Strategii de afaceri

Proprietăţile mecanice

Proprietăţile mecanice se referă la comportarea mărfurilor la acţiunea diferitelor forţe exterioare ce le pot modifica structura sau forma. Cele mai importante proprietăţi mecanice sunt: rezistenţa, plasticitatea, duritatea, elasticitatea, durabilitatea etc.

Rezistenţa este una dintre proprietăţile importante ale multor mărfuri, cum sunt materialele de construcţii, produsele textile, mărfurile metalice, materialele plastice, etc.:

- rezistenţa la tracţiune (întindere) se exprimă prin raportul dintre forţa de rupere necesară şi secţiunea transversală a produsului. Se exprimă în daN/cm² sau N/mm²;

- alungirea la rupere ( A ) reprezintă proprietatea unor produse de a-şi mări lungimea din momentul acţiunii forţelor de tracţiune şi până la rupere. Se determină cu ajutorul relaţiei:

[%]

unde: l₁ reprezintă lungimea finală, iar l₀ cea iniţială şi se exprimă în procente;

- rezistenţa la încovoiere exprimă sarcina necesară ruperii prin încovoiere a unei epruvete raportată la secţiunea ei. Se determină pentru materialele de construcţie, din lemn,metalice ş.a.;

- rezistenţa la îndoire se determină la fibrele textile, hârtie, piele, materiale plastice etc.

- rezistenţa la compresiune se prezintă ca o deformare inversă rezistenţei la tracţiune, forţele fiind orientate în sens invers. Proprietatea este importantă pentru materialele de construcţii (lemn, ciment, metale), tălpile pentru încălţăminte ş.a.;

- rezistenţa la uzură prin frecare exprimă modul de comportare al unor mărfuri la acţiunea unor forţe care tind să se distrugă prin frecare. Proprietatea este importantă pentru a caracteriza comportarea materialelor pentru încălţăminte (tălpi), pentru confecţii (costume, căptuşeli, ciopari), anvelope din cauciuc, piese metalice şi din mase plastice, materiale pentru construcţii (scări, pardoseli) care sunt supuse frecvent şi uneori exclusiv la astfel de solicitări.

Rezilienţa (rezistenţă la şoc mecanic) reprezintă rezistenţa la rupere prin izbire. Se determină prin ruperea dintr-o singură lovitură a unei probe crestate la mijloc. Rezilienţa depinde de structura materialului şi indică rigiditatea, tenacitatea şi fragilitatea unor mărfuri.

Plasticitatea este capacitatea materialelor de a căpăta deformaţii permanente fără a-şi modifica volumul sub acţiunea solicitărilor mecanice.

Duritatea reprezintă proprietatea unor corpuri de a rezista la pătrundere, în cazul acţiunii unor forţe exterioare, caracterizând de fapt capacitatea materialului de a se opune la pătrunderea unui corp din exterior în stratul superficial.

Duritatea poate fi determinată prin mai multe metode:

• 
  prin zgâriere (metodele Mohs, Martens);
  
• 
  prin apăsare (metodele Brinell, Rockwell, Vickers);
  
• 
  metode dinamice (Shore, Poldy, Baumann).
  

Elasticitatea este proprietatea unor corpuri de a reveni la forma iniţială după ce forţa exterioară a încetat de a mai acţiona asupra lor. Limita de elasticitate este tensiunea maximă la care poate fi supus un corp solid fără să rămână cu deformaţii permanente după încetarea tensiunii.

Flexibilitatea este însuşirea unui metal de a putea fi îndoit sau încovoiat fără să capete o deformaţie permanentă.

Durabilitatea mărfurilor este capacitatea de a-şi menţine însuşirile un timp cât mai îndelungat, în condiţii normale de exploatare. Este un indicator sintetic, în care se regăsesc, direct sau indirect, valorile principalelor proprietăţi mecanice.

PROPRIETĂŢI TEHNOLOGICE

Cunoaşterea acestor proprietăţi este necesară adaptării tehnologiilor de prelucrare pentru obţinerea produselor finite.

În cazul ţesăturilor cele mai cunoscute proprietăţi tehnologice sunt: aspectul exterior şi draparea.

Aspectul exterior al ţesăturilor depinde de combinarea culorilor, concordanţa dintre desen şi culoare, de posibilitatea de realizare pe scară industrială şi de preţul de cost.

Draparea ţesăturilor este proprietatea de a forma cute şi dungi în îmbrăcăminte. Caracterul cutelor depinde de proprietăţile fibrelor, de proprietăţile mecanice şi de structura ţesăturii.

În cazul metalelor cele mai importante proprietăţi tehnologice sunt: turnabilitatea, maleabilitatea, forjabilitatea, sudabilitatea, plasticitatea etc.

Maleabilitatea este proprietatea metalelor ca sub acţiunea unor forţe exterioare să se deformeze fără a se fisura. Deformarea se poate face prin forjare, laminare, trefilare etc.

Forjabilitatea este proprietatea unui material de a putea fi forjat adică de a suferii deformaţii permanente fără fisurare în stare solidă. Această proprietate depinde de structura cristalină, de tratamentele suportate anterior de metal, de temperatura şi durata de forjare etc.

Sudabilitatea este proprietatea unui material (metal, masă plastică etc.) de a putea fi sudat. Sudarea este operaţia de îmbinare nedemontabilă a două sau mai multe piese metalice sau de mase plastice, executate la cald prin topire sau presare cu sau fără metal sau masă plastică de adaos, astfel încât piesele sudate să formeze un corp comun.

Plasticitatea este proprietatea unui material solid sau păstos de a căpăta deformaţii permanente fără fisurare când este supus unor anumitor solicitări.

În cazul făinii, în general, a făinii de grâu în special, proprietăţile tehnologice (de panificaţie) sunt: capacitatea de hidratare, capacitatea de a forma şi reţine gaze şi proprietăţile reologice (mecanice).

Capacitatea de hidratare, reprezintă cantitatea de apă (în procente) pe care o absoarbe făina pentru a forma un aluat normal, ea fiind în funcţie de cantitatea şi calitatea glutenului, de granulaţia făinii, de gradul de extracţie etc.

Capacitatea făinii de a forma şi reţine gaze în aluat depinde de calitatea glutenului, de conţinutul în glucide solubile, de granulaţia făinii, de capacitatea sa enzimatică şi de puterea de fermentare a drojdiilor.

Proprietăţile reologice (mecanice) ale aluatului - consistenţa, elasticitatea, vâscozitatea – joacă un rol hotărâtor în obţinerea unui produs finit de calitate.
PROPRIETĂŢI CHIMICE

Proprietăţile chimice ale mărfurilor exprimă compoziţia şi structura chimică, stabilitatea faţă de acţiunea agenţilor chimici, solubilitatea, conţinutul de substanţă uscată etc. Studierea acestor proprietăţi este necesară pentru aprecierea calităţii mărfurilor, pentru menţinerea lor în sfera circulaţiei, pentru stabilirea condiţiilor optime de păstrare şi transport etc. Toate mărfurile, fie ele alimentare sau nealimentare, se caracterizează printr-o anumită compoziţie chimică.

Compoziţia chimică reprezintă proprietatea de bază a mărfurilor, care împreună cu structura, determină în cea mai mare parte mărimea celorlalte proprietăţi, care stabilesc nivelul calitativ la un moment dat.

Substanţele care intră în compoziţia chimică sunt grupate în substanţe de bază, secundare, impurităţi şi corpuri străine. Proprietăţile şi proporţiile acestor substanţe determină destinaţia produsului, modul de comportare faţă de anumiţi factori care acţionează în timpul utilizării, transportului sau păstrării.

Stabilitatea la acţiunea agenţilor chimici exprimă proprietatea mărfurilor de a rezista sau nu la contactul cu diferite substanţe în timpul utilizării sau păstrării. Studierea stabilităţii mărfurilor la acţiunea agenţilor chimici, presupune cunoaşterea modului de comportare la acizi minerali şi organici, la săruri, la oxigenul din aer, etc.

Mărfurile metalice suferă procesul de coroziune, care este un fenomen de degradare bazat pe procese chimice şi electrochimice. Coroziunea poate fi produsă de agenţi atmosferici, de electroliţii din aer sau din sol.

Oxidarea este reacţia chimică de combinare a oxigenului cu un element sau cu o substanţă, fie prin legarea oxigenului de molecula acestei substanţe, fie cu distrugerea moleculei şi formarea de substanţe noi.

În practica industrială şi merceologică, prin analiza chimică se stabileşte calitatea materiilor prime, a produselor semifabricate şi a produselor finite, precum şi desfăşurarea proceselor de fabricaţie.

PROPRIETATI SENZORIALE (ORGANOLEPTICE)

Proprietăţile senzoriale sunt stabilite cu ajutorul organelor de simţ. Simţurile participante la analiza senzorială sunt: văzul, mirosul, gustul şi tactul, care conduc la înregistrarea aspectului (exterior şi interior), consistenţei, limpezimii, culorii, aromei, buchetului, gustului, suculenţei produsului. Capacitatea de a percepe anumite proprietăţi senzoriale diferă de la un individ la altul, fiind determinată de sensibilitatea organului faţă de anumiţi stimuli externi (sensibilitate senzorială).

Proprietăţile senzoriale sunt exprimate noţional, spre deosebire de celelalte proprietăţi care pot fi măsurabile prin analize, fie direct, fie indirect şi exprimate cifric în anumite limite maxime sau minime, după importanţă.

Proprietăţi olfactive

Senzaţiile odorifice sunt exprimate prin proprietăţile mirositoare. În analiza senzorială a produselor alimentare simţul mirosului, mult mai complex decât simţul văzului, este rezultatul acţiunii unor substanţe volatile asupra receptorilor pentru miros localizaţi în mucoasa nazală. Excitanţii olfactivi aparţin unor grupe osmofore (alcoolice, aldehidică, cetonică, eterică, carboxilică, esterică, nitro, amino) care determină mirosul specific. Clasificarea mirosurilor a făcut obiectul a numeroase studii şi încercări fără a putea stabili până în prezent criterii obiective, unanim acceptate, pentru o clasificare obiectivă şi completă. Una din clasificările cele mai uzitate aparţine lui Henning (1924); acesta apreciază că există şase mirosuri de bază: balsamic, picant, eteric, răşinos, de ars şi putred, sistematizate în prisma care îi poartă numele.

Proprietăţi gustative

Senzaţiile gustative sunt exprimate prin gust. Stimulii senzaţiilor gustative sunt prezenţi în structura chimică a produselor alimentare. Receptorii gustativi sunt localizaţi pe mucoasa bucală şi pe limbă. După valoarea gustului, produsele pot fi : sipide, cele care au gust şi insipide, fără gust.

S-au stabilit patru gusturi fundamentale: dulce, acru, amar, sărat. Gusturile particulare ale produselor se obţin prin combinarea în proporţii diferite a acestor gusturi fundamentale. Factorii care influenţează sensibilitatea gustativă sunt: concentraţia substanţelor pure, temperatura produsului şi a mediului ambiant, lumina, insuficienţa oxigenului, factori de ordin psihofiziologici, experienţa degustătorilor, gradul de mărunţire, durata acţiunii etc.

Gusturile de bază sunt determinate de prezenta în compoziţia produsului a unor substanţe pure. Astfel :

• 
  gustul sărat apare în prezenţa clorurii de sodiu;
  
• 
  gustul acru este datorat prezenţei acizilor organici şi a sărurilor acide;
  
• 
  gustul amar este specific produselor care conţin gruparea nitro (-NO₂,), săruri de magneziu sau chinină;
  
• 
  gustul dulce este conferit de zaharurile simple, unii polialcooli, aminoacizi etc.
  

Proprietăţi tactile

Senzaţiile cutanate (tactile) sunt exprimate în urma contactului pielii cu un obiect oarecare. Pielea, organul de simţ al acestor senzaţii, cuprinde receptorii specializaţi pentru fiecare din aceste senzaţii. Exprimarea proprietăţilor tactile se face prin intermediul indicilor noţionali ca: neted, aspru, fibros, lipicios, fierbinte, rece, cald, uscat, moale, apos, crocant, sfărâmicios, pufos etc. Sensibilitatea termică, spre exemplu, este apreciată de receptorii dermei care sesizează diferenţele de temperatură sau temperatura efectivă a unui produs.
Verificaţi-vă cunoştinţele - Alegeţi răspunsurile corecte:
1. Proprietăţile mărfurilor sunt însuşiri, atribute ale mărfurilor care le dau o anumită utilitate în consum şi au menirea să satisfacă o nevoie sau să realizeze un serviciu cerut.

1. 
   fals
   
2. 
   adevărat
   

2. Culorile cu lungimi de undă mari sunt:

1. 
   calde
   
2. 
   reci
   
3. 
   neutre
   

3. Faradul, reprezintă unitatea de măsură pentru :

1. 
   rezistenţa electrică
   
2. 
   capacitatea electrică
   
3. 
   rigiditatea electrică
   

4. Capacitatea materialului de a se opune la pătrunderea unui corp din exterior în stratul superficial reprezintă:

1. 
   rezistenţa la încovoiere
   
2. 
   rezistenţa la uzură
   
3. 
   duritatea
   

5. Gusturile fundamentale sunt :

1. 
   putred
   
2. 
   ars
   
3. 
   raşinos
   

TEME DE CONTROL

Definiti: Proprietatile marfurilor - Proprietăţi fizice, tehnologice, chimice, senzoriale

BIBLIOGRAFIE

• 
  Chiş,Al.,Drăgan,M.,Frăţilă,R.,Mihaiu,R.,Nistor,R.,Scorţar,L.,-Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii,Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2009;
  
• 
  Nistor, R., Chiş. A., Biro, A., Bazele Tehnologiei şi Merceologiei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999;
  
• 
  Fratila, R.,Chis,Al.,Dragan, M.,Nistor, r.,Biro,A,Mihaiua,R. Bazele tehnologiei si merceologiei,Ed.Dacia, Cluj Napoca, 2001,2002 ;
  
• 
  Fratila,R.,Chis.Al.,Nistor,R.,Dragan,M.,Mihaiu,R.,Scorţar,L. Merceologie si calitatea produselor, Editura Alma Mater, Cluj –Napoca, 2005;
  
• 
  Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu, R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2006.
  

MODULUL NUMARUL 3

TITLUL MODULULUI

INNOIREA,MODERNIZAREA,DIVERSIFICAREA ŞI

STANDARDIZAREA SORTIMENTULUI DE MARFURI

CONCEPTE DE BAZĂ:	Innoirea, modernizarea si diversificarea sortimentelor de mărfuri. Standardizarea.Organisme de standardizare.
OBIECTIVE:	Pregătirea teoretică şi practică şi însuşirea noţiunilor de bază necesare în domeniul merceologiei şi practicilor industriale şi comerciale.

UNITATEA 1

INNOIREA, MODERNIZAREA SI DIVERSIFICAREA SORTIMENTELOR DE MARFURI

Realizarea unor produse cu un nivel calitativ cât mai înalt, valorificarea cât mai bună a resurselor interne, retehnologizarea fabricaţiei, înnoirea producţiei de maşini şi utilaje reprezintă obiective ce impun producătorilor o nouă optică – de a produce în strânsă legătură cu cerinţele economiei de piaţă.

În concepţia clasică, produsul era definit ca o reuniune de atribute şi caracteristici, fizice şi chimice, prezentate într-o formă identificabilă.

În condiţiile actuale ale pieţei, interne şi internaţionale, produsul trebuie să fie definit în strânsă legătură cu conceptul de marketing. Conform acestui concept, produsul reprezintă ansamblul elementelor ce generează cererea exprimată de consumator pe piaţă. Aceasta depinde atât de creaţia inginerească, cât şi de prezentarea produsului, de canalele de distribuţie, preţul, calitatea, prestigiul pe care-l oferă utilizatorului său şi chiar comportamentul vânzătorului.

Rezultă de aici că, concepţia, proiectarea, realizarea unui produs trebuie efectuate în concordanţă cu cerinţele marketingului, astfel produsul trebuie însoţit de un program complex privind lansarea şi comercializarea sa pe piaţă.

Conform noii concepţii despre produs, acesta trebuie să cuprindă următoarele componente:

• 
  corporale, ce privesc caracteristicile tehnologice şi utilitatea lor funcţională;
  
• 
  acorporale, referitoare la nume, marcă, instrucţiuni de utilizare, precum şi gama serviciiilor ce-l însoţesc în vânzare şi în utilizare: instalare, punere în funcţiune şi service;
  
• 
  informaţii transmise de producător sau de o firmă distribuitoare sub forma acţiunilor de piaţă şi de formare a vânzărilor;
  
• 
  imaginea produsului prin prisma satisfacerii nevoii căreia îi este destinat.
  

În acest context apare necesitatea definirii produsului nou. Putem vorbi despre un produs nou dacă acesta aduce pe piaţă cel puţin un element util nou cum ar fi: o nouă compoziţie chimică, un principiu de funcţionare nou, o tehnică (reţetă) de fabricaţie nouă, o modalitate de pregătire nouă, un model nou, eventual realizat într-un stil nou. În acelaşi timp sunt considerate noi şi produsele care rezultă prin asocieri sau asamblări de mai multe produse (de exeplu agendă cu calculator), asemenea produse trebuind să satisfacă o anumită trebuinţă la un nivel superior, eventual să stimuleze apariţia alteia noi.

Cei care cu adevărat tind spre o poziţie solidă pe o piaţă, investesc în înnoirea, modernizarea şi diversificarea produselor. Înnoirea cuprinde înnoirea totală şi diversificarea sortimentului. În viziunea majorităţii specialiştilor modernizarea presupune înainte de toate, reproiectarea şi redimensionarea produselor cu respectarea strictă a a cerinţelor de rezistenţă, confort, estetică, valoare nutriţională etc., ţinând totdeauna seama şi de principiile tipizării.

Înnoirea totală urmăreşte însă înlocuirea produsului sau a produselor vechi cu produse complet noi. Înnoirea totală numită de unii autori şi diversificarea pe verticală, are la bază aducerea pe piaţă a unor produse noi cu caracteristici de calitate noi, cu o valoare de întrebuinţare îmbunătăţită, cu principii de funcţionare noi care asigură performanţe superioare.

Diversificarea propriu-zisă, diversificarea pe orizontală, presupune lărgirea sortimentului de produse fără aducerea unor elemente noi, remarcabile, în ceea ce priveşte compoziţia chimică, performanţele sau principiul de funcţionare al produsului. Se au în vedere adaptări la un nou domeniu de utilizare, o ambalare şi o prezentare mai deosebită şi mai les tipodimensiuni noi. Aceasta este de fapt o înnoire de sortimente.

Înnoirea sortimentului, are ca scop ocuparea unui segment cât mai larg pe piaţă. Unii autori definesc şi o a treia cale de diversificare, denumită colaterală (de graniţă), care conduce la completarea sortimentului prin valorificarea unor resurse de materii prime disponibile din categoria materialelor refolosibile şi recuperabile.

Prin înnoire şi diversificare poate fi modificată forma produselor, a ambalajelor, dar esenţial este că prin înnoire şi diversificare trebuie mărită valoarea de întrebuinţare a produselor.Această valoare de întrebuinţare mai mare se obţine prin utilizarea unor materii prime mai performante, tehnologii noi şi o proiectoare inovatoare. Se urmăreşte fie o mai bună satisfacere a unei nevoi existente fie suscitarea unei noi nevoi. Astfel, un calculator poate facilita o tehnoredactare mai uşoară sau poate asigura intrarea utilizatorului pe Internet.

Costurile şi efectele diversificării şi înnoirii trebuie corelate cu efectele economice urmărite. Prin diversificare şi înnoire trebuie obţinută o rată a profitului mai mare decât cea pe care întreprinderea o obţine fără aceste acţiuni. Rezultă deci, că programul de înnoire şi diversificare trebuie fundamentat foarte temeinic şi trebuie orientat spre profit.

INOVAREA TEHNOLOGICĂ

Procesul inovaţional, atât în cazul produselor cât şi în cel al tehnologiilor, reprezintă un important punct de pornire în analiza activităţii oricărei organizaţii economice şi nu numai.

Procesul inovaţional şi în speţă inovaţia tehnică reprezintă pentru organizaţiile cu succes un factor important al dezvoltării activităţii. Se poate spune că pentru a se face inovare trebuie să existe obligatoriu un set minim de premise ce vor garanta succesul acestei activităţi şi implicit a rezultatelor activităţii de cercetare-dezvoltare.

Schimbarea modului de abordare a procesului inovaţional în a doua jumătate a secolului XX a dus la trecerea de la orientarea spre producţie a inovării tehnologice spre orientarea către tehnologie/piaţă de desfacere .

UNITATEA 2

STANDARDIZAREA

IMPORTANŢA ŞI OBIECTIVELE ACTIVITĂŢII DE STANDARDIZARE
Standardizarea este activitatea tehnico-economică de elaborare a unor documente care reglementează în mod raţional şi unitar realizarea produselor, controlul calităţii şi circulaţia tehnică a acestora. Ea cuprinde întregul sistem de reglementare a dimensiunilor şi calităţii produselor prin norme diferenţiate pe domenii, după conţinut şi nivel (Fig. 5.1.).

Prin Ordonanţa 39/1998 se pun bazele standardizării voluntare în România. De la această dată, organismul national de standardizare este Asociaţia de Standardizare din România – ASRO.

1. Standardizarea este un instrument pentru dezvoltarea economică deoarece permite:

• 
  raţionalizarea producţiei prin stăpânirea caracteristicilor tehnice ale produselor, satisfacţia clienţilor, validarea metodelor de producţie şi obţinerea de creşteri ale productivităţii precum şi garanţia privind securitatea operatorilor şi instalatorilor;
  
• 
  transferul noilor tehnologii în domenii de interes pentru firme sau colectivităţi (materiale noi, sisteme de informare, tehnologii de supraveghere, electronica etc.)
  

Fig. 5.1. Domeniile, conţinutul şi nivelul standardelor

2. Standardizarea este pentru utilizator, un instrument de transparenţă şi progres deoarece contribuie:

• 
  la informarea sa, ajutându-l să aleagă produse ale căror aptitudini de funcţionare sunt în conformitate cu ceea ce doreşte;
  
• 
  la protecţia sa, standardizarea garantând proiectarea şi fabricarea unor produse sigure.
  

3.Standardizarea este un instrument strategic pentru agenţii economici care participă la lucrările de standardizare deoarece le permite:

- să inoveze, să anticipeze şi să realizeze produse proprii din ce în ce mai evoluate;

- să fie competitivi, să aibă cele mai bune arme pentru cucerirea de noi piete, să cunoască pieţele şi tendinţele lor.

Standardele sunt "reţete" care cuprind toţi parametrii tehnici şi calitativi pentru fabricarea unui produs.

Conform SR 10000-1:1994,"standardul este un document, stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut, care furnizează, pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, în scopul obţinerii unui grad optim de ordine într-un context dat".

În ceea ce privesc standardele, ele nu sunt obligatorii (au caracter de aplicare voluntară) în unele cazuri (cum sunt de exemplu domeniile care se referă la securitate) standardele pot fi făcute obligatorii de către instituţiile statului.

Importanţa standardelor rezultă din următoarele aspecte:

1.Standardele reprezintă documente de referinţă utilizate în schimburile economice şi stau la baza celor mai multe contracte comerciale;

2.Standardele sunt utilizate ca referinţă incontestabilă care ajută la clarificarea relaţiilor contractuale între parteneri şi pot fi utilizate în jurisprudenţă;

3.Standardele propun soluţii la probleme tehnice şi comerciale în ceea ce privesc produsele, echipamentele si serviciile. Ele stabilesc un compromis între dezvoltarea tehnologică la un moment dat şi contractele economice.

În concluzie putem afirma că, standardele reprezintă tehnologie şi “ştiinţa de a face”.

Clasificarea standardelor

Până la 28.08.1992, data la care s-a publicat în Monitorul Oficial al României Ordonanţa Guvernului României privind activitatea de standardizare în România s-au utilizat standarde de Stat (STAS), standarde de ramură (STR) şi standarde de întreprindere (STI). Pentru operativitate s-a convenit ca standardele elaborate înainte de data precizată să-şi păstreze sigla STAS.

În ţara noastră se elaborează în prezent următoarele categorii de standarde:

► standarde române – a căror siglă de identificare este SR - care se aplică la nivel naţional. Iniţialele SR sunt urmate de două grupe de cifre:

primul grup de cifre reprezintă numărul standardului şi acesta rămâne neschimbat;

al doilea grup de cifre reprezintă anul când a fost elaborat sau modificat respectivul standard;

► standarde profesionale - care se aplică în anumite domenii de activitate, în cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite, care le-au elaborat;

► standarde de firmă - care se aplică în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale şi al altor persoane juridice care le-au elaborat.

După provenienţă standardele se clasifică în :

• 
  Standarde naţionale care sunt elaborate , aprobate sau adoptate după caz, de un organism naţional de standardizare şi care este pus la dispoziţia publicului;
  
• 
  Standarde europene care sunt adoptate de către un organism european cu activitate de standardizare;
  
• 
  Standarde internaţionale care sunt adoptate de către un organism internaţional cu activitate de standardizare.
  

De menţionat este faptul că standardele internaţionale şi europene se publică în România numai după adoptarea lor ca standarde naţionale.

După conţinutul lor standardele se clasifică în:

• 
  standarde generale, care se referă la o problemă valabilă pentru una sau chiar mai multe grupe de produse, de tipul standardelor terminologice, de simbolizare, codificare, metode statistico-matematice de control al calităţii produselor;
  

• 
  standarde complete de produs, referitoare la obţinerea şi comercializarea unui singur produs. Ele conţin o serie de condiţii tehnico-economice care trebuie să fie îndeplinite de un produs, condiţii tehnice de calitate, reguli pentru verificarea calităţii, metode de verificare a calităţii, precum şi prevederile privind recepţia, marcarea (conţinutul marcării şi modul de marcare, pentru identificarea produsului, respectiv a producătorului), ambalarea, depozitarea şi transportul acestuia;
  

• 
  standarde parţiale de produs, care detaliază unul sau două capitole dintr-un standard complet de produs, putându-se constitui în: standarde de dimensiuni;standarde de marcare;standarde de parametri principali;standarde de reguli privind verificarea calităţii;standarde de analize şi încercări;standarde de ambalare, depozitare şi transport.
  

O altă clasificare a standardelor după conţinut, conform SR 10000/1-94, grupează standardele în:

• 
  standarde de bază, cu aplicabilitate generală sau care conţin prevederi generale pentru un anumit domeniu;
  

• 
  standarde de terminologie, care “fixează” termenii utilizaţi în diferite domenii;
  

• 
  standarde de încercări, care detaliază metodele de încercare aplicate pentru caracterizarea produselor sau serviciilor;
  

• 
  standarde de produse, care specifică cerinţele ce trebuie îndeplinite de un produs sau grupă de produse;
  

• 
  standarde de procese, care specifică cerinţele ce urmează a fi îndeplinite de procese, asigurându-se astfel aptitudinea de utilizare a lor;
  

• 
  standarde de servicii, care descriu cerinţele referitoare la servicii, pentru asigurarea aptitudinii lor de utilizare;
  

• 
  standarde de interfaţă, caracterizând interfaţa existentă între produse, procese, sisteme în punctele lor de conexiune;
  

• 
  standarde de date, conţinând datele necesare pentru caracterizarea completă a unui produs, proces, serviciu.
  

Pentru domeniul agro-alimentar, se utilizează următoarele tipuri de standarde, adaptate problemelor specifice ale acestor firme:

• 
  standarde de specificaţii de produse – cele care precizează structura produselor, terminologia caracteristicilor organoleptice, fizico-chimice, microbiologice şi pentru anumite produse chiar reguli de fabricaţie;
  

• 
  standarde de mediu înconjurător al produsului: standarde de ambalare, standarde referitoare la anumite exigenţe tehnice privind depozitarea, transportul, condiţiile de conservare, standarde de igienă şi securitate a materialelor destinate domeniului agro-alimentar, standarde referitoare la controlul produselor sau ingredientelor;
  

• 
  standarde de metode de analiză şi încercări: standarde de analiză senzorială, standarde de analize fizico-chimice, microbilogice etc.;
  

• 
  standarde de linii directoare – conţin recomandări privind metodele ce urmează a fi utilizate în vederea optimizării calităţii produselor sau serviciilor.
  

Alături de standardele – clasificate şi grupate –mai există şi “piaţa documebtelor tehnice de referinţă” cum sunt:

• 
  specificaţiile la dispoziţia publicului care sunt documente de referinţă voluntare, care furnizează regulii, linii directoare sau caracteristici pentru activitaţi sau rezultatele acestora. Ele sunt elaborate de ateliere,consorţii industrialesau alte grupuri şi s-au impus pe piaţa în care ciclul de viaţă al produsului este foarte mic(tehnologia informaticii).
  
• 
  reglementările(legi, decrete, etc.) care furnizează reguli legislative cu caracter obligatoriu şi sunt adoptate de o autoritate legislativă..
  

Principalele obiective ale standardizării sunt.

1. 
   facilitarea schimburilor interne şi internaţionale de mărfuri şi de informaţii ;
   
2. 
   ridicarea continuă a calităţii şi competitivităţii produselor;
   
3. 
   promovarea progresului tehnic şi accelerarea înnoirii producţiei;
   
4. 
   tipizarea şi raţionalizarea sortotipodimensiunilor.
   

Organisme de standardizare

Standardizarea în România

România este stat asociat la Uniunea Europeană şi a început negocierile pentru aderarea ca membru cu drepturi depline.

Una din cerinţele esenţiale pentru îndeplinirea acestui obieciv de importanţă majoră pentru ţara noastră este armonizarea legislaţiei tehnice cu cea care guvernează Piaţa Internă Unică a Uniunii Europene. Pentru realizarea acestei armonizări, în România a avut loc o reformă fundamentală în domeniul infrastructurilor calităţii şi standardizării.

Astfel, la 50 de ani de la înfiinţarea primului organism de standardizare din România (Comisiunea de standardizare - 1948), prin Ordonanta 39/1998 se pun bazele standardizarii voluntare în România. De la aceasta data, organismul national de standardizare este Asociatia de Standardizare din România – ASRO - având ca principal scop dezvoltarea standardizării naţionale, europene şi internaţionale.

Organismul naţional de standardizare şi-a schimbat statutul, dintr-un organism aflat în subordinea Guvernului României (Institutul Român de Standardizare), într-o asociaţie de drept privat, non-profit, fără scop lucrativ, neguvernamentală şi apolitică, de interes public, cu recunoaştere guvernamentală ca unic organism naţonal de standardizare.

Standardizarea internaţională şi europeană.

Pentru înlesnirea activităţilor de standardizare, pe plan internaţional există o serie de organisme specializate:

• 
  Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO);
  
• 
  Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI);
  
• 
  Comitetul European de Standardizare (CEN);
  
• 
  Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică (CENELEC);
  

• 
  Institutul European de Standardizare pentru Telecomunicaţii (ETSI);
  
• 
  Comisia Codex Alimentarius a ONU pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS).
  

Scopul principal al ISO, organizaţie înfiinţată în anul 1946, este de a favoriza dezvoltarea standardizării în lume prin: organizarea, coordonarea şi unificarea standardelor internaţionale; stabilirea de standarde internaţionale cu acordul tuturor statelor membre; înlesnirea elaborării de noi standarde, conţinând prescripţii comune, pentru a putea fi utilizate pe plan naţional şi internaţional.

ISO este o federaţie mondială de organisme naţionale de standardizare ce cuprinde circa 50 % din ţările membre ale Naţiunilor Unite, reprezentând aproximativ 90 % din totalul comerţului internaţional.

Comisia Electrotehnică Internaţională are drept scop coordonarea şi unificarea standardelor din domeniul electrotehnicii şi electronicii.

Normele din “Codex Alimentarius” din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) au ca obiectiv apărarea sănătăţii consumatorilor şi coordonarea cerinţelor referitoare la produsele alimentare, uşurând astfel comerţul internaţional cu aceste produse.

La nivel european au fost create o serie de organisme de profil.

Aceste organisme elaborează:

• 
  standarde europene – (EN);
  
• 
  documente de armonizare – (DH)
  
• 
  prestandarde europene – (ENV)
  

Verificaţi-vă cunoştinţele - Alegeţi răspunsurile corecte:

1. 
   Folosirea de subansambluri unificate constructive, combinate diferit cu interschimbabilitate funcţională şi geometrică, reprezintă:
   
   1. 
      tipizarea
      
   2. 
      agregarea
      
   3. 
      modularea
      

2. Standardul a cărui aplicare devine obligatorie prin efectul unei legi cu character general sau printr-o referinţă exclusivă dintr-o reglementare, reprezintă:

a) certificarea de conformitate;

b) standardul naţional;

c) standardul obligatoriu.

3. Standardele de securitate pentru produse ca: jucării, articole de menaj, căurcioare etc., au caracter:

1. 
   obligatoriu
   
2. 
   facultativ
   
3. 
   orientativ
   

4. Prin standardizare se urmăreşte concilierea cerinţelor beneficiarilor cu posibilităţile producătorilor pentru obţinerea unor produse de calitate superioară în condiţii de maximă eficienţă economică:

1. 
   fals
   
2. 
   adevărat
   

5. Standardele aplicate în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale şi al unor persoane juridice reprezintă :

1. 
   standarde profesionale
   
2. 
   standarde române
   
3. 
   standarde de firmă
   

MODULUL NUMARUL 4

TITLUL MODULULUI

CLASIFICAREA, CODIFICAREA ŞI CIRCUITUL TEHNIC AL MĂRFURILOR

CONCEPTE DE BAZĂ:	Sistematica mărfurilor, clasificarea armonizată a mărfurilor, sisteme de clasificare şi codificare, clasificarea şi codificare la nivel macroeconomic
OBIECTIVE:	Pregătirea teoretică şi practică şi însuşirea noţiunilor de bază necesare în domeniul merceologiei şi practicilor industriale şi comerciale.
RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL	Parcurgerea notiunilor in corelatie cu bibliografia data si completarea prezentelor informatii cu cele din referintele bibliografice recomandate
REZULTATE AŞTEPTATE:	Aprofundarea noţiunilor de studiul mărfurilor şi a elementelor definitorii îmbogăţind cunoştinţele dobândite în anii de studiu din perioada liceului la disciplinele fizică, chimie, matematică şi economie.

UNITATEA 1. CLASIFICAREA MĂRFURILOR

OBIECTIVE	Sistematica mărfurilor analizează sistemele de clasificare a mărfurilor, prezentând metode şi criterii de ordonare a produselor în cadrul acestor sisteme.
NOŢIUNI CHEIE	Clasificări, sistematica mărfurilor, articol,sort

DEFINIREA NOŢIUNII DE SISTEMATICĂ A MĂRFURILOR

Preocupările actuale în domeniul sistematicii se înscriu în două direcţii principale:

1.fundamentarea ştiinţifică a clasificării produselor. În acest sens, cercetările urmăresc în principal, elaborarea unui sistem de clasificare ştiinţifică fundamentat, care să asigure ordonarea produselor într-o structură logică, şi definirea clară a categoriilor de mărfuri, astfel încât să se stabilească un limbaj internaţional care să faciliteze schimbul de mărfuri;

2.asigurarea aplicabilităţii în practică a sistemelor elaborate. În acest sens, se pune problema de a găsi soluţiile cele mai convenabile pe linia armonizării clasificărilor naţionale şi internaţionale utilizate în prezent, clasificări care, în cea mai mare parte sunt incomparabile sau în mod limitat comparabile .

Elaborarea unei clasificări eficiente a mărfurilor nu este posibilă decât prin utilizarea unui sistem de criterii intercorelate, perfectionate continuu, pentru a se pune de acord cu progresele înregistrate în domeniul materiilor prime şi proceselor tehnologice, cu modernizarea continuă a activităţii comerciale.

Astfel, se consideră că articolul reprezintă noţiunea de bază a sistematicii produselor, individualitatea de bază a sortimentului de produse.Articolele se deosebesc între ele prin mai multe proprietăţi, în timp ce sortul reprezintă individualitatea cvasiindependentă într-un sortiment, un sort deosebindu-se de altul printr-o singură proprietate.

UNITATEA 2.

CODIFICAREA MĂRFURILOR

OBIECTIVE	Principalul obiectiv al codificării, care determină şi funcţia sa de bază, este identificarea.
NOŢIUNI CHEIE	Codul, codificarea, UPC, EAN, codul cu bare

Codificarea este operaţiunea de transpunere în cod a elementelor definitorii ale unor produse sau servicii, cu scopul identificării produselor.

Codul este un complex de elemente simbolice (litere, cifre, caractere alfanumerice) prin care se reprezintă o informaţie. Între clasificare şi codificare există interdependenţe sau chiar suprapuneri.

În cazul clasificărilor nesistematice, utilizate în practica economică, codificarea este dependentă de ordonarea mulţimii produselor pe categorii, suprapunându-se funcţia de identificare a codului cu funcţia sa de reprezentare a clasificării. Utilizarea eficientă a unui asemenea sistem de codificare presupune o structură unitară a criteriilor de clasificare şi stabilirea unui număr optim de niveluri de detaliere, pentru a nu se ajunge la un cod de lungime mare.

În cazul clasificărilor nesistematice, produsele se identifică printr-un cod secvenţial, acordat în ordinea numerelor naturale.

Clasificările combinate utilizează un sistem de codificare ierarhizat- secvenţial, codul având o zonă de ordonare corespunzătoare clasificării ierarhice, urmată de o zonă secvenţială. Prin urmare, funcţia de identificare a codului este combinată parţial şi cu funcţia de clasificare. Lungimea codului este cu atât mai mare, cu cât clasificarea cuprinde un număr mai mare de niveluri de detaliere.

Clasificarea şi codificarea produselor la nivel microeconomic

La nivelul întreprinderii se folosesc în principal clasificări nesistematice şi combinate cu scopul codificării mărfurilor, potrivit sistemelor informatice proprii ale întreprinderilor.

Pentru armonizarea clasificărilor şi codificărilor pe plan mondial au fost elaborate:

• 
  codul universal al produselor (Universal Product Cod UPC);
  
• 
  codul European al articolelor (European Article Numbering EAN).
  

Codul universal al produselor (UPC)

În scopul creşterii eficienţei activităţilor în comerţul cu amănuntul, a fost înfiinţat în S.U.A, în anul 1970, Consiliul pentru codificarea produselor, al cărui obiectiv principal l-a constituit cercetarea posibilităţilor de automatizare a prelucrării informaţiilor referitoare la vânzări.

Sistemul UPC se bazează pe un cod cu 12 caractere numerice:

• 
  prima cifră reprezintă o cheie a clasificării ("key number");
  
• 
  cinci cifre identifică producătorul;
  
• 
  următoarele cinci cifre identifică produsul;
  
• 
  ultima cifră este cifra de control.
  

În prezent sistemul UPC a fost adoptat de circa 40.000 de întreprinderi producătoare. Se apreciază că 95% din produsele comercializate în S.U.A. sunt clasificate şi codificate potrivit acestui sistem.

Codul European al articolelor (EAN)

Codul EAN are o reprezentare dublă grafică, şi anume:

• 
  un cod cu bare cu elemente de grosimi variabile;
  
• 
  un cod cu 13 caractere numerice.
  

Caracterele numerice ale codului EAN au următoarele semnificaţii:

• 
  primele două cifre indică codul ţării, care identifică organizaţia locală de codificare;
  
• 
  următoarele cinci cifre indică firma producătoare;
  
• 
  următoarele cinci cifre indică codul de produs;
  
• 
  ultima cifră este cifra de control.
  

Principalele aplicaţii ale sistemului EAN sunt:

• 
  codificarea şi identificarea automată;
  
• 
  gestionarea şi urmărirea automată a mărfurilor;
  
• 
  urmărirea stocurilor de produse;
  
• 
  identificarea producătorilor şi a distribuitorilor;
  
• 
  codificarea publicaţiilor (ISBN pt.cărţi; ISSN la periodice);
  
• 
  înregistrarea automată în casele de marcare a unităţilor comerciale etc.