Strategii de afaceri
Yüklə 422,45 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- I. INFORMAŢII GENERALE
- OBIECTUL MERCEOLOGIEI
- CONCEPTE DE BAZA IN MERCEOLOGIE
- BIBLIOGRAFIE
SUPORT DE CURS ANUL II Semestrul 2 Cluj – Napoca 2009 CUPRINS I. INFORMAŢII GENERALE 4 Date de identificare a cursului 4 BIBLIOGRAFIE 14 PROPRIETĂŢI FIZICE 27 Proprietăţile mecanice 34 BIBLIOGRAFIE 41 Fig. 5.1. Domeniile, conţinutul şi nivelul standardelor 46 Sistemul japonez de codificare CALRA 58 Clasificarea şi codificarea la nivel macroeconomic 58 Clasificarea mărcilor 64 FUNCŢIILE AMBALAJELOR 71 FUNCŢIILE CALITĂŢII 86 Tema 1 SISTEMUL DE ASIGURARE A CALITĂŢII 86 UNITATEA 3 MANAGEMENTUL TOTAL AL CALITĂŢII 88 SISTEMUL CALITĂŢII TOTALE. CONCEPTUL CALITĂŢII TOTALE 89
I. INFORMAŢII GENERALEDate de identificare a cursului
Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite Cursul Studiul mărfurilor si asigurarea calitatii îşi propune să dezvolte abilităţi şi cunoştinţe temeinice despre mărfuri şi calitatea acestora, necesare şi indinspensabile viitorului specialist, care va trebui să acţioneze în economia de piaţă. Titularul de curs încurajează participarea oricăror studenţi în cadrul cursului, indiferent de pregătirea educaţională a acestora.
Cursul de faţă reprezintă o prezentare a conceptelor esenţiale din domeniul mărfurilor şi asigurarea calităţii lor, concepte care au menirea de a forma şi dezvolta viitorilor eonomişti- manageri, abilităţile necesare pentru conducerea firmelor, în condiţiile economiei de piaţă bazată pe concurenţă . În acest sens, cursul Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii, vine să prezinte şi să elucideze problemele calităţii mărfurilor din toate unghiurile de vedere ale economiei de piaţă liberă şi poate să contribuie la prosperitatea agenţilor economici implicaţi şi la creşterea prosperităţii generale a populaţiei şi a ţării în ansamblul ei. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Cursul Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii, îmbină două modalităţi de învăţare pentru a asigura o mai bună pregătire a studenţilor. Pe de o parte, ei au posibilitatea să ia parte la audierea unor prelegeri pe o tematică specifică cursului urmate de discuţii cu titularul de curs, menite să exemplifice şi să clarifice conceptele şi noţiunile teoretice prezentate . În al doilea rând, studenţii vor fi stimulaţi să ia parte la un proces de învăţare activă, prin implicarea lor în realizarea unor proiecte de cercetare realizate asupra unor firme care acţionează în mediul economic românesc. Materiale bibliografice obligatorii 1. Chiş,A.,Drăgan,M.,Frăţilă, R.,Mihaiu, R.,Nistor,R.,Scorţar,L., Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2009 2. Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu, R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2006 3.Frăţilă,R., Chiş,Al., Nistor,R., Drăgan,M., Mihaiu,R.,Scorţar,L – Merceologie si calitatea produselor, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca,2005 Materiale şi instrumente necesare pentru curs Realizarea în condiţii optime a cursului de Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii va fi asigurată prin punerea la dispoziţia studentului a următoarelor materilale: suport de curs (ghid orientativ pentru învăţare), material electronic de suport, iar în plus acces la internet şi biblioteca facultăţii. Calendar al cursului
Calendarul activităţilor este unul orientativ, fiind susceptibil unor modificări ulterioare, acestea urmând să fie comunicate studenţilor. Politica de evaluare şi notare Modalitatea de notare a studenţilor la disciplina Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii are în vederea următoarele aspecte: - susţinerea unui examen scris a cărui pondere este de 80% în nota finală; - elaborarea unui proiect de cercetare asupra unei teme stabilite de titularul de disciplină. ponderea proiectului de cercetare va fi de 20% din nota finală. Studenţii trebuie să ştie că simpla parcurgere a suportului de curs nu este suficientă pentru promovarea. În vederea promovării examenului cu o notă satisfăcătoare, studenţii vor trebuii să parcurgă bibliografie indicată.
Plagiatul este o problemă serioasă şi este pedepsită cu asprime. Orice student care este prins că plagiază se poate aştepta să îi fie anulată munca şi să se întreprindă măsuri disciplinare din partea conducerii facultăţii. Exemple de plagiat: - realizarea proiectului de cercetare de către o altă persoană; - copierea parţială sau totală a unui proiect de cercetare; - copierea unui proiect de cercetare de pe internet şi răspândirea acestuia şi în rândul altor studenţi; - conspectarea unor surse bibliografice fără citirea prealabilă a acestora (copierea unor conspecte făcute de alţii). Studenţii pot să citeze surse bibliografice alcătuite din reviste sau cărţi cu condiţia ca respectivele surse să fie identificate şi prezentate în cadrul proiectului de cercetare. Un proiect care se constituie în mare parte din compilarea unor idei ale unor autori, neavând o contribuţie proprie din partea masterandului va fi notat cu un calificativ inferior. Studenţi cu dizabilităţi În vederea oferirii de şanse egale studenţilor afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale, titularul de curs îşi manifestă disponibilitatea de a comunica cu studenţii prin intermediul oricăror mijloace tehnice accesibile. Astfel, studenţii cu dizabilităţi vor putea adresa întrebările lor legate de tematica cursului, pe adresa de e-mail a titularului de curs, menţionată la începutul acestui silabus, putând primi lămuririle necesare în maxim 48 de ore de la primirea mesajului. Strategii de studiu recomandate Pentru a obţine performanţa maximă, studenţii trebuie să ţină cont de următoarele recomandări în ceea ce priveşte studiul individual, precum şi activităţile colective realizate în cadrul cursului: - este recomandat ca studiul acestor probleme să se facă în ordinea numerotării unităţilor de curs. - este recomandat ca studiul să se bazeze pe o bibliografie minimală, indicată în suportul de curs şi pe alte surse bibliografice indicate de titularul de disciplină. - se recomandă participarea la discuţii şi analize împreună cu titularul de curs, pe marginea temelor indicate spre studiu.
UNITATEA 1. OBIECTUL SI PROBLEMATICA MERCEOLOGIEI
OBIECTUL MERCEOLOGIEIMerceologia sau ştiinţa mărfurilor se constituie într-un sistem de cunoştinţe, tehnici şi metode orientate coerent spre cercetarea complexă a mărfurilor, în scopul oferirii de soluţii pentru factorii implicaţi în realizarea, comercializarea şi consumul mărfii.. Termenul “Merceologie” este împrumutat din limba italiană unde s-a format din expresia latină mercis (=al mărfii) şi expresia grecească logos (=ştiinţă, cunoaştere). Indiferent de denumire, conţinutul disciplinei a fost orientat constant spre marfă şi problematica mărfii în toate ipostazele sale determinate de mutaţiile produse la nivelul concepţiilor de viaţă, al complexului de nevoi la nivelul producţiei de bunuri comercializabile, materiale şi imateriale (servicii, informaţii, asistenţă, consultanţă etc). METODE ŞI MODALITAŢI DE CERCETARE IN MERCEOLOGIE Metodele de cercetare ale Merceologiei s-au diversificat şi perfecţionat continuu datorită progreselor tehnico-ştiinţifice din producţia de mărfuri. O analiză a metodelor folosite permite gruparea lor în:
Ca modalităţi de cercetare folosite în studiul mărfurilor sunt: inducţia, deducţia şi comparaţia. CONCEPTE DE BAZA IN MERCEOLOGIELiteratura merceologică dispune de o terminologie specifică, cu semnificaţii particulare acestei ştiinţe. Cele mai uzitate categorii în vocabularul specialiştilor dar şi al consumatorilor sunt : marfa, proprietăţile, caracteristicile, indicatorii, parametrii, indicii nivelului tehnic, calitatea, deficienţele (de calitate), uzura, defectele etc. Marfa, potrivit Dicţionarului de Merceologie (1991) este definită ca “produs al muncii omeneşti care satisface o nevoie socială şi care este destinat schimbului prin procesul de vânzare-cumpărare, fiind rezultatul unei activităţi economice, destinată satisfacerii trebuinţelor altor persoane decât producătorii”. Dicţionarul explicativ al limbii române /DEX 1996/ defineşte marfa ca “produs al muncii, destinat schimbului, prin intermediul vânzării cumpărării”. În limba română există o serie de categorii lingvistice care, in diferite situaţii, înlocuiesc categoria de marfă. Sinonimele cele mai cunoscute pentru “marfă” sunt: articol, bun, produs. In accepţiunea merceologică, produsul constituie o componentă ambientală, rezultat al unei activităţi umane, care interesează o nevoie şi care încorporează un complex de elemente specifice, interdependente, ordonate şi alcătuite într-un tot unitar. Atunci când produsul devine, fie şi contextual, un element al ofertei de piaţă, capătă statut de marfă. Proprietăţile reprezintă trăsături, însuşiri, atribute ale unui bun care îl particularizează în raport cu alte bunuri şi îi conferă capacitatea de satisfacere a unor nevoi umane. Intre proprietăţi există relaţii de intercondiţionare foarte complexe, care determină nivelul, ordinea ierarhică, gradul de importanţă al proprietăţilor la un moment dat. Caracteristicile (de calitate) sunt proprietăţile remarcabile ale unui bun, care definesc bunul respectiv, faţă de o cerinţă precizată. Această definiţie, conferă caracteristicilor prioritate la descrierea bunurilor în standarde, cărţi tehnice, pliante, materiale publicitare. Proprietăţile şi caracteristicile mărfurilor reprezintă rezultatul acţiunii conjugate a doi factori :
Proprietăţile şi caracteristicile mărfurilor sunt elemente calitative definitorii ale ofertei de mărfuri, structurându-se şi dimensionându-se prin raportare la cerinţele calitative – elementele constitutive ale cererii de mărfuri (I. Schileru). Indicatorii reprezintă o categorie utilizată frecvent pentru bunurile tehnice şi în analizele de calitate. Evidenţiind concentrat starea unei/unor sau a tuturor caracteristicilor produsului, indicatorii pot fi: parţiali (tehnic, economic, ecologic), generali, şi sintetici. Parametrii se folosesc pentru exprimarea caracteristicilor tehnico-funcţionale (consumuri, precizie, turaţie etc.) sub formă cifrică sau sub forma altor moduri ca: parametrii ”normali”, “superiori” etc. Parametrii, fiind expresia mărimii caracteristicilor, sunt adesea folosiţi în mod eronat, cu semnificaţia de caracteristici. Indicii (de calitate). Expresia valorică a nivelului unei caracteristici este exprimată printr-un indice. Termenul “indice” este în prezent puţin utilizat fiind preferată expresia “valoare a caracteristicii”. Funcţiile reprezintă evidenţierea unui grup de caracteristici. Principalele funcţii specifice bunurilor în general şi mărfurilor în particular sunt:
Totalitatea funcţiilor unui produs dau acestuia valoare de întrebuinţare sau utilitate (conform teoriei macroeconomice contemporane). Utilitatea - reprezintă “capacitatea reală sau presupusă a unui bun de a satisface o nevoie umană prin folosirea sa, dată de caracteristicile fizice, chimice, estetice, funcţionale” (N.Dobrotă ) Utilitatea, în sens larg, este sinteza caracteristicilor dezirabile care urmăresc conformitatea cu cerinţele (aşteptările) preformulate (I. Schileru). Caracteristicile indezirabile ale unui produs reprezintă de fapt deficienţele acestuia. Calitatea - reprezintă sinteza tuturor proprietăţilor (caracteristicilor) bunului considerat, respectiv a funcţiilor acestuia aşa cum sunt. Studiul calităţii, face obiectul unor capitole distincte din prezentul curs. Uzura – exprimă gradul de diminuare a nivelurilor caracteristicilor, a calităţii unui bun. Uzura poate fi : fizică şi morală. Uzura fizică reprezintă diminuarea nivelurilor caracteristicilor fizice, chimice, estetice etc., ca urmare a exploatării bunurilor. Uzura morală constituie diminuarea nivelurilor caracteristicilor comerciale îndeosebi, dar şi a celor tehnice ca urmare a ieşirii din actualitate a bunurilor respective.
UNITATEA 2. INDICATORI TEHNICO-ECONOMICI
Trecerea la exploatare a unui proces tehnologic se realizează numai în condiţiile în care procesul respectiv devine eficient din punct de vedere economic. Aprecierea proceselor tehnologice sub aspectul eficienţei economice se face prin intermediul unor indicatori: -indicatori de bază ai activităţii economice; -indicatori de eficienţă economică; -indicatori tehnico-economici: de consum; de utilizare; de mecanizare; de calitate. Indicatorii de bază ai activităţii economice sunt utilizaţi în activitatea de programare a producţiei şi de apreciere a rezultatelor economice obţinute de o întreprindere. Indicatorii de eficienţă economică, care se calculează pe baza datelor tehnice şi care evidenţiază partea economică a unui proces tehnologic, sunt: productivitatea muncii, costurile de producţie, cheltuielile materiale, rentabilitatea etc. Indicatorii tehnico-economici folosiţi pentru aprecierea proceselor tehnologice sunt mărimi scalare cu sau fără dimensiuni, care caracterizează o substanţă, un dispozitiv, un sistem tehnic sau un proces tehnologic din punct de vedere tehnic şi economic. Indicatori de consum Aceştia exprimă cantităţile de materii prime, materiale, combustibili şi energie, necesare pentru obţinerea unei cantităţi de produs finit, într-un anumit proces tehnologic, în general, folosindu-se denumirea de consumuri specifice. Consumul specific de materii prime se defineşte prin cantitatea de materii prime necesare pentru obţinerea unei unităţi de produs, exprimate în aceleaşi unităţi de măsură: tone materie primă/tonă produs [t/t], sau în unităţi diferite: m3 materie primă/tonă produs etc. Consumul specific de materiale auxiliare reprezintă cantitatea de materiale auxiliare (solvenţi, catalizatori, reactivi etc.) necesare pentru obţinerea unei unităţi de produs. Se exprimă în kg/t produs, t/t produs etc. Consumul specific energetic exprimă cantitativ energia (exprimată în unităţi corespunzătoare) necesară pentru obţinerea unei unităţi de produs: kWh/t, t.cc/t etc. Consumurile specifice de utilităţi (apă, aer tehnic, gaz inert, abur etc.) se definesc prin raportul dintre cantitatea de material consumată pentru unitatea de produs şi se exprimă, de exemplu, în m3 abur/t ţiţei prelucrat, Nm3 gaz inert/Nm3 gaz sinteză etc. În funcţie de modul de determinare a consumului specific se deosebesc: consumul specific teoretic; consumul specific programat (normă tehnică de consum); consumul specific practic. Consumul specific teoretic (  ) reprezintă limita necesarului de materii prime, materiale, combustibili şi energie pentru obţinerea unităţii de produs finit. În cazul obţinerii unor produse dintr-o singură materie primă, prin prelucrări mecanice, consumul specific teoretic corespunde masei nete a produsului finit fiind numit şi consum net. Consumul specific teoretic nu ţine seamă de pierderile de fabricaţie, de toleranţele maşinilor sau de gradul de transformare al reactanţilor. Valoarea consumului specific teoretic este folosită pentru determinarea gradului de utilizare a materiilor prime.
Consumul specific programat (  ) reprezintă limita maximă admisă a consumului de materii prime, materiale, combustibili şi energie. Consumurile specifice programate se stabilesc şi se reexaminează periodic.
Stabilirea consumurilor specifice programate se face pe baza următoarelor metode: metoda de calcul tehnico-analitică; metoda experimentală; metoda statistică. La stabilirea consumurilor specifice programate se au în vedere şi pierderile de materii prime, combustibil şi energie care sunt inerente procesului tehnologic de fabricare sau de construire. Aceste pierderi sunt numite pierderi tehnologice, ele fiind funcţie de tehnologia şi tehnica de lucru.  .
Consumul specific practic (  ) reprezintă consumul realizat în urma desfăşurării activităţii de producţie. Mărimea acestui indicator este influenţată de:
Indicatori de utilizare Exprimă modul cum sunt utilizate materiile prime, materialele, combustibilul şi energia, modul cum este utilizată capacitatea de producţie construită (utilajul tehnologic) precum şi cum sunt utilizate forţa de muncă şi timpul. Gradul de utilizare (Ku) a materiilor prime, a materialelor, a combustibilului şi a energiei se calculează cu raportul:
Un alt indictor care reflectă gradul de utilizare a materiei prime este randamentul în produs (η) dat de raportul procentual dintre cantitatea reală de produs obţinută (Pp) şi cantitatea teoretică posibilă (Pt):  [%].
Randamentul ideal este 100%, dar datorită pierderilor de materii prime sau de produse şi a reacţiilor secundare care au loc în sistem În foarte multe procese de fabricaţie, pe lângă produsul principal se obţin şi coproduse. Pentru a caracteriza, din punct de vedere cantitativ, transformarea materiei prime în diferite produse se folosesc trei mărimi adimensionale numite: conversie utilă, conversie totală şi randament. Randamentul în produs util (η) este egal cu raportul dintre conversia utilă şi conversia totală:
Indicatorii de folosire raţională a utilajului de producţie se clasifică în indicatori extensivi, intensivi şi integrali. Indicatorii extensivi arată timpul de folosire a utilajului indiferent de modul cum este utilizat. Ei pot fi exprimaţi în valoare absolută (ore, zile, ani etc.) sau în valoare relativă, ca un raport între timpul de lucru, disponibil sau efectiv, folosit Ta (indicele “a” vine de la activ) şi timpul calendaristic Tcal. Astfel, raportul:  [%]
este indicatorul de utilizare a timpului. Indicatorul de inactivitate, obţinut cu relaţia
serveşte la aprecierea timpului de inactivitate. Pentru aprecierea modului cum este utilizată capacitatea de producţie a unui utilaj se folosesc indicatorii intensivi. Indicatorii intensivi sunt: producţia (randamentul unui utilaj) pe unitatea de timp de lucru; producţia specifică; gradul de utilizare a capacităţii de producţie. Producţia practică pe oră se determină cu relaţia:  ,
unde: prh este producţia practică pe oră sau randamentul orar al utilajelor; P este producţia anuală a întreprinderii; Nu reprezintă numărul utilajelor; Ta este timpul disponibil de lucru în h/an. Producţia specifică este raportul dintre producţia care se realizează pe utilajul respectiv într-o unitate de timp raportată la o unitate fundamentală care caracterizează acel utilaj (C).
Producţia specifică se stabileşte în condiţii intensive de muncă, funcţionare perfectă şi continuă a tuturor părţilor componente ale instalaţiei. Producţia specifică realizată în condiţii reale de muncă – cu întreruperi accidentale sau pentru reparaţii, defecţiuni, greşeli de conducere şi supraveghere etc. – constituie producţia specifică extensivă; valorile ei sunt mai mici decât ale producţiei specifice intensive. Capacitatea de producţie este producţia maximă posibilă a unei unităţi economice (utilaj, secţie, întreprindere sau ramură) care ar putea fi realizată într-o anumită unitate de timp (de regulă într-un an), ţinând seama de dotarea tehnică şi de existenţa experienţei celei mai avansate din cadrul ramurii în privinţa folosirii intensive şi extensive a utilajului său existent conducător. Norma intensivă maximă (NI) este producţia maximă pe oră, schimb, zi sau lună pe care ar putea să o dea o unitate caracteristică a utilajului în cauză dacă ar funcţiona în condiţiile experienţei celei mai bune întreprinderii în privinţa vitezelor de prelucrare (sau producţiei teoretice) şi a opririlor mici. Norma extensivă maximă (Ne) a unui utilaj este timpul disponibil maxim, înţelegând prin aceasta timpul de lucru maxim obţinut din timpul nominal minus opririle reduse la minimum ca număr şi durată, în baza experienţei celei mai avansate de organizare şi de calificare din domeniul reparaţiilor şi al întreprinderii. Capacitatea de producţie (Cp) este mai mare decât producţia programată Ppr. Producţia realizată P poate fi mai mică, egală sau mai mare decât cea programată, dar totdeauna mai mică decât capacitatea de producţie. Indicatorii integrali au în vedere întregul timp de lucru al utilajului, respectiv posibilităţile de creştere a producţiei teoretice. Astfel, coeficientul folosirii integrale a timpului de lucru al utilajului se calculează cu relaţia:  ,
unde: Prt este producţia teoretică a unui utilaj pe an (adică în condiţiile când n-ar exista nici o oprire); Pr este producţia anuală practică a utilajului. Indicatori de mecanizare, cel mai frecvent utilizat este gradul de mecanizare, care se defineşte prin raportul dintre cantitatea de lucrări executate mecanic şi cantitatea totală de lucrări executate. UNITATEA 3. BILANŢURI TEHNOLOGICE
Bilanţul de materiale Reprezintă forma cantitativă prin care se exprimă transformarea materialelor într-un proces tehnologic sau expresia matematică a acestor transformări. Cantităţile de materiale cu care se operează în bilanţul de materiale se exprimă în unităţi de masă, dar în cazul proceselor continue din industria chimică se pot folosi şi alte modalităţi de exprimare: debitele gravimetrice, în kg/oră sau volumetrice, în m3/oră etc. Transformările cantitative pe care se bazează bilanţul de materiale se exprimă în unităţi de masă, de obicei în tone şi procentual, formă care redă mai clar gradul de utilizare a materiei prime în raport cu limitele teoretice maxime care ar putea fi realizate. În procesele din industria chimică în flux continuu nu se realizează acumulări de materiale în instalaţii şi în aceste condiţii, bilanţul de materiale se exprimă printr-o relaţie de forma:
în care: În desfăşurarea reală a proceselor tehnologice au loc pierderi inerente de materiale şi cantitatea reală de produs finit ce se obţine este mai mică decât cea prevăzută teoretic. În aceste condiţii, expresia bilanţului de materiale ia forma:  ,
în care primii termeni îşi păstrează semnificaţiile atribuite mai înainte, iar În funcţie de structura procesului tehnlogic, bilanţul de materiale se poate calcula pentru toate materialele care intră în proces (bilanţul total) sau pentru transformarea unui singur material (bilanţul parţial). În mod similar, bilanţul de materiale poate fi întocmit pentru întregul proces tehnologic (bilanţul general total) sau pentru diferite faze ale procesului (bilanţuri parţiale). Bilanţul de materiale reflectă nivelul ştiinţific şi modul de conducere a procesului tehnologic şi constituie unul dintre factorii de decizie pentru alegerea variantei tehnologicce optime, întocmirea schemelor tehnologice şi dimensionarea optimă a utilajelor. Pentru conducerea proceselor tehnologice, bilanţurile de materiale permit să se evidenţieze pierderile de materiale, structura produselor şi cheltuielilor pe faze, elemente pe baza cărora se pot formula deciziile de remediere a cauzelor care, eventual, au efecte negative asupra economiei proceselor tehnologice. În orice proces tehnologic pe lângă consumul de materii prime şi materiale are loc în acelaşi timp şi un consum de energie sub forme diferite: mecanică, termică, electrică, chimică etc. Pentru a cunoaşte consumurile de energie şi distribuţia ei în cadrul proceselor tehnologice se întocmeşte bilanţul de energie. La baza întocmirii lui stă legea conservării energiei după care “energia nu apare din nimic şi nu dispare fără urmă, ci ea trece dintr-o formă în alta în cantităţi strict echivalente”. Bilanţul energetic reprezintă evidenţierea sub formă tabelară sau grafică a egalităţii dintre energiile intrate în sistem şi cele ieşite, corespunzătoare unui domeniu dat şi unui interval de timp dat. Din punctul de vedere al luării sau neluării în considerare a calităţii fluxurilor de energie se disting:
Bilanţul energetic cantitativ Expresia generală a unui bilanţ energetic cantitativ corespunde principiului conservării energiei, exprimat cu ajutorul relaţiei:  ,
unde: Energiile intrate în contur:
în care Energiile ieşite din contur:
în care  .
În cele două relaţii precedente semnificaţia termenilor este următoarea: În final, pentru bilanţul energetic cantitativ rezultă relaţia:
MODULUL NR. 2 TITLUL MODULULUI PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE MĂRFURILOR
UNITATEA 1 PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE PRODUSELOR Proprietăţile mărfurilor sunt însuşiri, atribute ale mărfurilor, care le dau o anumită utilitate în consum şi au menirea să satisfacă o nevoie sau să realizeze un serviciu cerut de consumator. Doi factori determină în mod hotărâtor proprietăţile mărfurilor: structura şi compoziţia chimică, acestea, la rândul lor influenţând mărimea celorlalte proprietăţi. CLASIFICAREA PROPRIETĂŢILOR MĂRFURILOR Proprietăţile mărfurilor pot fi clasificate după următoarele criterii: a). în funcţie de ponderea pe care o au în stabilirea calităţii se disting:
b) în funcţie de modalitatea de determinare sunt:
c) după aportul adus la serviciul pe care îl îndeplinesc în timpul utilizării, se deosebesc proprietăţi:
d) după ramura ştiinţifică care se ocupă cu studiul diferitelor proprietăţi distingem:
e) după modul de exprimare, proprietăţile sunt:
- în valori relative; - în valori limitative; - în valori de interval;
Yüklə 422,45 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
[%].
.
[%].
.
,
reprezintă cantitatea totală de materiale intrate în sistem, iar 
cantitatea de produse rezultate.
reprezintă suma pierderilor materiale.
este suma energiilor de toate formele cuprinse în conturul bilanţului; 
este suma energiilor ce ies din conturul bilanţului.
,
este suma tuturor cantităţilor de energie intrate în contur din exteriorul acestuia; 
este suma tuturor cantităţilor de energie generate în interiorul conturului considerat (prin reacţii chimice exoterme).
,
este suma tuturor cantităţilor de energie folosite util dată de expresia:
este suma tuturor cantităţilor de energie folosite în mod util (din resurse primare de energie); 
este suma tuturor cantităţilor de energie conţinute în resurse energetice secundare (RES); 
este suma tuturor pierderilor de energie.