Structura trofică a ecosistemului



Yüklə 0,95 Mb.
səhifə10/13
tarix28.07.2018
ölçüsü0,95 Mb.
#60783
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   13

impacte ireversibile (care nu pot fi „metabolizate” de către componentele de mediu într-o anumită perioadă de timp);

  • impacte reversibile datorate unei cauze permanente (care pot fi „metabolizate” într-un interval determinat fără să fie necesară nici o intervenţie de combatere şi care sunt cauzate de o anumită activitate ce va avea loc pentru o perioadă lungă sau nedefinită de timp);

  • impacte reversibile datorate unei cauze temporare (care pot fi „metabolizate” într-un interval determinat fără să fie necesară nici o intervenţie de mitigare şi care sunt cauzate de o activitate care va avea loc pe o perioadă definită şi scurtă de timp).

    După natura şi eficacitatea efectelor generate asupra componentelor de mediu impactele se clasifică în (Floca, 2001):

    - impacte temporare (când impactul are loc pe o scurtă perioadă de timp);

    - impacte permanente (când impactul se menţine pentru o perioadă lungă sau nedefinită).

    După scara teritorială de manifestare şi a efectelor generate impactele pot fi strategice (influenţează arii mult mai mari faţă de zona utilizată şi exploatată de o anumită activitate) şi locale (influenţează o arie limitată aferentă unei activităţi sau surse antropice).

    În funcţie de intensitatea impactelor sunt descrise:

    - impacte de intensitate ridicată (impactele cu intensitate maximă);

    - impacte de intensitate medie (cu efecte evidente şi percepute);

    - impacte de intensitate scăzută (cu efecte mai puţin evidente).

    Pe baza unor indicatori de reversibilitate sau ireversibilitate pot fi identificate:



    - impacte reversibile, caracterizate de o revenire totală sau parţială a mediului la starea calitativă anterioară;

    - impacte ireversibile, care determină apariţia unor noi tipuri de medii.

    În funcţie de natura efectelor produse şi criteriile de valoare (localizarea geografică, contextul ecologic, magnitudinea, durata, frecvenţa, ireversibilitate), impactele pot fi:



    - impacte negative, caracterizate de o serie de atribute care au valori semnificative pentru degradarea calităţii mediului;

    - impacte pozitive, traduse în termeni de siguranţă de protecţie a mediului şi a omului.

    O categorie importantă şi extrem de des întâlnită în cazul activităţilor antropice o reprezintă impactele cu efecte cumulative, determinate de o serie de acţiuni sinergice care induc efecte complexe şi se caracterizează prin acumularea şi amplificarea efectelor în timp.



    O descriere amănunţită şi complexă a tuturor formelor de impacte antropice este deosebit de dificilă. În consecinţă, prevenirea şi controlul impactelor asupra mediului sunt acţiuni impuse de legislaţia naţională şi internaţională..


    1. Evaluarea impactului de mediu: reglementare, etape, metode şi tehnici, organizaţii şi tipuri de personal implicate


    Etapele de evaluare a impactului asupra mediului
    În general procesul de EIM are următoarele etape principale:

    • elaborarea unui studiu de impact asupra mediului care să vizeze potenţialele impacte şi efecte ale dezvoltării activităţilor umane într-un teritoriu;

    • consultarea şi participarea publică ulterioară publicării studiului de impact;

    • includerea rezultatelor din studiul de impact şi a observaţiilor pe marginea acestuia în procesul de luare a deciziilor (decizional) în ceea ce priveşte autorizarea şi implementarea activităţilor (proiectelor/acţiunilor) antropice.


    Etapele studiului de impact sunt:
    1. Analiza preliminară

    • Stabilirea obiectivelor (identificare, selectare)

    • Descrierea obiectivului studiului

    • Limitarea ariei EIM

    2. Identificarea efectelor

      • Analiza sistemului şi subsistemelor generatoare de impact

      • Analiza ariilor de impact

      • Descrierea efectelor impactului

    3. Estimarea efectelor

        • Estimarea mărimii şi importanţei efectelor

        • Analiza probabilităţii de manifestare a efectelor

    4. Evaluarea efectelor

          • Definirea listei de efecte ce pot fi evaluate

          • Evaluarea efectelor cu diferite seturi de criterii sectoriale şi globale

    5. Proiectarea acţiunilor şi strategiilor

            • Identificarea acţiunilor menite să contracareze efectele negative

            • Identificarea acţiunilor menite să stimuleze efectele pozitive

            • Evaluarea acţiunilor cu seturi alternative de criterii

            • Proiectarea strategiilor de acţiune (etape, fonduri)

    6. Evaluarea complexă şi propunerea planului de acţiune

              • Precizarea termenelor, bugetelor, responsabilităţilor

    7. Comunicarea şi mediatizarea rezultatelor

                • Ancheta socială

                • Colectare-selectare, observaţii şi propuneri

    8. Definitivarea şi transmiterea la factorii de decizie

                  • Urmărirea efectelor.

    Posibilitatea de realizare a EIM, având în vedere resursele materiale, timpul, capacitatea de cercetare nu este nelimitată. În aceste condiţii sunt utilizate o serie de criterii de selectare, urmărindu-se activităţi de analiză a impactului în condiţiile materiale date.

    Trebuie avute în vedere următoarele elemente de selectare:


                  • Intensitatea şi natura impactului;

                  • Durata efectelor;

                  • Caracterul de reversibilitate al schimbărilor ce pot fi induse;

                  • Gradul de intercondiţionare cu alte fenomen;

                  • Costuri implicate;

                  • Măsura în care rezultatele studiului pot fi extinse;

                  • Măsura în care beneficiarul studiului are capacitatea de a transpune în practică datele rezultate;

                  • Oportunitatea socio-politică de transpunere în practică a datelor.

    Pentru reuşita EIM foarte importantă este stabilirea limitelor de investigare, atât ca extindere, cât şi ca aprofundare, fapt ce va permite orientarea efortului astfel încât, în condiţiile date, să se obţină rezultate semnificative.

    Una din cele mai importante etape este identificarea totalităţii efectelor impactului. Această fază are etape intermediare sau sub etape de realizare, a căror succesiune nu este strictă.

    Ca punct de plecare îl constituie descrierea principalelor caracteristici tehnice de funcţionare a obiectivului, cu toate intrările şi ieşirile, situaţia actuală şi de perspectivă a obiectivului.

    Sunt necesare şi utile informaţiile referitoare la coordonatele fizico-naturale, profilul socio-economic al zonei, demografie, valorile culturale, istorice etc.

    Etapele de maxim efort şi care constituie partea esenţială EIM sunt identificarea şi descrierea ariilor de impact şi identificarea efectelor de impact însoţite de analiza deciziilor de răspuns la impact.

    Etapa cea mai dificilă este cea a estimării efectelor. De răspunsul corect la întrebări de tipul: „Cât sunt de mari efectele?” depinde succesul analizei.

    Prin estimarea efectelor se înţelege aprecierea cantitativă sau/şi calitativă a unor procese sau fenomene. De multe ori estimarea în termeni calitativi se poate dovedi unica soluţie (datorită noutăţii problemelor, lipsei unor date anterioare sau similare, naturii diverse a efectelor, a complexităţii, incertitudinii şi multitudinii de interacţiuni) iar estimarea cantitativă, necesitând construirea de modele matematice sau fizice, să ofere o bază de interpretare a rezultatelor obţinute.



    Evaluarea impactului în România. Reglementări legislative ale procedurii de EIM în România (cadrul legal al EIM în România).
    Evaluarea de mediu constituie un instrument cheie al politicii de mediu şi face obiectul instituirii unui cadru de reglementare la nivel internaţional, european, naţional şi local pentru autorizarea unor planuri, programe şi proiecte de dezvoltare care să faciliteze şi să permită stabilirea efectelor generate asupra sănătăţii oamenilor şi mediului.

    În România, deşi pe plan legislativ, reglementările juridice, precum şi unele măsuri organizatorice adoptate au creat cadrul juridic şi instituţional adecvat, aplicarea în fapt a măsurilor de protecţie a mediului înconjurător au rămas numai literă moartă a legii.

    Este însă demn de menţionat, apariţia primei legi privind protecţia mediului înconjurător în România la 20 iunie 1973, lege care a situat ţara noastră, la acea dată, printre primele ţări din lume care dispuneau de o lege – cadru în acest domeniu. Ea a fost ulterior completată de alte acte normative. Până la această dată aşa cum s-a văzut, legislaţia a privit exclusiv domeniul ocrotirii naturii.

    În România, acest cadru de reglementare a fost recent actualizat şi armonizat cu legislaţia Uniunii Europene în acest domeniu, prin modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995 şi adoptarea unui număr de acte normative noi în materie şi/sau cu relevanţă pentru procesul de evaluare a mediului. În prezent circa 90% din legislaţia prezentă în Acquis-ul de mediu a fost adoptat şi în legislaţia specifică din România.

    După 1989, problema reglementării EIM a căpătat un loc aparte. Se poate spune că după 1989, înainte chiar de preocupările de a promova noi legi cadru (Legea Mediului, Legea Apelor etc.) s-a acţionat pe linia reglementării obligativităţii şi procedurilor legate de studiile de impact.

    Precizăm că “Studiu de Impact” - SI - este primul concept prin care în România s-a făcut EIM pentru proiecte ce se intenţionau să fie promovate.
    Se amintesc în acest sens:
    Ordinul 113/26.11.1990 – promovat de Ministerul Mediului privind “Normativ de conţinut pentru obţinerea acordului de mediu”;

    Ordinul 170/01.11.1990 – promovat de Ministerul Mediului privind “Procedura de emitere a acordului de mediu”;

    Ordinul 437/17.07.1991 – promovat de Ministerul Mediului privind “Normativ de conţinut pentru obţinerea autorizaţiei de mediu”;

    Ordinul 619/21.09.1992 – promovat de Ministerul Mediului privind “Norme metodologice privind procedura de elaborare şi conţinutul minim al studiilor şi analizelor de impact asupra mediului”.

    Aceste reglementări şi-au pierdut valabilitatea în 1995 prin apariţia “Legii protecţiei mediului” 137/1995.

    În România, cadrul de reglementare a evaluării impactului asupra mediului a fost recent actualizat din necesitatea armonizării cu legislaţia Uniunii Europene în acest domeniu, prin modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995 prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 91/2002 (M. Of. 465 din 28 iunie 2002 ) şi adoptarea unui număr de acte normative noi în materie şi/sau cu relevanţă pentru procesul de evaluare a mediului.

    Legea nr. 137/1995 prevede „obligativitatea evaluării impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului”, cât şi obligativitatea efectuării unei evaluări de mediu înaintea aprobării anumitor planuri şi programe”.

    „Procedura de evaluare de mediu, structura raportului de mediu şi condiţiile de emitere a avizului de mediu pentru planuri şi programe, inclusiv cele cu efecte transfrontaliere, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.”

    Conceptul de “evaluare de mediu” este definit în OUG nr. 91/2002 ca fiind procesul de elaborare a raportului de mediu, consultarea publicului şi a autorităţilor competente implicate în implementarea anumitor planuri şi programe, luarea în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra deciziei luate, conform legislaţiei în vigoare.

    Termenul de “autorizare” este definit tot în cadrul OUG nr. 91/2002, parcurgerea etapelor procedurale având drept scop obţinerea avizului, acordului şi/sau a autorizaţiei de mediu.

    De asemenea, „Legea protecţiei mediului din România” instituie obligativitatea realizării procesului de evaluare a impactului asupra mediului în cazurile proiectelor cu impact semnificativ, ca modalitate de implementare a principiilor fundamentale urmărite de lege pentru realizarea dezvoltării durabile la nivel naţional.

    În România, procedura-cadru de evaluare a impactului asupra mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private supuse acestei proceduri a fost adoptată prin H.G. nr. 918/2002 şi a intrat în vigoare din 17.01.2003; de la acea dată sunt abrogate orice dispoziţii contrare, referitoare la procedura de emitere a acordului de mediu pentru obiective şi activităţi care necesită studii de impact, conţinute în Ordinul ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului nr. 125/1996 cu modificările ulterioare.



    HG 918/2002 stabileşte procedura-cadru de evaluare a impactului asupra mediului, aplicată în scopul emiterii acordului de mediu, pentru anumite proiecte publice sau private care pot avea efecte semnificative asupra mediului prin natura, dimensiunea sau localizarea lor. În cadrul acestei hotărâri se specifică faptul că evaluarea impactului asupra mediului este parte integrantă din procedura de obţinere a acordului de mediu. În conformitate cu procedura cadru, evaluarea impactului asupra mediului se realizează în trei etape:
    • etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului;

    • etapa de definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului privind studiul de evaluare a impactului asupra mediului;



    • etapa de analiză a calităţii raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.

    HG 918/ 2002 cuprinde următoarele anexe:


    • lista proiectelor supuse evaluării impactului asupra mediului (Anexa 1);

    • lista proiectelor pentru care trebuie stabilită necesitatea efectuării evaluării impactului asupra mediului (Anexa 2);

    • criteriile de selecţie pentru stabilirea necesităţii efectuării evaluării impactului asupra mediului (Anexa 3);

    • informaţiile solicitate titularului proiectului pentru proiectele supuse evaluării impactului asupra mediului.

    Organizaţiile şi tipurile de personal implicate în EIM
    Pentru majoritatea ţărilor ale căror reglementări de EIM sunt influenţate de Directivele europene privind evaluarea impactului, principalele categorii implicate sunt:

    • Titularul proiectului sau activităţii care propune realizarea acţiunilor ce fac subiectul EIM. Majoritatea acestora au o experienţă limitată în EIM şi nu au experţi proprii pentru aceasta. Din cadrul organizaţiilor titulare de proiecte trebuie să fie implicate în acest proces următoarele persoane:

      • Managerii de vârf – sunt responsabili pentru deciziile la nivel strategic privind procedurile de EIM din cadrul organizaţiei şi maniera în care vor fi utilizate rezultatele studiilor de EIM în planificarea proiectului, luarea unor decizii şi implementarea proiectului, şi în cererea de autorizare a proiectului propus de către autoritatea competentă;

      • Conducătorii compartimentelor administrativesunt implicaţi în sarcini tehnice sau nu, din procesul de EIM (pregătirea activităţilor de participare publică, selectarea elaboratorilor de studii de impact de mediu etc.)

      • Personalul tehnic – specialişti care pot furniza informaţii tehnice specifice echipei care realizează studiul de impact.



        • Autorităţile competente – sunt împuterniciteautorizeze proiectele pentru care este cerută EIM. În funcţie de reglementările în vigoare şi tipul proiectului sunt:

    • Locale

    • Regionale

    • Centrale




      • Alte autorităţi publice – pot participa în procesul de EIM pentru a face recomandări şi a analiza activitatea depusă. Pot fi incluse o serie de instituţii şi autorităţi specializate în protecţia mediului sau în alte domenii. Legislaţia românească actuală prevede necesitatea stabilirii unui Colectiv de analiză tehnică (CAT) care va fi consultat de către autorităţile de mediu pe parcursul procesului de EIM şi este format din reprezentanţi ai autorităţilor publice centrale sau locale, după caz, cu atribuţii şi răspunderi specifice în domeniul protecţiei mediului.

      • Consultanţii – pot fi angajaţi de către titularul proiectului, autorităţi sau alte organizaţii pentru a realiza anumite activităţi din procesul de EIM. Pot fi agenţii de consultanţă specializate, institute de cercetare, universităţi sau pot fi experţi independenţi.

    Firmele de consultanţă (sau elaboratori atestaţi de studii de impact) se aleg de către titularul proiectului sau activităţii pentru efectuarea studiului de EIM şi redactare a raportului acestuia. Această activitate necesită echipe interdisciplinare care urmează să fie implicate.
    Etica profesională a consultanţilor


    • Confidenţialitatea privind toate informaţiile legate de client atât în aspectele personale cât şi în cele de afaceri;

    • Obiectivitatea şi imparţialitatea în sfatul dat tuturor clienţilor;

    • Calitatea serviciilor;

    • Integritatea;

    • Deontologie profesională.




      • ONG-urile de mediu şi alte grupuri interesate în protecţia mediului – pot fi implicate în activităţile de acordare de consultanţă, în analiză şi de participare publică.

      • Publicul – constă din locuitorii din zona unde urmează să fie amplasat proiectul şi care pot fi afectaţi de acesta.

      • Instructorii de EIM – reprezintă o categorie care nu este direct implicată în procesul de EIM, dar rolul lor în practica de EIM nu poate fi neglijat. Pot fi profesori în universităţi care predau cursuri având legătură cu EIM.

      • Centrele de EIM şi birourile de informaţii – pot fi o sursă de informaţii, baze de date conţinând studii de impact efectuate şi ale unor documentaţii referitoare la EIM. Se pot implica în efectuarea unor cercetări bazate pe analizarea periodică a calităţii studiilor de impact realizate într-o anumită perioadă (din păcate în România lipsesc).

      • Asociaţiile profesionale de EIM – pot contribui la ridicarea calităţii lucrărilor de EIM, la formularea şi respectarea eticii profesionale în domeniu.

      • Mass media – forţă în societatea contemporană. Este o bună sursă de informaţii şi se poate implica în asigurarea transparenţei procedurilor de EIM.

      • Agenţiile multinaţionale de ajutorare şi băncile – au propriile cerinţe de EIM care sunt aplicate înainte de asigurarea asistenţei financiare pentru diferite proiecte.



    Consultarea şi participarea publicului în procedura de EIM
    Publicul are un rol important în procesul de luare a deciziilor cu privire la aprobarea, din punct de vedere al mediului, a realizării unor proiecte/investiţii, fie ele publice sau private, cu interferenţă asupra mediului.

    Mai concret, aceasta înseamnă că cetăţenii care au un cuvânt de spus atunci când se proiectează, de exemplu, un drum nou sau se construieşte o groapă de deşeuri, trebuie să fie luaţi în considerare de către autorităţile publice de protecţia mediului.

    Atât ACPM cât şi titularul de proiect au obligaţia de a informa publicul despre orice solicitare de acord de mediu pentru proiectele supuse EIM şi, în continuare, asupra întregii proceduri.

    Publicul trebuie să fie informat într-un interval de timp care să-i permită acestuia să intervină şi să-şi exprime opiniile înaintea deciziei finale de emitere a acordului de mediu. Atât ACPM cât şi titularul de proiect au obligaţia să analizeze propunerile/observaţiile publicului şi să le ia în considerare pe toate acelea care sunt justificate.



    Publicul nu reprezintă o entitate de sine stătătoare, el reprezintă mai degrabă mai multe interese, incluzând:


    • cetăţeni ai comunităţilor locale;

    • oficialii autorităţilor locale şi regionale;

    • organizaţii neguvernamentale, comunităţi, grupuri, asociaţii profesionale de afaceri;

    • instituţii educaţionale şi de cercetare;

    • grupuri de interes public;

    • mass-media

    • etc.


    Procedura de informare şi participare a publicului este coordonată de ACPM, dar acţiunea propriu-zisă de informare şi oferirea oportunităţilor de participare face parte, în general, din responsabilitatea titularului de proiect. Aceasta include:

      • obligativitatea informării publicului cu privire la orice solicitare de acord de mediu pentru proiectele supuse EIM;

      • identificarea publicului interesat;

      • specificarea locului unde pot fi consultate informaţiile disponibile;

      • specificarea mijloacelor de informare a publicului;

      • determinarea modalităţii de consultare a publicului;

      • obligativitatea analizării comentariilor şi recomandărilor publicului la fiecare etapă a procedurii care implică participarea publicului;

      • posibilitatea luării în considerare a observaţiilor pertinente şi justificate ale publicului la luarea deciziei finale cu privire la realizarea unui proiect;

      • fixarea unui interval limită corespunzător pentru diferite etape de procedura.


    Mijloacele de informare a publicului sunt determinate de importanţa şi complexitatea proiectului. Astfel, publicul poate fi informat printr-unul sau mai multe din mijloacele următoare:

        • afişe în zona teritorială unde se va desfăşura proiectul (de ex. la sediul APM, la sediul Consiliului Judeţean şi/sau al Consiliului Local, în diverse alte locuri publice vizibile);

        • articole/anunţuri în presa locală şi/sau naţională;

        • interviuri sau emisiuni la radio sau TV;

        • Internet – paginile web ale APM şi/sau MMGA;

        • organizarea unor evenimente şi/sau expoziţii cu hărţi, planuri, schiţe, tabele, grafice, modele referitoare la proiectul respectiv şi orice alte materiale ;

        • dezbateri publice organizate de titularul proiectului.

    Indiferent de mecanismele de participare publică aplicate în ceea ce priveşte luarea unor decizii în cadrul procesului EIM, se va proceda în primul rând la o bună informare a locuitorilor şi a publicului larg cu privire la toate aspectele legate de proiectele ce urmează a fi analizate. În acest mod se asigură transparenţa procesului administrativ, dând posibilitatea locuitorilor şi publicului larg de a-şi forma o părere cu privire la cauzele şi rezolvările problemelor ivite.

    În funcţie de importanţa şi complexitatea proiectului se poate organiza un referendum pe baza căruia autorităţile pentru protecţia mediului vor lua decizia finală în vederea emiterii sau nu a acordului/acordului integrat de mediu.
    Elemente de reţinut privind participarea publicului la procesul EIM


    • Autorităţile publice de protecţia mediului şi/sau titularul de proiect, după caz, trebuie să notifice din timp că o decizie urmează a fi luată pentru ca publicul să poată să se pregătească/informeze pentru a participa în procesul EIM

    • Membrii publicului trebuie să aibă ocazia de a depune comentarii, informaţii şi analize

    • Deciziile trebuie făcute în scris şi trebuie să specifice motivul pentru care au fost luate

    • Comentariile justificate ale publicului trebuie analizate şi, după caz, luate în considerare în decizia finală


    Publicul are dreptul de a solicita informaţii

    Autorităţile publice competente au



    Yüklə 0,95 Mb.

    Dostları ilə paylaş:
  • 1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   13




    Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
    rəhbərliyinə müraciət

    gir | qeydiyyatdan keç
        Ana səhifə


    yükləyin