Subiect 1principiul determinismului extern

Variaţia iluziilor perceptive este dependentă de mai mulţi factori: vârsta, activitatea profesională a subiectului, particularităţile contextului socio-cultural în care acesta trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea. Iluziile apar însă, şi în condiţii strict determinate. Iluziile pot fi corectate chiar pe parcursul activităţii perceptive.

46. Perceptia ca expresie a personalitatii

J.Nuttin arăta că noţiunea de percepţie desemnează nu doar priza de conştiinţă imediată, ci una globală a omului în contact cu lumea, cu situaţiile concrete de viaţă. Alături de elaborarea senzorială, o serie de alţi factori, cum ar fi inteligenţa, trebuinţele, emoţiile încep să joace un rol din ce în ce mai mare în percepţie. De aceea în acest context pe primul loc trec factorii de personalitate: obişnuinţe, mentalităţi, habitudini, prejudecăţi care particularizează receptarea şi prelucrarea informaţiilor. Considerarea percepţiei ca expresie a personalităţii lărgeşte considerabil perspectiva ei de interpretare, reprezentând de altfel o contrareacţie la psihologia behavioristă, în sfera ei de interes intrând nu numai perceperea stimulilor exteriori ci şi autopercepţia, percepţia de sine. Nuttin a organizat unele cercetări experimentale pentru a studia percepţia de sine a individului, prin intermediul percepţiei rezultatelor activităţii, a succeselor sau eşecurilor, el fiind preocupat să cunoască nu doar dacă „ omul percepe într-o manieră mai mult sau mai puţin obiectivă rezultatele activităţii sale (eşecurile şi reuşitele sale), ci dacă el nu le deformează în sensul unei atitudini generale adaptate faţă de sine”.

47. Formele perceptiei

Formele percepţiei pot fi clasificate în funcţie de două criterii:

a. natura şi proveninenţa surselor de informaţie;

b. componenţa mecanismelor care stau la baza elaborării imaginii perceptive.

Conform cu primul criteriu se disting două forme generice: percepţia lumii externe şi percepţia propriului Eu (autopercepţia) şi în funcţie de al doilea: percepţii monomodale şi percepţii intermodale.

Percepţia lumii externe

Oricare dintre modalităţile de percepţie amintite se concretizează prin:

a. procesarea informaţiei despre o anumită grupă de proprietăţi – mecano-fizice, chimice, termice, cromatice, acustice etc.

b. anumite procedee de codificare şi structurare a imaginii;

c. mecanisme diferenţiate şi specializate pentru detecţie, discriminare, identificare şi interpretare.

48. Mecanismele diferentiate ale perceptiei

DETECŢIA

Pe baza explorării şi orientării se realizează detecţia, care înseamnă surprinderea existenţei stimulului şi extragerea sa din elementele de fond ale percepţiei. Detectarea unui stimul se face în contextul raportului dintre semnal şi zgomot, dacă valoarea raportului este mai mică decât 1, atunci semnalul va fi acoperit de zgomot şi va rămâne nedetectat, dacă valoarea este egală cu 1, probabilitatea semnalului va fi egală cu probabilitatea zgomotului ceea ce creează o situaţie de maximă incertitudine. O detecţie poate fi apreciată ca satisfăcătoare, când probabilitatea de relevare a prezenţei (absenţei) semnalului pe fondul zgomotului este de cel puţin p=0,55/0,60. Acest caz este cel al detectării stimulilor simpli, dacă sarcina este mai complexă atunci p= 0,85/0,90. Precizia detecţiei este influenţată şi de alţi factori: timpul de expunere a stimulului, prezenţa sau absenţa altor semnale concurente, starea funcţională a aparatului de recepţie, starea de motivaţie actuală a subiectului. De buna detecţie a semnalului depind celelalte faze.

DISCRIMINAREA

În percepţie, avem de a face cu grade diferite de prelucrare a informaţiei, determinate de factori obiectivi externi dar şi de factori psihofiziologici interni.

Discriminarea marchează acea fază de prelucrare, în care informaţia rezultată la „ieşire” este suficientă pentru a detaşa obiectul de fond şi pentru a nu-l confunda cu altele, date simultan sau succesiv. Ea se bazează pe o operaţie de accentuare a contrastelor sau de înregistrare a discrepanţelor parametrice – formă, mărime, intensitate, culoare etc.

Cu cât numărul punctelor din spaţiul perceptiv este mai mare cu atât creşte gradul de discriminare.

IDENTIFICAREA

Identificarea reprezintă acea fază în care determinările cantitative fuzionează cu cele calitative, de ordin semantic. Informaţia furnizată de operaţiile care intră în alcătuirea ei va permite formularea unui răspuns definit la întrebarea „ce este aceasta”?, realizându-se astfel legătura dintre percept şi obiect.

Operaţional identificarea se realizează ca o succesiune de testări ale coincidenţei dintre modelul informaţional actual al obiectului şi modelul informaţional etalon, acesta este păstrat în memoria de lungă durată şi poate fi: individual şi categorial.

INTERPRETAREA

Cum percepţia nu este un proces „în sine ”, iar omul nu percepe obiectele şi fenomenele lumii externe în sine, ci pentru a le include în circuitul activităţii, apare această verigă a interpretării conţinutului informaţional obţinut în fazele anterioare.

Interpretarea constă în evaluarea importanţei şi utilităţii obiectului perceput şi are la bază un grup de operaţii de relaţionare şi comparare a proprietăţilor obiectului cu stările interne de motivaţie şi cu scopurile activităţii.

Rezultatul interpretării se va finaliza cu o judecată valorizatoare: este semnificativ sau nu este semnificativ obiectul X pentru mine.

49. Perceptia ca factor bazal de reglare a activitatii

Funcţiile şi procesele psihice nu sunt epifenomene, lipsite de consistenţă proprie şi de valoare instrumentală ci sunt mecanisme esenţiale de organizare şi reglare a actelor comportamentale în orice gen de situaţii şi de relaţionare adaptativă a subiectului cu lumea externă.

Orice proces psihic se manifestă în contextul comunicării şi interacţiunii omului cu mediul ambiant. Percepţia este primul nivel la care se produce fuziunea sau co-integrarea dinamică şi finalistă între psihic şi comportament, de aceea percepţia presupune două ipostaze:

- ca formă specifică de activitate;

- verigă reglatoare bazală în structura oricărui act comportamental orientat spre lumea externă.

În prima ipostază, percepţia devine ea însăşi o activitate deoarece este organizată după schema: motiv-mijloc-scop şi subordonată unor sarcini profesionale specifice. O asemenea activitate poartă denumirea de observaţie şi se realizează în diferite variante: urmărire, inspecţie şi supraveghere.

În cea de a doua ipostază, percepţia furnizează informaţia necesară acţiunii, ceea ce reclamă, fie utilizarea unor unelte şi obiecte anume, fie modificarea-transformarea unor obiecte externe în concordanţă cu anumite proiecte sau trebuinţe actuale.

50. Relatia dintre perceptie si reprezentare

Este foarte cunoscut experimentul efectuat de Perky în anul 1910, el a aşezat subiectul în faţa unui ecran translucid în centrul căruia era marcat un punct. Subiectul trebuia să fixeze cu privirea acel punct şi în acelaşi timp să-şi imagineze o roşie. Fără să ştie subiectul, experimentatorul proiecta pe partea cealaltă a ecranului conturul legumei, în lumină roşie, la o intensitate inferioară pragului perceptiv. Progresiv intensitatea luminoasă era amplificată până depăşea pragul perceptiv. Subiectul continua să afirme că este vorba de o roşie reprezentată, confundând astfel percepţia cu reprezentarea. Acest fapt a făcut pe mulţi psihologi să concluzioneze că înrudirea dintre percept şi reprezentare este evidentă. Cercetările care au continuat, au scos la iveală, că relaţia dintre percept şi reprezentare este nu numai similară ci şi competitivă, mai mult decât atât, s-a constatat că relaţia presupune şi o congruenţă neurală, materială.

Continuarea pe linia sublinierii şi căutării similarităţilor s-a dovedit neproductivă, de aceea, s-a mers pe surprinderea specificului acestei modalităţi, care este reprezentarea, şi anume să se explice ce anume aduce ea în plus, ca fapt de cunoaştere. S-a mers până acolo încât s-a considerat că nu există o percepţie pură, imaculată, deoarece reprezentarea joacă un rol integral în percepţie, în sensul de a completa informaţiile percepute fragmentat, şi pentru a da formă obiectului în timpul recunoaşterii.

Conform cu psihologii cognitivişti, reprezentarea nu numai că nu este o urmă a percepţiei ci este o traducere, o redefinire a realităţii la care percepţia dă acces, în vederea adaptării. În acest context rolul reprezentării este conturat prin reglarea acţiunii, adică a preparării şi definirii aşteptărilor subiectului.

Funcţia principală a reprezentării este aceea de a traduce realul în mod adecvat, pentru a se acţiona în mod eficace. Este vorba de un „homomorfism” între aspectele realului şi reprezentarea lor mintală.

51. Natura contradictorie a reprezentarilor

1. originea şi extensia reprezentărilor;

2. funcţionalitatea lor concretă;

3. locul şi rolul lor în succesiunea proceselor cunoaşterii.

Din perspectiva primului criteriu, nu se pot nega începuturile reprezentării în actul percepţiei, dar nu trebuie uitat că ea îşi extinde nivelul până la conceptele abstracte. Sub raportul conţinutului reprezentarea se apropie de percepţie iar mecanismul operaţional, se apropie de gândire, implicând un anumit grad de generalitate.

Din punctul de vedere al discursivităţii, reprezentarea este inferioară discursivităţii logice, deoarece nu dispune de capacitatea de departajare secvenţială şi de integrare a secvenţelor în flux.

D.Jodelet, 1988, spune că reprezentarea evidenţiază conţinutul mintal al unui act de gândire care restituie simbolic un lucru absent şi apropie un lucru îndepărtat. Această particularitate importantă asigură fuzionarea perceptului cu conceptul dar şi caracterul figural.

În plan funcţional, natura contradictorie a reprezentării se datorează absenţei actuale a obiectului, ceea ce face ca imaginea mintală să pătrundă o serie de aproximări, astfel fiind posibilă generalitatea.

Reprezentările nu mai reproduc toate însuşirile obiectului aşa cum se întâmpla la nivelul percepţiei, totuşi punctul lor de plecare este cel perceptiv, pe care-l depăşeşte prin faptul că reprezentarea nu este o percepţie trecută şi reprodusă, ci o percepţie trecută, prelucrată îmbogăţită, reelaborată şi abia apoi reprodusă.

În ceea ce priveşte locul şi rolul reprezentărilor se poate afirma că deşi fac parte din categoria mecanismelor cognitiv-senzoriale, ele se amplasează între senzorial şi logic, fapt care le permite să realizeze saltul de la senzorial la logic. Reprezentarea reproduce însuşirile concrete ale obiectelor, imaginea are caracter intuitiv ceea ce probează apartenenţa la categoria senzorialului, dar, pentru că reproduce, doar însuşirile caracteristice, şi imaginea are caracter generalizat, se anticipează, prefigurează unele particularităţi ale proceselor logice.

52. Continutul informational al reprezentariii

Se ştie că în percepţie conţinutul informaţional este legat de însuşirile concrete, dar exterioare, fenomenale, accidentale ale obiectelor şi fenomenelor, în reprezentare conţinutul informaţional se referă la însuşirile mai importante ale obiectelor. Interogaţia cu privire la însuşirile obiectelor reflectate de reprezentare capătă următorul răspuns: pentru a şti care sunt acestea trebuie specificat faptul că stimulii dispun de două categorii distincte de proprietăţi: componenţiale – care se referă la dimensiuni şi trăsături şi holistice – care cuprind configuraţiile.

53. Forma ideal subiectiva a reprezentarii

Conţinutul informaţional se transpune în interioritatea subiectivă a individului sub formă de imagini. Aşa cum afirmă M.Miclea imaginea mintală vizează doar acele producţii imagistice cu care operează sistemul cognitiv în absenţa acţiunii unor stimuli vizuali asupra organelor de simţ; în această categorie intră reveriile, imaginile onirice sau cele formate pornind de la mesaje verbale. Nefiind de acord cu asemenea afirmaţii M.Zlate remarcă, pe bună dreptate că se restrânge conţinutul imaginilor mintale numai la cele amintite, ceea ce duce la pierderea altor tipuri de imagini, formate pe alte căi. M.Zlate subliniază că imaginea este forma ideal-subiectivă sub care se reflectă conţinutul informaţional în spiritul individului.

Ori de câte ori această imagine apare în condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra organelor de simţ este vorba de percepţie, atunci când ea apara în lipsa acţiunii actuale a obiectului este reprezentare iar când imaginea apare în lipsa totală a acţiunii obiectului ca întreg avem de-a face cu imaginaţia. Imaginea, în acest caz este entitatea psihică (mintală, cognitivă) cu care operează toate aceste mecanisme psihice.

Dacă dorim să aflăm specificul imaginilor din reprezentare demersul trebuie întreprins pentru:

a. compararea imaginii din reprezentare cu cea din percepţie;

b. compararea imaginii din reprezentare cu produsele informaţionale ale gândirii.

Cel care a făcut aceste demersuri este H.Ebbinghaus şi spune următoarele:

- imaginea reprezentării este mai ştearsă, mai palidă, cu vivacitate şi claritate reduse;

- mai instabilă, fluctuantă, apărând şi dispărând cu repeziciune;

- mai fragmentară, lacunară, lipsind din ea multe amănunte.

Din cele argumentate până acum se pot desprinde o serie de concluzii cu care sunt de acord psihologii contemporani:

1. Imaginea din reprezentare posedă proprietăţi şi caracteristici structurale moştenite de la percepţie deoarece există un izomorfism structural între cele două categorii de imagini.

2. Reprezentarea este o percepţie „pe jumătate realizată” datorită faptului că ea explorează urmele obiectelor şi nu obiectele ca atare.

3. Reprezentarea obţine performanţe ce nu sunt accesibile percepţiei, astfel încât aşa-zisul „deficit” al repezentării în raport cu percepţia este în avantajul reprezentării, el instituindu-se ca o considţie necesară pentru deplasarea acesteia spre o imagine mai generalizată.

54. Mecanismele psihofiziologice ale reprezentarii

Mecanismele reprezentării

1. Prin natura lor reprezentările nu sunt simple copii ale percepţiilor din trecut, reproduceri pasive ale acestora, ci rezultatul prelucrării şi sistematizării, al unor combinări şi chiar recombinări ale însuşirilor senzoriale. Psihologia cognitivă consideră reprezentările – modele interiorizate ale lumii, utilizate ca surse de informare şi instrumente de reglare şi planificare a conduitelor.

2. Un alt mecanism al reprezentărilor îl constituie selecţia însuşirilor obiectelor, în funcţie de semnificaţia pe care le-o acordă subiectul.

3. Mecanismul esenţial care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor este cuvântul, el asigură structurarea internă a elementelor reprezentării, le organizează în sisteme, le fixează în conştiinţa persoanei, contribuie la creşterea caracterului lor generalizat, ceea ce face cas reprezentarea să fie purtătoare de sens.

4. Cele trei mecanisme nu pot funcţiona decât în cadrul activităţii. Acţiunea este cea care face ca reprezentarea să fie fixată şi evocată ori de câte ori subiectul simte nevoia.

5. Mecanismele reprezentării se diferenţiază între ele în funcţie de sursa lor generatoare, unele reprezentări sunt generate de realitate iar altele de memoria de lungă durată, unde ele au fost stocate. Se vorbeşte de mecanisme cerebrale specifice, pe baza cărora sunt generate şi menţinute imaginile din reprezentare, dar şi de faptul că aceste imagini generate şi menţinute pot fi tranzitorii. Mai mult, uneori există deficienţe generate de proasta funcţionare a memoririe de lungă durată. Procesele activatoare ale reprezentărilor trebuie distinse de procesele care acţionează asupra imaginilor.

O altă modalitate de diferenţiere a mecanismelor se poate face în funcţie de tipul de reprezentări în care sunt implicate.

55. Clasificarea reprezentarilor

Psihologia clasică a delimitat mai multe criterii în funcţie de care să se realizeze clasificarea reprezentărilor: după nalizatorul implicat – avem reprezentări vizuale, auditive, kinestezice, gustative, vestibulo-vibratoare-viscerale; după tipul de activitate – literare, artistice, sportive etc; după gradul de generalitate – individuale şi generale; după procesul psihic implicat – ale imaginaţiei, memoriei; după prezenţa sau absenţa intenţiei şi efortului voluntar – voluntare şi spontane.