Strategia de dezvoltare a Sectorului 4 în orizontul de timp 2016 2020 Cuprins Contents

2.3. Organizare spaţială şi dotare edilitară

2.3.1. Zonificarea funcţională şi bilanţ territorial

Elaborarea şi aprobarea pentru prima datǎ în ultimii 60 de ani, în 2000, a unui Plan Urbanistic General pentru Bucureşti, a conturat cadrul legal şi tehnic de dezvoltare urbanisticǎ a oraşului.

Cât priveste vegetatia Bucurestilor la acel moment, situatia era urmãtoarea:

	partial, limita sudicã a Capitalei, spre Est, pornea de la Cimitirul Bellu, se continua pe Soseaua Oltenitei, pânã la intersectia cu Calea Vãcãresti, de pe malul abrupt al Vãii Plângerii (albia majorã a Dâmbovitei); spre Vest, limita era formatã de Soseaua Viilor
	în toatã zona de la sud de limita descrisã, singurele constructii care se aflau erau cele din Cimitirul Bellu si zidurile Mânãstirii Vãcãresti; în rest nu erau decât grãdini si mai ales vii; din aceste vii rãsãrea ici si colo câte o cramã mai înaltã, cu pod pentru paznici
	prin 1900, privind de pe malul abrupt al Dâmbovitei, orasul pãrea o nesfârsitã grãdinã de pomi si flori, din acest covor de verdeatã tindeau spre bolta cereascã siluetele zvelte ale turlelor celor peste 100 de biserici. Doar Mitropolia, Ateneul român si Foisorul de Foc rãzbãteau din aceastã imensitate de verdeatã

Cartierul scolii “George Bacovia” s–a format si dezvoltat în cadrul Comunei Serban Vodã, care, în 1918 a fost declaratã comunã suburbanã, fãra a intra însã în perimetrul Capitalei, eveniment petrecut mult mai târziu. Scoala, care la început a servit cartierul Cãtunul Bellu, a peregrinat ca si alte scoli, în raport de organizãrile administrative si dupã nevoile potiei scolare, pânã în 1927, când Comuna Serban Vodã va intra în perimetrul Capitalei.

Un alt aspect în evolutia sectorului 4, în legãturã cu începuturile scolii “George Bacovia”, este acela al trasãrii strãzilor si al denumirii acestora. Succint, lucrurile s–au desfãsurat astfel: dupã 1900, când atacul de filoxerã a fãcut ineficientã cultura viilor, terenurile s–au pus în vânzare ca locuri de constructie. Cu aceastã ocazie, respectându–se prevederile Regulamentului Organic privind “poprirea întinderii orasului”, în jurul anului 1900 s–au deschis si primele strãzi: Putul cu Tei, Opris Ilie, Colorian, Radului, Oltenilor si Nucului. Prin 1910 se traseazã noi strãzi ca: Duminicii, Rodica, Nineta, Puiului, Iancului, Peroni, Inginer Vernescu, Fratii Fãgãrãsanu.

Primii proprietari din zonã au fost Marin Niculescu, Ilie Opris, tatãl generalului în rezervã Nicolae Opris, precum si Barbu Pãltineanu. Primii doi au donat un teren pe care se va construi scoala sus numitã.

Este interesant pentru istoria cartierului modul de atribuire a numelui unor strãzi:

Strada Opris Ilie poartã numele celui ce a fost primul locuitor al cartierului, care a cumpãrat un loc parcelat pentru case.

Strada Colorian poartã numele unuia din cei doi coproprietari, doctor în chimie la Paris, Colorian, important functionar în Ministerul Instructiunii Publice.

Strada Radului poartã numele fiului mai mare al doctorului Colorian, Radu Colorian, de profesie avocat.

Strada Duminicii, la început Dominic, adicã numele celui de–al doilea fiu al lui Barbu Pãltineanu, mort tânãr, asasinat. Nefiind obisnuiti cu numele Dominic, românii l – au transformat în Duminicii si asa a rãmas.

Strada Rodica purta numele fiicei lui Barbu Pãltineanu

Strada Ninette purta numele fiicei lui Colorian, Antonia Maria Coandã.

Strada Puiului purta numele diminutivului celui mai mic fiu al lui Barbu Pãltineanu, doctor Ulpian Pãltineanu.

Strada Iancului purta numele profesorului universitar Iancu Tanoviceanu, vãrul doctorului Colorian. Al doliea coproprietar, Barbu Pãltineanu, avocat si politician, a refuzat de la început sã–si atribuie numele vre–uneia dintre strãzile rezultate prin parcelare, considerând cã el merita numele unei strãzi mai importante, din oras si nu dintr–un cartier oarecare. Dupã moartea sa din 1918, se va da numele de Barbu Pãltineanu uneia din strãzi. (Sursa: Prof. Octavian Hacigheanu “Schitã monograficã a Scolii generale George Bacovia”, manuscris, Bucuresti, 1998).

Firea receptivã a bucurestenilor înclinatã spre comunicare amplã, în forme cât mai variate si–a gãsit în culturã, fie prin organizarea manifestãrilor culturale, fie ca beneficiari de productie culturalã, un mod adecvat de satisfacere. Aceasta este si cauza vietii culturale intense care a pulsat în Capitalã. Astfel, conform Anuarului Municipiului Bucuresti 1932–1936, în Capitalã, în anul 1936 existau: 76 cinematografe, 7 teatre, operã, 2 trupe de revistã, peste 12 trupe mici care sustineau programe cu piese de teatru, programe de varieteu sau revistã.

Dacã acestora le adãugãm bibliotecile, muzeele, sutele de conferinte, concerte, expozitii si alte manifestãri culturale ne putem face o imagine destul de bunã asupra vietii culturale a Bucurestilor. Zonarea specifica este prezentata la capitolul 2.3.5 al prezentului document.

2.3.2. Zonarea