Structura trofică a ecosistemului
Yüklə 0,95 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Criteriile de alegere a metodelor
- Tehnici care sprijină evaluarea impactului
- Sistemele informaţionale geografice (SIG)
- Gestiunea deşeurilor: reglementare, principii şi obiective strategice, clasificarea deşeurilor
- Reciclarea deşeurilor: consideraţii generale, grupe de deşeuri reciclabile, obligaţiile agenţilor economici care deţin, colectează şi valorifică deşeuri
- Reciclarea principalelor grupe de deşeuri industriale Reciclarea deşeurilor de ambalaje
- . Reciclarea maselor plastice
- Reciclarea deşeurilor metalice feroase şi neferoase
- Recuperarea metalelor neferoase din deşeuri şi materiale secundare
- Reciclarea deşeurilor lemnoase
- Reciclarea deşeurilor de hârtie şi carton
- Reciclarea deşeurilor de sticlă
- Reciclarea uleiului uzat
- Reciclarea bateriilor şi acumulatorilor
- Reciclarea anvelopelor uzate
- Reciclarea resturilor organice : consideraţii generale, avantaje şi dezavantaje, metode de compostare
obligaţia de a furniza informaţiile Metode şi tehnici de evaluare a impactului asupra mediului Metodologia studiilor de EIM se construieşte în raport cu elementele precizate de cadrul teoretic, care oferă acelşi timp şi reperele pentru evaluarea metodologiei în ansamblul ei. Ca atare, metodologia nu poate fi concepută ca o înşiruire de metode şi tehnici de investigaţie, ci reprezintă un sistem care este generat de deciziile teoretico-metodologice ale grupului de cercetare interdisciplinară. În prezent există peste 50 de metodologii de evaluare a impactului asupra mediului (Barrow, 1997). Aceste metodologii au la bază numeroase şi variate metode şi tehnici care provin din disciplinele ştiinţifice care tratează impactul asupra componentelor de mediu (ştiinţe naturale şi sociale etc) sau din alte domenii (management, planificare). Literatura care abordează impactul antropic asupra mediului prezintă tehnicile şi metodele într-o manieră oarecum imprecisă, în sensul că, de multe ori, ele sunt privite ca sinonime. Din punct de vedere conceptual, metodele se diferenţiază faţă de tehnici. Metodele vizează diferite componente în evaluare (identificarea, descrierea şi compararea impactelor prin utilizarea nivelelor scalare, a ponderii acestora) şi sprijină colectarea şi clasificarea datelor despre impactul environmental. Tehnicile oferă date care pot fi organizate pe baza principiilor operaţionale oferite de metode. Cu alte cuvinte, o tehnică oferă date asupra unui parametru de impact (de exemplu, nivelele de poluare atmosferică istorică sau recentă) iar aceste date sunt apoi utilizate de către o metodă care le poate prezenta şi evalua. De asemenea, o tehnică poate fi folosită pentru evaluarea sau prezentarea informaţiei despre impact deşi ea este un punct de sprijin pentru orice altă metodă utilizată în practică. Orice activitate de evaluare a impactului antropic poate utiliza mai multe tehnici iar aplicarea metodelor este de obicei controlată de o serie de legi, reguli şi regulamente (legale, în vigoare). Metode de EIM În practică, există o diversitate de metode de EIM. Acest aspect este dictat de scopul studiilor de impact, de legislaţia care încadrează aceste studii şi de componenţa echipelor de evaluare. Criteriile de alegere a metodelor sunt nuanţate dar în general vizează următoarele probleme: - caracterul oportun; - repetabilitatea; - consistenţa; - economia (de timp şi de resurse alocate evaluării). De asemenea, alegerea tehnicilor sau metodelor de evaluare mai depinde de: - timpul şi resursele logistice şi financiare existente;
În literatura de specialitate şi în practica environmentală, metodele cele mai utilizate în momentul de faţă în EIM sunt următoarele: a. Metodele ad hoc. Aceste metode au fost primele utilizate şi sunt considerate nesofisticate deoarece oferă o minimă ghidare pentru evaluator. Ele se limitează la sugerarea arealelor de de manifestare a impactelor potenţiale iar o serie de impacte pot fi omise, ceea ce le limitează din valoare. b. Metodele listelor de control. Listele de control simple sunt bazate pe judecăţi emise a priori şi pe realizarea unei liste (ierarhizate) a factorilor care trebuie luaţi în considerare în evaluare. Importanţa lor rezidă în identificarea şi menţionarea listei impactelor dar şi în evaluarea naturii şi caracterului impactelor (advers/negativ, benefic/pozitiv, semnificativ/nesemnificativ, pe termen scurt/lung). Listele de control sunt importante deoarece permit ordonarea ideilor, facilitează culegerea de date şi informaţii şi permit vizualizarea unor mari cantităţi de informaţii şi date, astfel că impactul poate fi focalizat mai bine. În general, listele de control simple descriu impactele şi dau o serie de măsurători şi predicţii în timp ce listele de control mai sofisticate aplică tehnici de măsurare şi scalare a impactelor. În practică, listele de verificare pot descrie sau pot fi realizate pe faze de dezvoltare a proiectului antropic (faza de planificare şi design, faza de construire, faza de management etc). Mai există în afara listelor menţionate şi o serie de liste de control bazate pe chestionare ceea ce permite evaluatorului să identifice impactele posibile ale unei dezvoltări antropice în teritoriu. c. Metodele de suprapunere a hărţilor tematice sunt derivate din planificarea teritorială şi arhitectura peisajului. Hărţile tematice permit – prin suprapunere şi comparare - realizarea unei imagini compozite asupra locurilor şi rutelor de producere a impactelor. Prin utilizarea SIG-urilor, a imaginilor aeriene, datelor satelitare şi cercetărilor la teren metodele au fost îmbunătăţite. Metodele menţionate sunt importante atunci când se analizează dezvoltări lineare ale activităţilor/proiectelor umane (construirea de drumuri, căi ferate şi canale) dar ele pot sprijini planificarea utilizării terenurilor şi a amplasării obiectivelor industriale. Cartarea environmentală permite identificarea celor mai bune arii pentru dezvoltarea activităţilor/proiectelor umane. d. Metodele matriceale. Matricile pot fi utilizate pentru identificarea, studierea sistematică, vizualizarea şi evaluarea impactelor. O matrice simplă este o combinare a două liste de control, una care descrie impactele potenţiale sau existente asupra activităţii/proiectului antropic (pe coloane), şi cealaltă care cuprinde condiţiile environmentale şi socio-economice care pot fi afectate de aceste impacte (pe rânduri). Matricile simple pot merge dincolo de acţiunea de identificare şi de ordonare a impactelor iar matricile mai complexe pot conduce la identificarea impactelor indirecte. Dintre cele mai ieftine, rapide şi bine testate matrici cunoscute este cea a lui Leopold (Leopold matrix). Prin această matrice se face legătura dintre factorii de mediu şi activităţile de dezvoltare antropice iar prin faptul că are o formă standardizată asigură utilizatorul că nici un tip de impact nu a fost omis. Evaluarea magnitudinii şi importanţei impactelor este un proces de judecată subiectiv ceea ce diminuează evaluarea cu exactitate a impactelor benefice şi a celor dăunătoare. Matricea lui Leopold a stat la baza altor metode matriceale şi a oferit o vizualizare foarte bună asupra impactelor antropice asupra environmentului. e. Metodele multicriteriale care identifică atributele particulare ale opţiunilor de dezvoltare antropică, evaluează şi compară diferitele alternative de dezvoltare ale unei activităţi antropice. Ele depind de opinia subiectivă a experţilor şi evaluatorilor. f. Metode de analiză în reţea (diagrame-reţea, matrici etapizate, diagrame-sistem, grafuri şi reţele lineare) sunt bazate pe reţele de tip cauză-efect (analiza reţelelor) (Canter, 1996). Majoritatea sunt metode hibrid rezultate din combinarea reţelelor cu matricile de evaluare. O reţea foloseşte matrici multiple pentru a cuantifica interacţiunile temporale dintre impacte şi pentru a arăta întreaga dimensiune a impactelor potenţiale. Dintre metodele de analiză în reţea menţionăm: reţeaua Sorenson (o matrice etapizată) care este o „reţea cauză-condiţie-efect”. g. Sistemele expert sunt „sisteme bazate pe cunoaştere” (software) aplicate în analiza impactelor, planificarea environmentală, evaluarea environmentală şi managementul environmental. Sistemele expert oferă un mare potenţial de informaţii şi date despre impacte şi evaluarea acestora şi sunt valorificate în auditul şi managementul environmental. h. Metodele cantitative sunt utilizate pentru a putea compara şi identifica diverse impacte. Metodele cantitative se bazează pe o serie de măsurători şi standardizări ale impactelor. Dintre metodele frecvent folosite menţionăm sistemul de valoare environmental (bazat pe judecăţi de valoare şi pe o listă de verificare complexă). i. Metode de modelare. Modelarea presupune metode specifice care vizează realizarea de modele. Există variate tipuri de modele (computerizate, analoge, conceptuale, de simulare etc) care au fost aplicate în ecologie, schimbarea utilizării terenurilor, evaluarea poluării, studii sociale şi economice, planning regional etc. Modelele de simulare dezvoltate pentru EIM pot fi utile pentru managementul unei activităţi în derulare (modele de dispersie a poluanţilor atmosferici etc). Modelarea poate fi o încercare de simplificare a realităţii cu scopul de a înţelege şi descrie procesele şi fenomenele sau de a le prognoza. Avantajul acestor metode constă în faptul că există o abilitate a modelelor de-a reflecta caracterul dinamic al sistemului environmental şi al activităţii umane. j. Metode de evaluare a impactelor cumulative. Identificarea şi evaluarea comprehensivă şi sistematică a impactelor cumulative este o provocare ce atrage atenţia şi interesul cercetătorilor şi practicienilor şi ea a generat o literatură vastă. O bună parte din abordările ce vizează evaluarea impactelor şi efectelor cumulative se referă doar la cele negative. La aceasta se adaugă acumularea schimbărilor environmentale prin intermediul unor diferite procese şi căi care variază în număr, tip şi atribute spaţio-temporale. Tehnici care sprijină evaluarea impactului Tehnicile sunt căi de lucru care oferă, prelucrează sau oferă date care pot fi utilizate de către metode. Tehnicile tind să varieze mai puţin la utilizare decât o fac metodele şi procedurile. O metodă poate utiliza una sau mai multe tehnici pentru atingerea unui scop, la un anumit punct dat în timp şi spaţiu; în alte perioade sau locuri, aceeaşi metodă poate modifica tehnicile sau chiar le poate înlocui, utilizând altele diferite. O abordare de genul EIASE sau ER (evaluarea riscului) se poate baza pe una sau mai multe metode şi tehnici. În România, tehnicile de evaluare depind în mare măsură de datele şi informaţiile oficiale oferite de către instituţii şi autorităţi. Ele implică aspecte legate de judecăţi de valoare, experienţa comunităţilor locale şi participarea publică în acţiunile de evaluare şi protecţie environmentală. De multe ori, legislaţia şi instrumentele acesteia facilitează procedura de selectare a tehnicilor de evaluare. Una dintre tehnicile larg aplicate este tehnica Delphi care ia în considerare opinia orchestrată a experţilor environmentali faţă de implementarea şi evaluarea environmentală a unui proiect de dezvoltare. Altă tehnică larg utilizată în studiile de impact şi în evaluarea impactului este tehnica GIS (Geographic Informational System/Sistem Informaţional Geografic). Tehnica GIS implică existenţa unor produse software (ex. produse ESRI/ArcView, ArcInfo etc), a personalului specializat (experţi GIS) şi a unor computere performante.
Reciclarea – consideraţii generale, grupe de deşeuri reciclabile conform OUG 16/2001 Reciclarea este operaţiunea de reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor pentru scopul original sau pentru alte scopuri. Reciclarea micşorează impactul negativ al deşeurilor asupra mediului înconjurător. Reciclarea şi refolosirea materialelor reduc nevoia de a folosi noi resurse naturale: petrol, apă, energie, lemn. Reciclarea materialelor reduce cantitatea de deşeuri şi elimină poluarea şi conservă resursele naturale (cel mai mare beneficiu al reciclării este conservarea energiei şi a resurselor naturale şi prevenirea poluării; materialele recuperate au fost deja purificate şi prelucrate anterior astfel că folosirea lor în fabricaţie presupun o activitate mai curată şi un consum mai mic de energie). Reciclarea conservă energia. E folosită mult mai puţină energie în obţinerea de produse noi din materiale reciclate comparativ cu cele primare. Sunt economisiţi 187 USD prin reciclarea 1 tone de materiale într-un program obişnuit de reciclare economii făcute la electricitate, petrol, gaze naturale, cărbune. Reciclarea elimină costurile depozitării reziduurilor sau a incinerării lor. Costurile reciclării sunt oarecum amortizate de cheltuieli de depozitare sau incinerare. Reciclarea crează noi locuri de muncă şi creşte competitivitatea industriei manufacturiere. Reciclarea oferă industriei multe resurse mai ieftin, avantaje economice pe termen lung care se translatează în valoare pentru consumatorii care cheltuiesc mai puţin pe produse şi ambalaje. Colectarea selectivă a deşeurilor reciclabile şi transferarea lor spre reciclare reduc costurile de depozitare şi manipulare a deşeului menajer. În gunoiul menajer, 50% din volum este reprezentat de sticle, cartoane, hârtie, PET-uri. Grupe de deşeuri industriale reciclabile conform OUG 16/2001:
Obligaţiile agenţilor economici care deţin, colectează şi valorifică deşeuri industriale reciclabile Deţinătorii de deşeuri industriale reciclabile, persoane juridice sunt obligaţi să asigure strângerea, sortarea şi depozitarea temporară a acestora cu respectarea normelor de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului înconjurător, precum şi reintroducrea lor în circuitul productiv prin:
Deţinătorii de deşeuri industriale reciclabile, persoane fizice sunt obligaţi:
Agenţii economici care colectează deşeuri industriale reciclabile provenite de la persoane fizice îşi pot desfăşura activitatea pe baza autorizaţiei de colectare emisă de prefectura judeţului, cu avizul primăriei comunei, oraşului, municipiului, pe baza dovezii că deţine spaţiul corespunzător pentru depozitarea lor în condiţii de protecţia mediului înconjurător şi a sănătăţii populaţiei. Autorizaţia de valorificare e valabilă pentru 3 ani de la data emiterii, cu posibilitate de prelungire. Agenţii economici specializaţi în acţiuni de valorificare a acestor deşeuri sunt obligaţi să livreze materiile prime secundare obţinute numai însoţite de documentele de certificare a calităţii, conform reglementărilor în vigoare. Agenţii economici care deţin, colectează şi valorifică deşeuri industriale reciclabile sunt obligaţi să ţină evidenţa lor, să raporteze, să furnizeze informaţii la cererea persoanelor cu drept de control. Comisia Naţională pentru Reciclarea Materialelor funcţionează ca direcţie în cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului. Din 3400 de reciclatori (în 2000), în prezent au rămas doar 670 agenţi.
Reciclarea deşeurilor de ambalaje În ultimii 10 ani, ponderea deşeurilor de amblaje din conţinutul deşeurilor urbane a crescut substanţial. În anul 2000 în deşeurile urbane s-au regăsit 1,2 milioane tone de ambalaje, din care 440.000 t sunt ambalaje de plastic. Studiile experimentale au arătat că în masa deşeurilor menajere sunt:
Deşeurile de ambalaje provenite din consumul populaţiei nu e colectat separat de la surse cu excepţia anumitor recipienţi de sticlă returnabili (sticle bere). Deşeurile de ambalaje din comerţ sunt în mare parte colectate separat şi vândute agenţilor colectori. Deşeurile de ambalaje care ajung la rampele de gunoi, unele sunt recuperate de „scormonitorii în gunoaie” care-şi asigură o sursă de venit din vânzarea lor. Deşeurile de ambalaje din domeniul productiv (industrie) sunt în general colectate separat şi vândute fie direct întreprinderilor care le pot recicla, fie colectorilor de materiale reciclabile. Referitor la ambalaje: au o pondere
La categoria „ambalaje din materiale plastice2 se constată o scădere semnificativă a procentului de ambalaje din PET, fapt datorat unui sistem de colectare a anumitor tipuri de ambalaje, printre care şi cele din PET. În prezent, nu există o reţea de unităţi specializate în colectarea şi reciclarea deşeurilor de ambalaje,aceste operaţii fiind realizate de aceleaşi unităţi care fac colectarea şi reciclarea tuturor materialelor reciclabile. E necesară responsabilitatea producătorilor de bunuri ambalate, dar şi a importatorilor ce introduc pe piaţă aceste ambalaje, care apoi devin deşeuri. Producătorii de amblaje au format în 2005 o societate gestionară (S.C. ECOROM Ambalaj) care a prelucrat obligaţia de colectare şi valorificare a deşeurilor de ambalaje. În România, există 130 de societăţi ce colectează şi valorifică deşeuri de mase plastice. . Reciclarea maselor plastice Utilizarea maselor plastice prezintă probleme de identificare, separare şi de contaminare. Cele mai scumpe produse secundare din plastic şi cele ce vin din calculatoare, fotocopiatoare şi o gamă largă de echipamente electornice similare sunt foarte solicitate. Reciclarea schimbă proprietăţile mecanice ale maselor plastice astfel încât nu poate fi posibilă reciclarea unor cantităţi mari de un anumit tip reintegrându-le imediat în acelaş proces de producţie. Recuperarea ambalajelor de plastic este cea mai mare provocare – PET- polzethzlene terephtalate- e un material sofisticat de o rezistenţă mare, care e utilizat cu foarte mare eficienţă ca recipient pentru băuturi. Avantajul reciclării PET e enorm dat fiind numărul mare de sticle folosite ce pot fi exploatate la un cost acceptabil. Există 7 tipuri de materiale plastice:
Procesul de reciclare a deşeurilor din mase plastice are 5 faze:
Reciclarea deşeurilor metalice feroase şi neferoase Reciclarea constituie o componentă importantă în aprovizionarea cu materii prime ptentru un număr de metale: Cu, Al, Pb, Zn,, metale preţioase şi metale refractare, printre altele pot fi recuperate din produsele sau reziduurile lor şi pot fi returnate în procesul de producţie fără pierderea calităţilor în procesul de reciclare. Produsul obţinut în această ramură este fie metalul rafinat, fie ceea ce este cunoscut ca semifabricat, adică lingouri turnate sau forme forjate, table subţiri, benzi, bare, din metal/aliaje ale metalului. Structura industrială variază de la metal la metal, nici o companie nu produce toate metalele neferoase deşi există câteva companii pan-europene ce produc mai multe etape. Unele metale sunt esenţiale ca elemente în cantităţi foarte mici, dar la concentraţii mai mari sunt caracterizate de toxicitatea metalului ionului sau compuşilor şi multe sunt incluse în diferite liste de materiale toxice. Pb, Cd, Hg sunt sursa celor mai multe preocupări. În 1999, s-au valorificat aprox. 11 milioane tone de deşeuri ceea ce reprezintă 14%, dacă se ia în consideraţie şi cantitatea de steril minier generat. Faţă de 1998 cantitatea de deşeuri valorificate a crescut cu 2 milioane de tone. Conform datelor raportate de agenţii economici, principalele grupe de deşeuri industriale valorificate au fost:
În România, fierul vechi şi deşeurile neferoase sunt singurele materiale care se reciclează 100%. O reciclare mult mai slaba: - la hârtie – 40%; - la sticlă – 15%; - materiale palstice – 10%. La nivel naţtional există 270 de societăţi autorizate pentru valorificarea deşeurilor metalice feroase şi peste 200 care reciclează deşeuri neferoase. Recuperarea metalelor neferoase din deşeuri şi materiale secundare Recuperarea şi reciclarea devin nececare dar nu totdeauna şi profitabile. Fezabilitatea proceselor industriale de reciclare presupune o valorificare raţională a deşeurilor şi materialelor secundare. Activităţile specifice pentru reciclare – recuperare trebie orientate către I.M.M.-uri. Organizarea colectării, depozitării şi transportului deşeurilor sunt activităţi importante şi depind în egală măsură de pregătirea profesională a personalului, tehnică şi echipamentele utilizate şi capacităţile manageriale. Activităţile de colectare sunt posibile doar cu ajutorul cetăţenilor, lucrătorilor din serviciile publice fiind necesare acţiuni concrete şi permanente de conştientizare, educaţie civică, începând din şcoli şi grădiniţe. În vederea utilizării fierului vechi, se impune cunoaşterea efectelor şi controlul strict atât al elementelor de aliere, al gazelor, cât şi al elementelor reziduale. Utilizarea oţelului reciclat înseamnă 86% mai puţin aer curat. În compoziţia chimică a oţelului se găsesc înafară de Fe, elemente ca: metale, nemetale, gaze. Unele din ele sunt introduse voit în oţel, altele însoţesc fierul fără ca prezenţa lor să fie dorită sau chiar dăunătoare. Din categoria elementelor reziduale pentru oţelurile carbon fac parte: S, P, Cu, Staniu, As, Ni, Co, Cr, Mb. Emenetele reziduale în oţel provin din materiile prime folosite. Creşterea în timp a concentraţiei în elemente reziduale se datorează îmbogăţirii în permanenţă a fierului vechi în aceste elemente pe măsura reciclării lui, datorită sortării necorespunzătoare a acestuia. De ex. nesortarea componentelor ce conţin Cr, Ni, Cu, Sn duce la acumularea lor în oţel cu influenţă negativă asupra plasticităţii dar şi la creşterea caracteristicilor mecanice. Reciclarea deşeurilor lemnoase Protecţia mediului, sănătatea populaţiei, starea capitalului fizic şi natural, menţinerea diversităţii biologice şi a echilibrului ecosistemelor fragile sunt câteva din problemele actuale cu care se confruntă omenirea. Totuşi tehnologiile curate sau biothenologiile sunt uzuale în industria românească, majoritatea tehnologiilor reprezintând nivelul anilor 1960-1980, perioada de maximă industrializare a României. Industria lemnului nu este una din cele mai poluante, dar într-o oarecare măsură are un impact asupra factorilor de mediu(aer, apă, sol). Conform datelor Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, valorificarea deşeurilor rezultate în producţia industriei lemnului faţă de restul ramurilor industriale se ridică la un procent de 83,6%, procent care scade, ca urmare, a apariţiei micilor producători a căror preocupare pentru valorificare este scăzută. Scumpirea energiei termice şi electrice impune necesitatea intensificării preocupărilor pentru reducerea consumurilor energetice a utilizării resurselor secundare, cum ar fi deşeurile combustibile, în producerea energiei termice şi chiar electrice. În industria lemnului reducerea consumurilor energetice se poate asigura prin proiectarea, execuţia şi exploatarea corectă a instalaţiilor tehnologice, mai ales cele de filtrare şi recirculare a aerului calc exhaustat de instalaţiile de transport pneumatic al rumeguşului, talaşului şi prafului de lemn, de la instalaţiile tehnologice. Aceste instalaţii evacuează din sectoarele de fabricaţie odată cu deşeurile, cantităţi de aer de ordinul zecilor chiar sutelor d emii de m3/h. La prelucrările mecanice ale lemnului în fabricile de mobilă, panouri din lemn masiv, parchet triplu tratificat rezultă cantităţi mari de deşeuri uscate care sunt în excelenţă combustibil pentru centrale termice proprii. Problematica utilizării deşeurilor în fabricile de cherestea în special a rumeguşului rezultat la debitarea cherestelei cu umiditate mare, precum şi în fabricile de placaj furnir şi panel unde rezultă deşeuri în amestec, e cu atât mai mare cu cât cantitatea de deşeuri rezultată şi transformată în energie termică e mult peste necesarul pentru încălzirea spaţială sau chiar tehnologică. Ca şi consecinţe ale poluării cu deşeuri de lemn putem spune că apariţia de noi agenţi economici în exploatarea şi prelucrarea lemnului, în contextul inexistenţei unei legislaţii ferme de protecţie a mediului înconjurător, a condus la apariţia a numeroase halde de rumeguş şi alte deşeuri lemnoase, se constituie în surse de poluare agresive pentru solul forestier şi pentru cursurile de apă. Astfel poluarea cu deşeuri din lemn are următoarele consecinţe:
Ca soluţii pentru eliminare putem aminti:
În România, nu există utilaje specializate în scoaterea cioatelor şi a rădăcinilor, acest potenţial de deşeuri lemnoase neputând fi valorificat cel puţin pe termen scurt şi mediu. Pe termen lung e necesară realizarea unei analize pentru determinarea oportunităţilor de achiziţionare a tehnologiilor deja existente pentru scoaterea şi valorificarea acestor cioate şi rădăcini. Reciclarea deşeurilor de hârtie şi carton Nu ne putem imagina lumea din zilele noastre fără existenţa imeselor cantităţi de hârtie, care îndeplinesc diverse locuri în viaţa de z cu zi, de la cele comune, chiar banale, în igienă, gospodării, ambalaje, la rolul important din mass-media şi la cele pe care le îndeplineşte în industrie, la filtrarea substanţelor chimice, în diferite alte sectoare de activitte ale industriei chimice, alimentare, etc. În 2000, se produceau peste 450 de calităţi diferite de hârtie, dar continua activitate de cercetareva duce la descoperirea unor noi sentimente. Consumul în 1997 a fost de 299 milioane tone, de peste 6 ori mai mare decât în 1950, această cantitate putând să umple de 383 de ori o clădire ca Empire State Building. Primii 10 importatori de hârtie şi carton din 1997 au fost: USA, Japonia, China, Germania, Finlanda, Suedia, Franţa, Coreea de Sud, Italia. Scopurile în care e folosită hârtia sunt următoarele:
Se prevede ca odată cu creşterea şi importanţă a componentelor electronice, a comerţului electronic, a e-mail-ului, internetului, consumul de hârtie va scădea vertiginos, însă această previziune nu s-a realizat datorită apariţiei unor aparaturi de birou mari consumatoare de hârtie (faxuri, copiatoare, imprimante). În SUA, consumul de hârtie în birouri creşte cu aprox. 20% pe an. În China, datorită populaţiei de 1,5 miliarde de locuitori şi a consumului de 2 kg. hârtie pe cap de locuitor pe an reprezintă o piaţă foarte atractivă pentru marile companii producătoare de hârtie şi celuloză din lume. Astfel din 1990, importurile de hârtie au crescut de 5 ori, cele de celuloză de 3 ori, consumul a crescut cu 127%, iar producţia proprie de hârtie şi carton s-a dublat. Chiar dacă în China s-au demarat acţiuni de plantare a noi puieţi şi de înlocuire a zonelor defrişate cu noi suprafeţe forestiere, aceste schimbări rapide în nidustria mondială a hârtiei şi celulozei au lăsat urme adânci asupra pădurilor , aerului şi apelor Chinei, şi a lumii în general. Efectele dezvoltării industriei celulozei şi hârtiei sunt dezastruoase asupra mediului înconjurător prin defrişări, poluarea aerului prin fabricile de celuloză şi incineratoarele de deşeuri, cum sunt cele din Japonia prin dioxinele mortale degajate de fabricile de lângă lacurile din America de Nord şi Rusia sau poluarea apelor rezultând râuri moarte, cum sunt cele din China şi India. Aceste efecte pot persista decenii, chiar secole. Fibrele reciclate au ajuns să deţină azi 38% din totalul fibrelor transformate în hârtie. O altă urmare a creşterii consumului de hârtie este migrarea exploatării forestiere de la nord. Fabricile de hârtie şi celuloză sunt considerate vecini nedoriţi datorită aerului urât mirositor şi apelor toxice pe care le degajă, aici se degajă în aer o serie de compuţi poluanţi incluzând compuşi organici volatili, oxizi de azot, oxizi de sulf, acetonă, metanol, compuşi pe bază de clor, HCl, acid sulfuric, particule iritante şi CO. Mirosul supărător al acestor fabrici este dat de compuşii sulfuroşi care imprimă cu ceilalţi compuşi poluanţi efecte dovedite asupra sănătăţii oamenilor şi ecosistemelor, unii din ei fiind răspunzători de unele schimbări climatice, iar alţii de distrugerea stratului de ozon. În zilele noastre, se pune accent pe prevenirea poluării şi reducerea surselor de poluare. S-a ajuns în ultimii ani, ca tehnologia de reciclare să fie atât de competitivă încât marii producători ce folosesc hârtie reciclată să o facă la preţuri chiar mai mici decât în cazul hârtiei obţinute din fibră virgină. Acesta e cazul marilor consorţii japoneze, liderii mondiali în reciclarea hârtiei de ambalaj, marilor companii americane agregate în lanţurile alimentare de distribuţie, ajungându-se ca peste 70% din containerele de carton utilizate de acestea din 1995 să fie deja reciclate, marii editori olandezi şi germani care se asigură ca hârtia importată provine din surse reciclate. O altă măsură importantă de reducere a consumului de hârtie este cibernetizarea informaţiei, care este rulată acum şi-n format digital pe CD-ROM sau pe Internet, facturile sunt trimise prin e-mail având preţuri minime şi economisind mii de tone de hârtie. O dată cu trecerea în noul secol se impune o mai bună monitorizare a consumului de hârtie şi nevoia eficientizării acestui consum, astfel încât în mediile implicate s-a dezvoltat un nou concept: cel al unei diete mai sănătoase a hârtiei. Acest concept întruneşte mai multe idei care au ca scop reducerea defrişărilor, a deşeurilor rezultate în şi după procesul de transformare a lemnului în hârtie, stoparea poluării marilor fabrici producătoare de celuloză şi hârtie. Cele mai importante măsuri sunt şi pot fi luate de politicieni, care au de jucat un rol foarte important în economia hârtiei, putând stimula producţia mai curată de hârtie, pot încuraja reciclarea şi pot stopa poluarea. În multe state ale Mapamondului sunt necesare, de asemenea, reformarea unor serii de politici distructive pentru mediu şi iraţionale din punct de vedere fiscal. Utilizarea hârtiei reciclate înseamnă 35% mai puţină poluare a apei şi 74% mai puţină poluare a aerului. Pentru a produce hârtie din maculatura reciclat se parcurg mai multe etape:
Reciclarea deşeurilor de sticlă Primele produse de sticlă pe care le cunoaştem sunt perlele de sticlă fabricate în Egipt acum 6000 de ani. De 3500 ani există pahare şi vase din sticlă. În prezent, sticla este un material modern şi variat este transparentă, nedeformabilă, inodoră şi insipidă, etanşă la gaze şi lichide şi rezistentă la cea mai mare parte e produselor chimice. Sticla se fabrică din nisip (cuarţ), sodă, var, feldspat, diverse elemente. Exploatarea materiilor prime şi mai ales consumul de energie folosită la fabricarea sticlei poluează mediul nostru înconjurător. Sticla care nu incomodează acasă şi aglomerează rafturile cămării poate fi reciclată. Nu e nevoie să dezlipim eticheta dar se ştie că murdăriile pot împiedica reutilizarea sticlei. Se pretează pentru reciclare:
Nu se pretează pentru reciclare:
Pentru reciclarea sticlei trebuie urmărite:
Sticla există sub formă de recipiente, sticlă industrială..... Pentru fabricarea produselor de calitate excelentă, nu se pot topi decât părţile pure din tipurile prezentate. Nu se poate fabrica sticlă albă sau brună din sticlă aruncată decât dacă aceasta este albă sau brună. Cutiile, materialele plastice şi hârtia poluează materia primă care este sticla. Metalele, ceramica, porţelanul şi faianţa provoacă daune în momentul recuperării sticlei. Reciclarea sticlei este o istorie fără sfârşit pentru că sticla poate fi reciclată la nesfârşit. Teoretic este posibil să se fabrice noi recipienţi din sticlă pornind de la aproape 100% cioburi din sticlă şi aceasta fără pierderea calităţii. Producerea de sticlă nouă antrenează intens o poluare a mediului înconjurător, datorată marelui consum de energie în cadrul procesului de fuziune precum şi poluanţilor care se degajă în atmosferă. Dacă 80% din sticla aruncată, se utilizează în producţie, economia de energie e de 25%. Industria de reciclare plăteşte mult mai mult pentru bucăţiile de sticlă triate după culoare (mai ales pentru sticla albă) decât pentru ce mixtă, dat fiind faptul că nu mai este nevoie să se facă o triere suplimentară ceea ce necesită un personal numeros, costuri mai mari decât dacă sticla e deja sortată. În procesul de prelucrare este indispensabil totuşi să se realizeze un tratament al cioburilor de sticlă. Sunt necesare operaţiuni de sortare manuală şi automată a următoarelor materiale: metale, ceramică, hârtie, plastic şi alte substanţe care nu sunt necesare.
Toate activităţile economice generatoare de uleiuri uzate trebuiesc înregistrate şiautorizate d.p.d.v al impactului asupra m.î. la Agenţia de Protecţie a Mediului din judeţul unde societatea îşi are locul. Persoanele fizice care-şi schimbă singure uleiul de la motor, legislaţia le obligă la predarea întregii cantităţi cu titlu gratuit, în condiţii de securitate maximă şi numai la persoane juridice autorizate. Noua Divizie de Uleiuri Uzate a creat o reţea de puncte de colectare a uleiului uzat, care se va extinde la toate staţiile de benzină ale PETROM. În categoria deşeurilor uleioase intră următoarele deşeuri:
Valorificarea uleiurilor uzate se face prin:
În ceea ce priveşte deşeurile de la rafinarea petrolului, în România generatorii de astfel de deşeuri petroliere înclină să creadă că acestea reprezintă ceva ce le-ar aduce beneficiidecât ceva ce necesită cheltuieli. Această gândire se bazează şi pe existenţa unei pieţe negre a deşeurilor de produse petroliere, unde acestea sunt vândute la un anumit preţ sau chiar la preţul pieţei. Acesta e motivul pentru care generatorii de deşeuri petroliere nu sunt dispuşi a plăti operatorilor de cuptoare de ciment un cost adecvat pentru tratarea deşeurilor. Aceste costuri vor fi mai mari decât nivelul costurilor actuale pe care le plătesc producătorii, dar cu mult mai mici decât costurile pentru incinerarea specială a deşeurilor periculoase. Principalele acţiuni referitoare la gestionarea deşeurilor uleioase şi de combustibili lichizi, care urmează a fi intreprinse în vederea conformării României cu cerinţele legislative comunitare sunt:
Agenţii economici vor fi obligaţi să asigure colectarea, valorificarea, respectiv eliminarea deşeurilor uleioase şi de combustibili lichizi prin:
Agenţii economici care distribuie produsele petroliere sunt obligaţi să amenajeze un spaţiu de colectare a uleiurilor uzate pentru tipurile de uleiuri comercializate şi să colecteze uleiul uzat oferit de proprii clienţi, în limita cantităţii cumpărate. Producătorii şi importatorii de uleiuri de motor şi de transmisie sunt obligaţi să asigure colectarea uleiurilor uzate de la staţiile de distribuţie a produselor petroliere şi de la alte persoane juridice care comercializează aceste tipuri de uleiuri. Autorităţile competente de protecţia mediului asigură afişarea listei cuprinzând agenţii economici autorizaţi să desfăşoare activităţi de gestionare a uleiurilor uzate. Principalii factori implicaţi în colectarea, recuperarea şi reciclarea deşeurilor uleioase şi de conbustibili lichizi sunt:
Reciclarea bateriilor şi acumulatorilor În România există 3 producători de acumulatori pentru autovehicule: Acumulatorul, Rombat şi Caranda. Nu există producători de baterii portabile, acestea fiind importate în totalitate. În prezent, nu există în România o colectare selectivă a acestor deşeuri de la populaţie doar în cadrul agenţilor economici. Astfel o mare cantitate de deşeuri de baterii şi acumulatori este eliminată prin depozitare cu deşeuri menajere. Principalele acţiuni referitoare la gestionarea deşeurilor de baterii şi acumulatoare sunt:
Aplicarea prevederilor legale va duce la crearea unui sistem de colectare a deşeurilor de baterii şi acumulatori şi de reciclare sau eliminare în condiţii de siguranţă pentru mediu şi sănătatea populaţiei. Persoanele fizice autorizate care desfăşoară activităţi independente şi persoanele juridice care comercializează baterii/acumulatori pentru autovehicule au obligaţia de a asigura colectarea lor în schimbul celor vânduţi. Persoanele juridice care produc baterii/acumulatoare, reprezentanţii autorizaţi ai acestora sau importatorii sunt obligaţi să stabilească şi să organizeze un sistem propriu de colectare a acestora. Autorităţile competente au obligaţia de a verifica respectarea prevederilor legale şi de a sancţiona neconformările. Principalii factori implicaţi în colectarea, recuperarea şi reciclare sunt:
Reciclarea anvelopelor uzate Deşeurile de cauciuc reprezintă o categorie importantă de deşeuri precum şi o sursă de materie primă secundară şi de combustibil alternativ. Principalele metode de valorificare a anvelopelor uzate sunt:
Importatorii de anvelope noi sau uzate vor fi obligaţi să colecteze cauciucuri scoase din uz, în limita cantităţilor introduse de ei pe piaţă în anul precedent conform unui proiect de act normativ iniţiat de Ministerul Economiei şi Comerţului. Acest proiect nu prevede momentan dacă şi câţi bani vor primi cei care se ocupă de colctarea acestui tip de deşeuri. S-a stabilit însă că în cazul neîndeplinirii obiectivelor prevăzute de lege, persoanele juridice care introduc pe piaţă anvelope noi şi uzate să plătească o penalizare de 15 000lei/kg pentru fiecare cantitate introdusă şi nereciclată. Momentan fabricile de ciment nu sunt obligate să plătească pentru anvelopele primite de la cei care vor fi obligaţi să le recicleze. Totuşi ei primesc o sumă de bani, măsură care nu apare în prevederea comisiei pentru reciclarea materialelor. Procesul de fabricaţie a cimentului constă în extragerea materiei prime din cariere, mărunţirea şi omogenizarea lor în morile de materii prime obţinându-se aşa numita făină. Aceasta se introduce în cuptorul rotativ prin încălzire la cca. 1450 grade C, datorită reacţiilor chimice ce au loc, se formează clincherul de ciment. Clincherul răcit brusc la ieşirea din cuptor, se macină împreună cu gipsul şi alte adaosuri în morile de ciment, obţinându-se astfel cimentul.
. Compostarea reziduurilor menajere; avantaje şi dezavantaje Yüklə 0,95 Mb. Dostları ilə paylaş:
|