenit locul preferat de petrecere al bucurestenilor transformându–se încã din 1895 în parc public, neamenajat însã. Era, mai ales, un loc de petrecere al bucurestenilor, iar pe terenul mlãstinos, cu iarba abundentã, pãsteau vitele locuitorilor din zonã. Abia în 1906, cu ocazia organizãrii expozitiei jubiliare de împlinire a 40 de ani de la venirea regelui Carol I pe tronul României, a fost amenajat prin: împãdurire, asanarea vechilor bãlti, trasarea de alei, amplasarea de pavilioane si alte constructii functionale. Lucrarea a fost contractatã cu specialistul francez Redont, si la 6 iunie 1906 expozitia era gata pentru inaugurare. La inaugurarea excelent organizatã, onoratã de corpul diplomatic al momentului cu exceptia ambasadorului turc, delegatia municipalitãtii din Roma, a oferit în dar monumentul “Lupoaica Romei” cu cei doi fii ai sãi Romulus si Remus. Dupã un periplu de amplasamente (Piata 1848, Piata Dorobanti), statuia a ajuns într–un loc potrivit pentru latinitatea ei, Piata Romanã. În anul 1935, Parcul Libertãtii, cu frumusetea si reprezentativitatea sa, a fost preferat, cu ocazia “Lunii Bucurestilor” pentru a gãzdui prima expozitie urbanisticã; eveniment de care benficiazã din plin. La intrarea în Parcul Carol I, în zilele toride de varã te întâmpinã o atmosferã rãcoroasã împrospãtatã de coloana de apã a Fântânii Arteziene “Zodiac” construitã în anul 1935, în timpul primariatului ing. N Caranfil. Constã dintr–un bazin circular în care se ridicã o cupã de piatrã decoratã în exterior cu simbolurile celor 12 zodii realizate din mozaic negru pe fond cenusiu. Lucrarea a fost realizatã în 1935 dupã planurile arhitectului Octav Doicescu. Zodiacul este desenat de sculptorul Mac Constantinescu si realizat de arhitectii August Schmeidegen si Dorin Pavel. De la fântâna Zodiac, vizitatorul se aflã la începutul unei alei largi, mãrginitã de arbori cu coroane umbroase si arbusti elegant toaletati în forme geometrice. De aici pornesc radial alei de centurã betonate, plãcut umbrite de coloanele înalte si dese ale arborilor parcului. Aleea de intrare constituie axul principal al parcului si este orientatã, ca de altfel întregul parc, aproximativ pe directia nord – sud. Cam la jumãtatea aleii, suntem întâmpinati de statuile generos dimensionate, ale sculptorului D. Paciurea, statui–gigant, care conferã o stare de sigurantã sufleteascã în continuarea vizitãrii parcului. Spre capãtul sudic al acesteia, aflat pe cota cea mai înaltã a parcului, se ajunge trecând podul construit peste un lac. Lacul valorificã topohidrografia localã si permite:
Podul peste lac este din beton armat, prevãzut cu sase bolti de beton care–i conferã o vedere lateralã armonios integratã în arhitectura parcului. Calea podului este executatã din beton ornat cu mozaic turnat în câmp continuu. Înainte de podul amintit, Monumentul Eroului Necunoscut ne transmite, prin sobrietatea compozitiei sale sculpturale (alãturi de pozitia pioasã a ostasilor de gardã), sentimentele de cucernicie cuvenite jertfei neprecupetite a eroilor care au cãzut pentru independenta si integritatea nationalã; în memoria lor, o flacãrã arde vesnic. Dincolo de pod, se prefigureazã semet spre înãltimi, într–o imagine simbolicã, avantajatã si de conceptia amplasãrii (aproape pe cota cea mai înaltã din parc), un impunãtor mausoleu înalt de 48 de metri A fost realizat si inaugurat în anul 1963; denumit pânã în 1989 Monumentul Eroilor Socialismului. Este construit pe o bazã circularã, placatã cu marmurã neagrã pe care se înaltã cinci arcade prelungi ce se unesc la capãt într–o boltã elegantã, dezinvolt proiectatã pe firmament. Reflectarea arcadelor mausoleului în apele lacului de agrement accentueazã farmecul operei autorilor lucrãrii, arhitectii H. Manu si N. Cucu. Yüklə 2,01 Mb. Dostları ilə paylaş:
|