Subiect 1principiul determinismului extern

Metoda Interviului

Ancheta pe baza de interviu presupune raporturi verbale intre participantii aflati fata in fata,centrarea asupra temei cercetate, directia unilaterala de actiune, fiecare participant pastrandu-si locul deemitator sau de receptor. Interviul, desi strans legat de alte fenomene (intalnirea, convorbirea, dialogul, interogatoriul), sedeosebeste net de ele. Astfel, interviul presupune intalnirea, fara ca intalnirea sa presupuna neaparat interviul. Intre ele sestabilesc relatii ca de la mijloc la scop.In intalnire, interviul este unul dintre scopurile posibile.In convorbire avem schimb de informatii in ambele sensuri, persoanele schimbandu-si permanentlocurile, fapt care nu este posibil in interviu.

Dialogul si interviul se presupun reciproc, prin ele facandu-se trecerea de la o stare la alta; totusi interviul este mai mult decat un dialog, fiindca in cadrul lui se obtin informatii pe care nu le cunoastemdinainte.In fine, atat interogatoriul, cat si interviul vizeaza strangerea de informatii, ambele fiind de tipmaieutic; totusi, in interogatoriu exista constiinta faptului ca o forta exterioara impune obtinerea unuiraspuns, in timp de in interviuse lasa la alegerea subiectului de a raspunde sau nu.In calitatea sa de strategie de culegere a informatiilor, interviul pote fi conceput ca metoda integrataaltor metode mai largi sau ca metoda de sine statatoare, cu legile si caracteristicile sale proprii.

Exista: interviuri individuale si de grup; interviuri clinice (centrate pe persoana) si focalizate (centrate pe tema investigata).

Clasificarea interviurilor poate fi facuta si dupa alte criterii: scopul lor; gradul de implicare a participantilor; intentionalitatea intervievatorului

SUBIECT 10

METODA GENETICA SI COMPARATIVA IN PSIHOLOGIE

Metoda comparativa - consta in cercetarea unor mecanisme de comportare si actelor psihologice aparte in procesul dezvoltarii si in comparatie cu fenomenele similare ale altor organisme. O extindere mai vasta aceasta metoda, numita si "comparativ-genetica" a obtinut in zoopsihologie si in psihologia copilului.

Metode empirice - observatii asupra anumitor fapte (evenimente), clasificarea lor, stabilirea legaturilor legitative intre ele; includ: observarea si introspectia, metodele experimentale (de laborator, naturala, de formare); psihodiagnostice (teste, anchete, chestionare, interviuri, discutii); analiza produselor activitatii, metoda biografica.

Grupul de metode empirice in psihologie, traditional, incepand din perioada cind psihologia a devenit stiinta de sine statatoare, se considera principal.

Observatia in psihologie se desfasoara in doua forme - ca autoobservare, sau introspectie si din exterior, sau asa - numita observare obiectiva.

Cunoasterea psihicului personal prin autoobservare totdeauna se efectueaza intr-o oarecare masura prin intermediul observatiilor activitatii externe.

Observarea obiectiva se va baza pe unitatea interiorului si exteriorului, subiectivului si obiectivului. Aceasta se considera cea mai simpla si cea mai raspandita metoda in psihologie din toate metodele obiective. Observarea stiintifica are nemijlocit puncte comune cu observarea in viata. Din aceasta cauza este necesar, mai intai de toate, a determina conditiile comune principale, caror va corespunde observarea pentru a deveni metoda stiintifica.

Prima cerinta de baza este existenta obiectivului bine definit.

In conformitate cu obiectivul va fi stabilit planul observarii, fixat in schema. Caracterul planificat si caracterul sistematic ale observatiei constituie trasatura ei fundamentala in calitate de metoda stiintifica. Si daca observarea rezulta din obiectivul bine definit, atunci ea va capata un caracter efectiv. Este absolut imposibil a observa totul in masura diversitatii a tot ce exista. Din aceasta cauza orice observare poarta un caracter electiv, partial.

Avantajul principal al metodei observarii obiective consta in faptul, ca ea permite studierea proceselor psihice in conditii naturale. Totodata observarea obiectiva, mentinandu-si semnificatia, in mare masura trebuie sa fie completata cu alte metode de cercetare. Fata de procedura de observare sunt prezentate urmatoarele cerinte:

a) determinarea sarcinilor si obiectivului;

b) alegerea obiectivului, subiectului si situatiei;

c) alegerea metodei de observare, ce influenteaza cel mai putin asupra obiectivului cercetat si ce asigura cel mai mult culegerea informatiei necesare;

d) alegerea metodei de inregistrare a celor observate (modul de consemnare a datelor);

e) prelucrarea si interpretarea informatiei primite.

Neajunsul principal al metodei de observare consta in faptul, ca starea psihologica, particularitatile personale ale observatorului pot influenta asupra rezultatelor observarii. O anumita dificultate prezinta interpretarea datelor.

Observarea se foloseste, mai intai de toate, cind este necesara o interventie minima in comportamentul natural, intercorelatia oamenilor, cind este tendinta de a primi o oglindire integra a evenimentelor.

SUBIECT 11

METODA TESTELOR IN PSIHOLOGIE

Acestea sunt probe standardizate, bine definite implicand o sarcina identica pentru toti subiectii examinati precum si o tehnica precisa pentru evaluarea rezultatelor. Comportamentul evaluat cu ajutorul testului are ca scop clasificarea subiectilor, comparatia statistica a unuia in raport cu ceilalti si in functie de etalonul stabilit. Sarcinile cuprinse in probe pot fi: cognitive, de performanta motrica, operatii logice, atentie, perspicacitate, caracter.

Metoda testelor a aparut din necesitati practice, din nevoia de a diferentia indivizii dupa nivelul de dezvoltare psihica. S-au inregistrat si o serie de exagerari sau erori metodologice cum ar fi neluarea in consideratie a conditiilor mediului social si cultural in care se dezvolta subiectul sau pretentia de a face prognoza doar pe baza unor “instanturi” a manifestarilor psihice. Acestea precum si tendinta de absolutizare au condus la discreditarea testelor.

Sunt utilizate urmatoarele tipuri de teste:

Ø Teste psihometrice (ex: masurarea calitatilor memoriei);

Ø Teste de performanta (ex: studierea cunostintelor, rationamentelor);

Ø Teste psihodiagnostice (ex: evaluarea inteligentei, aptitudinilor);

Ø Teste proiective (ex: dezvaluie continutul unor trasaturi de personalitate).

O alta utilitate a testelor psihologice se dovedeste in cercetarea, adica in depistarea fenomenului, interesand frecventa, intensitatea, distributia sa. In functie de procesele si insusirile psihice vizate se disting: teste de inteligenta, de memorie, de interese, de atitudini si caracter. In practica, se recomanda utilizarea unor baterii de teste care sa surprinda cat mai nuantat fenomenul studiat.Testul este util pentru surprinderea modului in care se comporta subiectul pe parcursul investigatiei, servind ca o proba obiectiva de personalitate. Pentru a fi utile, trebuie sa satisfaca criterii de: standardizare, validitate, fidelitate si etalonare.

Testele proiective sunt mai putin riguroase in standardizarea criteriilor si a raspunsurilor. Principala lor caracteristica este ambiguitatea stilului sau polivalenta sa pentru subiect (Testul Rorschach).Testul sociometric masoara alegerile, respingerile, preferintele interpersonale manifestate intr-un grup. Il putem utiliza de asemenea, pentru a surprinde reputatia diferitilor membri ai grupului. Sarcinile constau in stabilirea ordinei preferintelor. Raspunsurile obtinute se interpreteaza cu ajutorul sociomatricei, tabel cu intrare dubla, din care datele se transpun pe o sociograma, tinand seama de anumite criterii cum ar fi proximitatea.

SUBIECT 12

DEFINIREA LEGII IN PSIHOLOGIE In mod traditional, sub influenta paradigmei mecanicii si fizicii clasice, definirea notiunii de lege a fost circumscrisa exclusiv relatiei cauzale univoce. Ca urmare, legea era interpretata ca un raport necesar repetabil si invariant intre doi factori sau fenomene, (unul cauzativ si altul cauzat, efect), verificabil la nivelul fiecarui caz individual, luat separat (exemplu, legea atractiei universale, legea acceleratiei, legea dilatarii corpurilor, raportul viteza, spatiu (distanta), timp etc.). Asemenea gen de raporturi (legi) erau prezente si demonstrabile numai in sfera fenomenelor mecano-fizice si ele au conferit disciplinelor corespunzatoare atributul de stiinte exacte.

In contrast cu acestea, disciplinele in cadrul carora nu se punea in evidenta existenta unor asemenea legi fie erau etichetate ca inexacte, fie ca pseudostiinte.

In aceasta categorie erau incadrate in primul rand stiintele sociale si psihologia. O atare optica se mai intalneste si in zilele noastre, cu toate ca s-au produs mutatii majore in structura traditionala a paradigmei cunoasterii. In lumina noilor mutatii, cadrul referential al definirii legii a devenit raportul dintre "organizarea absoluta" si "dezordinea absoluta" (haosul). "Organizarea absoluta" exprima legaturi de tip necesar si invariante intre elementele unei multimi (sistem) si intre starile sistemului si influentele externe; "dezordinea absoluta" (haosul) exprima absenta oricarei dependente intre elementele unei multimi sau intre starile unui sistem si influentele externe.

In lumina celor de mai sus, putem schita o noua definitie a legii: "legea este o relatie de dependenta de intensitate variabila intre elementele unui sistem sau intre marimile de intrare si marimile de iesire ale aceluiasi sistem".

In functie de intensitatea dependentei, vom delimita doua categorii de legi: legi dinamice, care exprima dependente necesare si invariante, si legi statistice, care exprima dependente mai slabe, bazate pe functii probabilistice. Legea dinamica se aplica si se verifica la nivelul fiecarui caz individual in parte (exemplu, legea gravitatiei, legea conductibilitatii, legea polaritatii electrice etc.) si caracterizeaza fenomenele si procesele mecano-fizico-chimice.

Legea statistica nu se verifica decat la nivelul ansamblurilor reprezentative, ea manifestandu-se ca tendinta centrala pe fondul variatiilor individuale. Domeniul ei de aplicatie il reprezinta fenomenele psihice si sociale.

Pentru a surprinde o anumita legitate a unui fenomen psihic si psihosocial, chiar si la nivel individual, este necesar sa efectuam un numar suficient de mare de determinari sau masuratori, pentru ca tendinta centrala prin care o aproximam sa devina relevanta si semnificativa.

Asadar, la intrebarea "exista legi in psihologie?", raspundem "da, exista, dar de alt tip decat cele din mecanica si fizica". Prin specificul lor, legile psihologice sunt eminamente statistice.

In general, trebuie sa admitem ca nu exista fenomene care sa nu se subordoneze si sa nu fie guvernate de anumite legi, dar tipul acestor legi este determinat de natura substantial-calitativa a lor (fenomenelor).

SUBIECT 13 RELAŢIA DINTRE DESCRIERE, EXPLICAŢIE ŞI INTERPRETARE

Poate că cea mai lapidară definiţie a cunoaşterii ştiinţifice este aceea de activitate mentală de luare în stăpânire conceptual-teoretică a Universului, în întreaga sa diversitate şi complexitate, de la microcosmos la macrocosmos, de la piatră la plantă, de la amoebă la om, de la indivizi la societate, în desfăşurarea lui istorică. Indiferent de specificul substanţialcalitativ al domeniilor, procesul se structurează şi se derulează după aceeaşi schemă: descriere → explicaţie → interpretare. Descrierea este un nivel primar de valorificare a datelor observaţiei şi experimentului, realizat pe baza şi sub controlul direct al schemelor perceptive. Ea antrenează operaţiile de comparaţie, seriere şi clasificare, prin intermediul cărora se evidenţiază asemănări şi deosebiri, individualizări şi incluziuni (în clase). Obiectivul căruia i se subordonează este acela de a găsi răspunsuri adecvate la două întrebări: „ce?” şi „cum?”.

Ce este fenomenul din punct de vedere structural-static şi funcţionaldinamic, care sunt proprietăţile pe care le dezvăluie, cum se delimitează şi se individualizează el în raport cu altele? În vederea realizării unei descrieri riguroase este necesară o ordonare şi sistematizare prealabilă a datelor, precum şi stabilirea unor criterii de relevare-grupare a însuşirilor (descriptori). Să luăm ca exemplu cunoaşterea ştiinţifică a senzaţiei.

Un model descriptiv ar avea următoarea formulare:

1. Informaţie internă despre o însuşire singulară a obiectului-stimul;

2. Se produce prin acţiunea actuală, prin contact sau de la distanţă, a stimulilor modali specifici asupra organului de simţ;

3. Se diferenţiază în plan subiectiv după modalitate (vizuale – de lumină-întuneric, de culoare –, auditive – de tărie, de înălţime, de timbru –, tactile – de atingere, de apăsare sau presiune, de gâdilare etc.);

4. Diferenţe individuale după valorile pragurilor absolute şi diferenţiale, după durata perioadei de latenţă;

5. Orientează şi reglează reacţiile motorii sau verbale de răspuns ale subiectului la însuşiri concrete, singulare ale obiectelor şi fenomenelor externe. Toate aceste aserţiuni sunt rezultatul sistematizării şi concentrării faptelor empirice furnizate de măsurători şi observaţii. Explicaţia reprezintă un nivel superior, comparativ cu descrierea, de prelucrare-înţelegere informaţională a faptelor de observaţie şi experimentale. Superioritatea ei rezidă în stabilirea unor dependenţe şi relaţii esenţiale, legice între variabile. De la simple comparaţii exterioare se trece la analiza cauzală, la formularea succesivă a întrebării „de ce?” şi la elaborarea unor răspunsuri adecvate. Fenomenul studiat se pune în relaţie cu altele, stabilindu-i-se locul şi rolul specific în cadrul ansamblului psihic.

În construcţia sa logică internă, explicaţia include descrierea şi se bazează pe ea. Rezultatele descrierilor secvenţiale se codifică în concepte de un grad mai înalt de generalitate şi operaţionalitate, exprimându-se în limbaj natural sau simbolic. Prin intermediul operaţiilor de selecţie, analiză criterială şi abstractizare, explicaţia tinde să sporească nivelul de inteligibilitate al discursului şi să apropie gândirea utilizatorului de esenţa fenomenului cercetat.

Spre deosebire de descriere, care induce la nivelul subiectuluireceptor o atitudine situaţional-circumstanţială, fenomenul fiind considerat ca dat individual în sine, explicaţia induce o atitudine generalizatoare, fenomenul individual fiind privit categorial ca reprezentant al unei clase şi ca expresie a unei legi pe care descrierea nu a putut-o releva.

În exemplul nostru cu senzaţia, modelul explicativ va include aserţiuni de genul următor:

1. Senzaţia este un proces cognitiv inferior care realizează coduri informaţionale secvenţiale, desemnând însuşiri singulare ale obiectului extern;

2. Producerea ei reclamă interacţiunea directă a subiectului cu obiectul, depinzând de raportul de intensitate-pregnanţă între însuşirile fizice ale stimulului şi de variabilele intermediare – stările psihofiziologice interne ale subiectului;

3. Calităţile senzaţiilor sunt rezultatul unor transformări energetice informaţionale complexe la nivelul creierului şi exprimă o relaţie de designare-reprezentare cu proprietăţile fizice obiective, iar nu una de identitate;

4. Senzaţia în formă pură nu se întâlneşte decât la copilul mic, în primele săptămâni de viaţă, în condiţii speciale de laborator sau în cazuri patologice clinice. În mod normal, la adult, senzaţia se relevă şi fiinţează în cadrul percepţiei;

5. Dinamica senzaţiei se subordonează şi este guvernată de legi psihofizice şi psihofiziologice.

Interpretarea exprimă gradul de libertate al cercetătorului în raport cu fenomenul şi faptele empirice primare. Din punct de vedere operaţional, ea presupune punerea în corespondenţă, în mod succesiv şi cumulativ, a discursului empiric descriptiv cu cel teoretic. Cu alte cuvinte, interpretarea, ca activitate mentală, constă din două verigi principale: prima – de convertire, prin reformulare-reorganizare, a discursului empiric iniţial într-un discurs nou în concordanţă cu anumite criterii de ordin logico-semantic;

cea de-a doua – de analiză a conţinutului noului discurs şi de valorificare în plan formal abstract (teoretic) sau pragmatic (aplicativ) a semnificaţiilor dezvăluite.

Sub un alt aspect, interpretarea este o preluare a informaţiei despre fenomenul studiat din perspectiva interesului cercetătorului pentru el. Are ca finalitate stabilirea valenţelor instrumentale ale teoriei, a gradului şi sferei de aplicabilitate. Ca exemple de teorii interpretative în psihologie, putem indica teoria rezolvării problemelor a lui Newell şi Simon (1972) şi teoria freudiană a libidoului.

SUBIECT 14 PROBLEMA ELABORARII TEORIEI PSIHOLOGICE

Modul de abordare şi interpretare a raportului dintre teorie şi faptul empiric (observaţional sau experimental) a variat foarte mult în istoria gândirii psihologice. În perioada când psihologia era încorporată filosofiei, în analiza fenomenelor psihice se proceda pur speculativ, metafizic, negându-se valoarea faptului concret şi absolutizându-se posibilitatea existenţei şi funcţionării teoriei extra- sau supraempirice. (În cel mai bun caz, se mai lua uneori în consideraţie experienţa trăită sau aşa-numita fenomenologie comună).

Când psihologia s-a desprins de filosofie, devenind o ştiinţă eminamente experimentală, a apărut tendinţa de minimalizare a valorii teoriei şi de exacerbare şi chiar absolutizare a datului empiric; faptul concret este edificator şi relevant prin sine însuşi, ne spuneau adesea reprezentanţii behaviorismului clasic, în frunte cu fondatorul acestei şcoli, J.Watson. Această tendinţă aprecia că psihologia trebuie să fie preocupată mai mult de recoltarea şi sistematizarea faptelor, decât de teoretizare.

Cum nici prima tendinţă nu a rămas pe terenul filosofiei, unde s-a născut, ci a continuat să se manifeste şi în interiorul psihologiei, după constituirea sa ca ştiinţă independentă, vom asista la o împărţire a psihologilor în două tabere: tabăra experimentaliştilor faptologi şi tabăra teoreticienilor speculativi. Cei din prima tabără se vor înclina exclusiv în faţa faptelor, dispreţuind teoretizarea; cei din a doua tabără se vor înclina în faţa abstracţiunilor şi speculaţiilor logice, dispreţuind experimentul şi faptul concret. Aşa se face că, în literatura psihologică, întâlnim lucrări care, de la un cap la altul, nu fac decât să prezinte tabele şi grafice cu date concrete, rezultate din experienţe meticuloase şi riguroase, după cum găsim şi lucrări pur teoretice, în care nu se face nici un fel de trimiteri la experimente şi date faptice. O asemenea situaţie a constituit o piedică în plus în calea unităţii metodologice a psihologiei. Depăşirea ei este o condiţie esenţială a progresului ulterior în domeniul cunoaşterii realităţii psihice, mai ales aşa cum se prezintă ea la nivelul omului.

Teoria poate fi definită ca instrumentul prin care o ştiinţă îşi legitimează statutul şi-şi îndeplineşte funcţiile specifice de cunoaştere. După H. Simon (1974), teoria ni se înfăţişează, în primul rând, ca un limbaj, ea putând fi verbală, matematică sau analogică. În al doilea rând, ea pune în evidenţă o dimensiune referenţială: referă ceva despre altceva. În fine, în al treilea rând, teoria implică şi o dimensiune de veridicitate: „ea trebuie să exprime adevărul, tot adevărul şi numai adevărul”. Din acest punct de vedere, nici o teorie nu poate fi considerată perfectă. Unele spun mai puţin decât sunt lucrurile în realitate; ele conţin erori prin omisiune (teorii de tip 1); altele spun ceea ce lucrurile nu sunt sau nu posedă; conţin mai mult decât au lucrurile însele – erori prin comitere (teorii de tip 2). Tipologia teoriilor este generată şi de specificul cercetării, respectiv, al schemei logice a traiectoriei ei. Se delimitează astfel teorii inductiveintuitive şi teorii deductive-formale. Primele vor păstra permanent legătura cu faptele din care îşi trag originea şi tind să se subordoneze logicii lor interne. De aceea, li se mai spune pozitive sau obiective. În psihologie, un prototip al unei astfel de teorii este teoria S-R a comportamentului, elaborată de J. Watson. Modalitatea principală de verificare a teoriilor inductive este cea empirică: refacerea şi repetarea experimentelor care le-au generat. Teoriile deductive se elaborează în afara faptelor, care sunt doar presupuse, pornindu-se de la premise şi convenţii abstracte. Faptele empirice sunt înlocuite cu variabile ideale (simboluri), iar experimentul empiric cu un set de operaţiuni şi condiţii logice ce se aplică variabilelor, potrivit unui algoritm, care face ca o transformare actuală să decurgă în mod necesar din transformările anterioare. Teoria deductivă se proiectează asupra faptelor şi tinde să le asimileze (integreze).

SUBIECT 15 DEFINIREA METATEORIILOR

METATEORÍE- Teorie care studiază structura, sistemul conceptual și metodele unei teorii date (ex. m. logicii sau metalogică, m.matematicii sau metamatematică) în scopul stabilirii limitelor valabilității și a celor ale domeniului de aplicabilitate a respectivei teorii, precum și a găsirii metodelor de construire mai rațională a acesteia .

Metateoria psihologiei focalizeazã tot mai mult în ultimele decenii interesul cercetã- torilor. Au fost înfiinþate centre specializate (Centrul pentru Studii Avansate în Psihologia Teoreticã, la Universitatea Alberta), au avut loc simpozioane dedicate problematicii psihologiei teoretice (simpozionul Rice, 1964; simpozionul de la Nebraska, 1976; simpozionul Societãþii Psihologice Britannica, 1980), s-au organizat nenumãrate conferinþe finalizate prin publicarea unor volume (seria celor cinci volume publicate între 1970 [i 1981 de Royce, Rozeboom, Mos). Între 1959 [i 1963, Sigmund Koch publicã o serie de [ase volume considerate a fi cel mai amplu ºi cel mai semnificativ tratat teoretic din întregul domeniu al psihologiei. În 1981, Hyland publica un manual introductiv asupra metateoriei psihologice. În esenþã, cercetãtorii care se dedicã studierii acestui domeniu încearcã sã întreprindã analiza conceptual-lingvisticã a teoriilor psihologice, cu scopul de a clarifica înþelesurile ºi implicaþiile termenilor întrebuinþaþi, pentru a contribui în felul acesta la sporirea validitãþii unor teorii. În ce mãsurã o teorie explicã sau rãspunde faptelor observabile, cu alte cuvinte, care este forþa sa teoreticã? Aceasta este întrebarea fundamentalã pe care ºi-o pun psihologii metateoreticieni.

SUBIECT 16

DEFINIREA PSIHICULUI Psihic (din greacă ψυχή psūchê) este un termen cu origine greacă, care localizează sufletul uman sau mintea sa ca totalitate intelectivă și afectivă.

Psihicul definește personalitatea ca unitate comportamentală dotată cu percepție, intelectivitate și afectivitate.

Caracteristica fundamentală a psihicului este conștiența, cel mai complex operant și cea greu de înțeles funcție.

Conștiența este proprietatea subiectului de a se identifica modal pe sine ca entitate distinctă de ambient și a identifica toate identificările de sine. Prin conștiență omul se poate reprezenta și modela dinamic, intelectiv și afectiv, adică își poate construi descrieri lingvistice de stare. Conștiența asigură cuplajul permanent al omului cu realitatea, dar tot ea permite desprinderea subiectului de realitate și interacțiunea transformantă a realității.

O trăsătură importantă a individualității conștiente este intenționalitatea, definită ca autonomie comportamentală a subiectului, ca posibilitate a acestuia de a selecta, declanșa, întreține și finaliza acțiuni în orice ambient prin propriile resurse informaționale și energetice.

Conștiența este atât cauza cât și suportul continuu al psihicului, ea multiplică indefinit subiectul prin propria reconstituire de sine, realizând interacția individului cu sine, cu realitatea, cu semenii săi.

Psihicul generează personalitatea, aceasta fiind un ansamblu de caracteristici informaționale autoexplicitante și autocontrolante intențional, unitar conectate, orientate permanent către definirea de stări scop proprii fiecărui subiect. Psihicul și însușirile lui a fost investigat cu milenii în urmă și este cercetat cu diferite mijloace și strategii și în prezent, dar încă neînțeles funcțional pe deplin.