b. Hristos, săvârşitorul nevăzut al Tainelor. Harul nefiind decât lucrarea lui Hristos, săvârşitorul lor nevăzut este Hristos. Tainele ţin seama de legătura între suflet şi trup şi de faptul că sufletul e deschis lui Dumnezeu, iar în Hristos această deschidere a umanităţii spre Dumnezeu şi-a atins nivelul maxim. Hristos atinge prin lucrarea Lui trupul nostru, dar aceste atingeri se adâncesc în sufletul nostru. Hristos însuşi lucrează prin trupul Său plin de putere asupra trupului nostru. Dar prin trupul Său ne comunică nu numai sensibilitatea Lui curată omenească, ci şi sensibilitatea curată a sufletului Lui şi puterea dumnezeirii aflată în El.
Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup ca să adune în Sine, în taina unităţii lui Dumnezeu cu creaţia, nu numai sufletele, ci şi trupurile. Aşa cum trupul lui Hristos nu e numai un simbol intuitiv al dumnezeirii despărţite de El, ci trupul Lui e încadrat în sufletul şi în dumnezeirea Lui, tot astfel şi trupul nostru poate fi unit în mod real cu dumnezeirea lui Hristos prin atingerea trupului lui Hristos de el. Se întâmplă ceva analog cu scurgerea puterii ce se producea din trupul lui Hristos prin veşmintele Lui de care se atingeau bolnavii. Dar întrucât trupul lui Hristos a devenit prin înălţare pnevmatizat şi invizibil, rămânând totuşi un trup închegat, atingerea trupului nostru de către trupul Lui nu mai e vizibilă, ci se foloseşte pentru aceasta de materia cu care stă în legătură trupul nostru. Hristos vrea să sfinţească trupul nostru folosindu-Se de ea, nu într-un mod detaşat de lumea materială cu care stă în atingere sau din care se hrăneşte, se adapă şi de care e pătruns şi care se imprimă prin senzaţiile ei în suflet, ci umplând-o şi pe aceasta de puterea Lui. De aceea şi alege El pentru Taine din toate formele materiei pe cele fundamentale pentru necesităţile de susţinere a trupului omenesc: pâinea, apa, vinul, untdelemnul.
Unii reprezentanţi ai creştinismului occidental simt şi ei trebuinţa sa se întoarcă la înţelegerea creştinismului primar pentru natură ca mijloc prin care lucrează Hristos asupra omului. Dar pentru aceasta le trebuie o întoarcere la înţelegerea lui Hristos ca Logos al lucrurilor şi ca subiect al acţiunii de sfinţire a lor prin Duhul Sfânt. Nu natura aşa cum e după păcat poate fi mediu de lucrare a lui Hristos asupra omului, ci o natură sfinţită prin Duhul Sfânt, transfigurată, care în esenţa ei energetică, aşa cum a descoperit-o fizica modernă, să se umple de energia Duhului Sfânt, eliberată de cea a duhurilor rele.
Dar sfinţirea naturii Duhul Sfânt o lucrează în mod principal în favoarea omului, transmiţându-i acestuia puritatea trupului înduhovnicit al lui Hristos, care se cere însuşită de om. Mai poate omul occidental reveni la această viaţă de sfinţenie care implică o asceză? Puterea lui Hristos iradiază din trupul Său sfinţit asupra trupului nostru şi deci şi asupra sufletului lui, printr-o natură pe care o sfinţeşte prin trupul Său însuşi, fie în momentul săvârşirii Tainei, fie şi înainte, ca la Botez sau Mirungere de exemplu, când apa sau Sfântul Mir sunt sfinţite prin rugăciuni anterioare.
Hristos pătrunde astfel cu trupul Său, sau cu energia trupului Său curat, în trupul nostru, prin materiile folosite în Taine, sau prin gesturile preotului, ca să pună şi în trupul nostru începutul sfinţirii, care nu se produce însă dacă nu are loc şi un efort din partea primitorului Tainei. Trebuie accentuat cu toată seriozitatea realismul hristologie al Tainelor, lucrarea lui Hristos prin trupul Său, săvârşită asupra persoanei umane, prin materiile transfigurate ale Tainelor şi prin gesturile preotului. Dacă Persoana Logosului e în toate făpturile, care sunt chipuri plasticizate ale raţiunilor Lui, cu atât mai mult poate fi în materiile Tainelor sfinţite prin rugăciuni speciale ale Bisericii, cu trupul Său prezent în ambianţa Bisericii, trup pnevmatizat, şi deci prezent în mod invizibil, dar totuşi real şi eficient.
Dar dacă materia prin care lucrează Duhul lui Hristos în Taine e sfinţită de El, nu trebuie văzută nici o separaţie între materia Tainei şi harul sau puterea lui Hristos care se împărtăşeşte prin ea. Concepţia aceasta dualistă s-a introdus în teologia occidentală, după ce ea s-a despărţit prin scolastică de gândirea Părinţilor bisericeşti şi a Noului Testament, nemaivăzând legătura intimă a Logosului sau a Cuvântului întrupat şi a lucrării Lui cu natura. Materia nu e numai un simbol separat de har, care ocazionează şi tălmăceşte în mod intuitiv lucrarea nevăzută a harului, ci ea însăşi e plină de puterea dumnezeiască. Numai din această neînţelegere a legăturii ontologice a materiei cu Logosul divin şi cu trupul omenesc al lui Hristos şi al nostru, s-a ajuns în protestantism la despărţirea totală a lucrării lui Dumnezeu în suflet de mijloacele materiale, deci la înlăturarea Tainelor.
De aceea nici împărţirea scolastică a Tainelor în partea externă şi partea internă nu e decât produsul unei abstracţii şi nu trebuie înţeleasă în sensul că partea externă poate fi gândită separat de harul sau de lucrarea lui Hristos.
Ceea ce se vede nu e numai cât se vede, şi harul nevăzut lucrează prin materia şi gestul văzut.
c. Caracterul hristologic şi bisericesc al Tainelor. Tainele sunt săvârşite de către Biserică sau de către Hristos prin Biserică pe seama unor persoane care vor să intre în ea şi să rămână în ea, unindu-se prin aceasta cu Hristos însuşi, Care le-a şi instituit. Desigur, Tainele se acordă unor persoane, şi nu comunităţii întregi a Bisericii sau unor grupuri de persoane. Aceasta nu înseamnă că Tainele se dau acelor persoane luate izolat de Biserică. Prin Taine Biserica, sau mai precis Hristos lucrător în Biserică, efectuează acţiunea Lui de unire a acelor persoane cu Sine şi cu ceilalţi membri ai Bisericii uniţi cu Sine. Tainele sunt actele prin care Hristos recapitulează în Sine ca Biserică pe oamenii despărţiţi de Dumnezeu şi întreoialtă, dacă ei cred în El. Tainele au astfel o funcţie unificatoare. De aceea ele sunt ale Bisericii, ca unitate realizată în Hristos a celor ce cred în El, pentru extinderea acestei unităţi, sau pentru atragerea altora în ea şi pentru a întări unitatea lor în Hristos, sau unitatea Bisericii ca trup tainic al lui Hristos. nu se săvârşeşte o Taină pe seama unei persoane din afară de Biserică pentru a o lăsa în afara Bisericii. Nu i se recunoaşte cuiva o Taină primită în afara Bisericii, atîta timp cât rămâne în afara ei. Botezul se săvârşeşte în tinda Bisericii, cu faţa spre interiorul ei, după ce primitorul întors cu faţa spre exterior s-a lepădat de cel ce domneşte în afara Bisericii.
Deşi Tainele se săvârşesc persoanelor luate în mod deosebit, ele se administrează persoanelor ce intră în Biserică şi după ce au intrat se acordă persoanelor componente ale Bisericii. Prin ele Hristos lucrează asupra persoanelor în momentul intrării în Biserică sau asupra celor aflate în ea pentru întărirea unităţii lor în El, pentru întărirea unităţii Bisericii. Astfel,prin Taine sporeşte în unitatea cu Hristos şi în ea însăşi atât Biserica în întregimea ei, cât şi fiecare mădular în parte. "întru El toată clădirea bine alcătuită creşte, ca să ajungă un locaş sfânt desăvârşit în Domnul" (Ef. 2, 21). "Iar în Biserică Domnul a dat pe unii... bineves-titori, pe alţii păstori, pe alţii învăţători spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujbei spre zidirea trupului lui Hristos, până ce toţi vom fi ajuns la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la statura bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Ef. 4, 11-13).
Pe baza faptului că prin Taine se extinde, se menţine şi creşte duh6vniceşte Biserica, în teologia catolică se scoate în timpul din urmă în relief, ca rol principal al Tainelor, funcţia lor de unificare a credincioşilor în Biserică. Ba uneori se accentuează aşa de mult acest rol, că se lasă pe planul al doilea unirea cu Hristos, care, după Părinţii bisericeşti, fiind unire a subiectului uman cu trupul lui Hristos, produce în el o simţire comună cu a lui Hristos, Hristos devenind conţinutul simţirii lui.
Teologul Kari Rahner merge până acolo că socoteşte că nu Hristos a instituit Tainele, ci Biserica. Hristos a întemeiat un singur sacrament: Biserica, cu puterea de a activa natura ei sacramentală în diferite sacramente. "Biserica este continuarea, persistenţa prezenţei reale eshatologice a voinţei graţiale biruitoare şi definitiv introdusă în lume prin Hristos... Ca o astfel de persistenţă a lui Hristos în lume, Biserica este de fapt sacramentul originar (Das Ursakra-ment), punctul de origine al sacramentelor în sensul propriu al cuvântului"12. "Actualizarea mântuirii eshatologic biruitoare dată lumii în Biserică şi oferită tuturor oamenilor se efectuează deci pentru om în parte într-un act al Bisericii pe seama omului însuşi, prin care ea vesteşte caracterul graţial al acestei mântuiri. Şi acest act al Bisericii poartă în mod necesar în sine structura esenţei Bisericii. Acest act este sacramental pentru că el corespunde Bisericii ca sacrament originar al gratiei". "Pornind de la Biserica - sacrament originar - s-ar putea vedea că existenţa sacramentelor reale în sensul cel mai strict şi mai tradiţional nu e necesar să se întemeieze în fiecare caz pe un cuvânt determinat, prin care Iisus cel istoric ar fi vorbit explicit de un sacrament determinat... Instituirea unui sacrament rezultă şi din faptul că Hristos a întemeiat Biserica cu caracterul ei de sacrament originar". Rahner nu face decât să tragă concluzia logică din învăţătura catolică despre gratie ca "efect graţial" creat al morţii lui Hristos, pus la dispoziţia Bisericii, deci detaşabil de Hristos.
În gândirea biblic-patristică, harul fiind lucrarea actuală a lui Hristos, în orice Taină lucrează Hristos însuşi aflător în Biserică. Hristos însuşi extinde şi dezvoltă viata Bisericii, prin toate Tainele, care sunt numai vizibil săvârşite de preotul ca reprezentant al Bisericii, invizibil fiind săvârşite de Hristos însuşi. în timp ce Rahner socoteşte că Botezul, de exemplu, este Taina intrării în Biserică şi în aceasta sunt implicate toate celelalte efecte ale ei, sau în Taina Pocăinţei Biserica iartă pe penitent, în gândirea biblic-patristică cel ce se botează se uneşte în mod direct cu Hristos ("Te uneşti cu Hristos?" "Mă unesc cu Hristos") şi prin aceasta devine membru al Bisericii; iar penitentul este iertat de "Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul şi cu iubirea Sa de oameni" şi săvârşitorul văzut e numai cel ce secundează în această iertare pe Hristos, în calitatea lui de "nevrednic preot şi duhovnic".
Lucrarea lui Hristos însuşi în Taine trebuie socotită strâns legată de faptul că El însuşi le-a şi instituit. Dar le-a instituit întrucât le-a şi practicat cel dintâi, rămânând în continuare săvârşitorul lor invizibil şi, prin aceasta, susţinătorul Bisericii. El însuşi S-a botezat şi de aceea a poruncit ca toti să se boteze, declarând totodată că El însuşi va fi prezent în practicarea acestei Taine: "Iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului" (Mt. 28, 20). El însuşi a primit pe Duhul Sfânt, ca om, după Botez, urmând ca toti să-L primească de la El, în Taina Mirungerii. El a iertat păcatele şi a rămas să le ierte mai departe prin preoţi, împuternicind pe Apostoli prin suflarea Duhului Sfânt, ca mod al lucrării Sale permanente în săvârşirea acestei Taine: "Cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi (în aceeaşi clipă, n.n.) şi cărora le veti ţine, ţinute vor fi" (In 20, 22-23). El pune baza Euharistiei prin moartea pe cruce şi prin înviere şi săvârşeşte prima Euharistie, poruncind Apostolilor şi urmaşilor lor să o săvârşească. El însuşi fiind permanent în ea ca jertfă şi jertfi-tor. El a fost Arhiereul prin excelenţă şi rămâne în chip nevăzut în această lucrare şi calitate prin arhiereii şi preoţii văzuţi cărora le comunică această calitate de organe văzute ale Tainelor săvârşite de El în chip nevăzut. El a binecuvântat nunta şi a vindecat pe bolnavi. Biserica săvârşeşte toate cele şapte Taine, pentru că Hristos le-a săvârşit vizibil cât a fost pe pământ şi le săvârşeşte după înălţarea Sa la ceruri, sau după intrarea cu trupul în planul deplin pnevmatizat, în mod invizibil în Biserica Sa.
Raportul între Biserică şi Hristos nu poate fi exprimat în mod simplu prin ideea că Biserica reprezintă în Taine pe un Hristos absent, ca o locţiitoare juridică a unui Hristos absent, ci într-un mod dialectic: ea e plină pe de o parte de Hristos, întrucât Hristos lucrează prin ea, dar pe de altă parte e mereu în poziţia de rugătoare şi de slujitoare a lui Hristos, deci nu e identică cu El. Ea e trupul, nu Capul, deşi nu te poţi uni cu Capul fără să te uneşti şi cu trupul, dar conştiinţa credinciosului nu pune accentul principal pe unirea cu trupul, ci cu Capul. între catolicism şi protestantism, Ortodoxia deţine iarăşi o poziţie mai complexă, mai echilibrată, mai conformă cu realitatea nuanţată.
Lumina aceluiaşi ocean al harului, de lumină şi de putere, care iradiază din Hristos pătrunde în toţi cei ce primesc Tainele şi acelaşi Soare al Dreptăţii e prezent şi activ în această lumină şi energie ce-i pătrunde. Aşa cum un tată priveşte deodată la copiii lui cu aceeaşi afecţiune şi-i pătrunde cu aceeaşi dragoste, tot astfel Hristos pătrunde cu energia iubirii Lui în toţi cei ce primesc Tainele, unindu-i cu Sine şi întreolaltă şi prin aceasta extinzând Biserica şi întărind unitatea ei.
Dar pentru ca Hristos să-Şi îndrepte prin Taine lucrarea Sa spre fiecare persoană e necesar ca acestea să creadă personal în EI şi în importanţa decisivă a actelor alese de Hristos ca mijloace ale harului Său mântuitor, pentru ca oamenii să ştie în ce momente anume lucrează El asupra lor în mod principal. Prin această credinţă persoana respectivă acoperă cu credinţa sa dimensiunea decisivă a actului Tainei săvârşite în mod nevăzut de Hristos însuşi, sau se deschide lucrării Lui. De aceea în,fiecare Taină primitorul e numit pe nume şi face o mărturisire de credinţă (la Botez, Euharistie, Pocăinţă, Hirotonie), sau de angajare (nuntă. Pocăinţă, Hirotonie). Pentru ca Hristos să-Şi îndrepte prin Taine acţiunea Sa către fiecare persoană e necesar ca aceasta să manifeste printr-un act propriu voinţa de a accepta o relaţie personală decisivă cu Hristos, Care e disponibil cu iubirea sau cu harul Său mântuitor pentru toţi; e necesar să se deschidă personal în mod total lui Hristos, să-şi predea soarta sa deplin lui Hristos, pentru ca unda mântuitoare din oceanul de har sau de iubire personală a lui Hristos să intre printr-o atenţie specială şi mântuitoare în el. Toţi cei ce cred intră prin Botez şi sporesc prin celelalte Taine în relaţia personală totală cu Hristos, dar cu acelaşi Hristos care e în relaţie cu ceilalţi credincioşi şi, prin aceasta, intră şi sporesc în relaţie şi cu aceia, adăugându-se Bisericii ca trup tainic al lui Hristos. Acesta e unul din sensurile Botezului ca moarte cu Hristos pentru viata veche şi naştere cu El la o viată nouă, exclusiv din El. Aceeaşi hotărâre se cere credinciosului şi în celelalte Taine.
Formele şi gradele de relaţie a lui Hristos cu credincioşii prin diferitele Taine nu le-a putut stabili decât Hristos, nu Biserica. E adevărat că Hristos a poruncit să se acorde Botezul "în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh", dar aici expresia "în numele" nu înseamnă o lucrare a Bisericii în numele Treimii distante, ci "în puterea Ei"; Hristos dă asigurarea că în actul văzut al Bisericii este prezentă şi desigur lucrătoare fiecare Persoană a Sfintei Treimi potrivit cu locul Ei16. Căci Domnul continuă să spună: "Iată Eu cu voi voi fi până la sfârşitul veacului" (Mt. 28, 19-20), iar de lucrarea Duhului vorbeşte în diferite rânduri (In 20, 22 etc).
Prezenta şi lucrarea lui Hristos însuşi în Taine e implicată în faptul că harul Tainelor e energia necreată a lui Hristos, sau lucrarea Lui. Prin fiecare Taină El îşi retrăieşte şi iradiază în credincios trăirea şi puterea unei alte stări prin care a ridicat El umanitatea Sa până la înălţimea şi în-dumnezeirea ei deplină, numai aşa se explică şi gradaţia Tainelor. Căci altfel s-ar naşte întrebarea: De ce nu ni se dă tot harul printr-o singură Taină? nicolae Cabasila spune: "Să vorbim despre chipul în care fiecare Taină lucrează unirea credincioşilor cu Hristos. întâi de toate, pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate cele prin care a trecut şi El, să răbdăm, să suferim şi noi câte a răbdat şi a suferit El"17. Aşa cum Mântuitorul a primit întâi Botezul, aşa primim şi noi întâi această Taină18, noi creştem în natura noastră omenească din punct de vedere duhovnicesc, cum a binevoit să crească şi EI cu natura Sa omenească, nu putem sări peste etapele creşterii ei.
d. Preotul, săvârşitorul văzut al Tainelor. După lămuririle date despre aspectul extern şi harul nevăzut al Tainelor şi despre rostul lor de a uni persoanele primitoare cu Hristos şi, prin aceasta, cu Biserica, prin lucrarea lui Hristos însuşi, rămâne să dăm unele lămuriri şi despre preot şi arhiereu, ca săvârşitori ai Tainei.
Preotul este organul văzut prin care Hristos cel din Biserică lucrează în chip nevăzut în Taine, sau acordă harul celor cărora li se administrează acestea.
Hristos, devenind nevăzut prin înălţare, Se foloseşte pentru lucrarea Sa asupra celor ce vor să se unească cu El şi să crească în El, intrând şi dezvoltându-se spiritual în Biserică, şi de un organ personal văzut, nevoia unor mijloace materiale sau a unor gesturi văzute implică şi nevoia unei persoane văzute prin care Hristos să lucreze în mod nevăzut asupra celor ce doresc să se unească cu El şi să crească în El. Lucrarea cea mai eficientă este de la persoană Ia persoană. Hristos ca persoană lucrează în modul cel mai eficient asupra persoanelor umane tot prin persoane umane, numai o persoană umană poate săvârşi acte expresive, adică intenţionate, deosebite de mişcările neintenţionate ale naturii şi poate rosti cuvinte care lămuresc înţelesul celor ce se săvârşesc şi intenţia urmărită de Hristos prin Taine. Gesturile preotului care ating pe cel ce primeşte Taina, sau cărora le răspunde acesta prin gesturile lui primitoare, fac ca Taina să aibă o eficacitate mai adâncă în flinta primitorului Tainei. Eficacitatea aceasta e proprie şi cuvintelor rostite de săvârşitorul Tainelor şi auzite de primitor sau rostite ca răspuns şi ca angajare de către acesta.
Dar gesturile ating toată fiinţa primitorului, nu pătrund numai prin auzul lui. în afară de aceasta cuvintele sunt multe şi se pot repeta de multe ori fără să poată crea o situaţie specială de deosebită solemnitate şi prin aceasta e greu ca unul din ele să câştige pentru primitor însemnătatea decisivă şi unică pe care o are un gest, sau un complex de gesturi care nu se repetă şi care ating mai direct însuşi trupul primitorului. Pe urmă gesturile acestea nu sunt gesturi ale omului, alese momentan de el, ci sunt gesturile comune ale Bisericii în care lucrează Hristos însuşi. Taina nu numai îndeamnă un om prin cuvinte la însuşirea morţii şi învierii cu Hristos, ci îl face să le imite într-un anumit fel, iar, în parte, să realizeze prin anumite gesturi moartea cu Hristos faţă de viaţa veche şi învierea cu El la o altă viaţă, datorită faptului că ea nu e numai cuvânt, ci şi complex de acte stabilite şi unice în toată Biserica, pe baza poruncii lui Hristos. Prin rugăciuni, gesturi, declaraţii, Taina nu numai exprimă, ci şi realizează într-un anumit fel ceea ce se exprimă prin cuvinte.
Ca atare, Taina e un eveniment decisiv şi unic în viaţa omului care vine la credinţă şi care continuă să creadă, cum nu sunt cuvintele simple. Gesturile sacramentale ale preotului şi episcopului, săvârşite în numele Bisericii şi cu autoritatea ei, deci cu autoritatea lui Hristos lucrător în ea, împlinesc în mod real lucrarea intenţionată, pentru că Hristos însuşi o împlineşte nevăzut şi Biserica însăşi o împlineşte văzut prin aceste gesturi.
Preotul înfăţişează în faţa credinciosului împuternicirea lui Hristos şi a Bisericii, în calitatea lui de reprezentant al lor, într-un mod corespunzător raportului între Hristos şi Biserică: al lui Hristos, Care 1-a desemnat ca organ văzut prin ale cărui gesturi şi declaraţii El însuşi săvârşeşte Taina în chip nevăzut; al Bisericii, întrucât el face în numele Bisericii invocarea Duhului Sfânt, în urma căreia Duhul lui Hristos coboară cu lucrarea Lui prin materiile, gesturile, rugăciunile şi declaraţiile preotului, în cel ce primeşte Taina.
Această dublă şi totuşi indisolubilă calitate reprezentativă a preotului sau a episcopului, o vădeşte chiar hirotonia lor. Căci ea e săvârşită în mod văzut de un episcop, sau în cazul episcopului de mai mulţi episcopi, dar în mod nevăzut Hristos însuşi hirotoneşte, adică transmite unei persoane calitatea de arhiereu sau de preot săvârşitor văzut al Tainelor, sau o împuterniceşte cu harul Său pentru slujba de organ văzut al Său în săvârşirea Tainelor. Dar episcopul sau episcopii hirotonisitori invocă totodată în Taina Hirotoniei Duhul Sfânt în numele Bisericii, ba însăşi o comunitate a Bisericii însoţeşte pe episcop sau pe episcopi în rugăciunile ce le înalţă la săvârşirea hirotoniei şi pe episcop şi preot la săvârşirea celorlalte Taine. învăţătura Bisericii, că validitatea Tainelor săvârşite de un preot sau episcop nu depinde de vrednicia lor, se bazează pe faptul că rugăciunea şi invocarea Duhului făcute de ei este rugăciunea şi invocarea Bisericii, iar gesturile lor sacramentale şi declaraţia lor despre harul care se coboară sunt însoţite de credinţa Bisericii că Hristos însuşi lucrează prin ele în mod nevăzut şi că Hristos însuşi îşi împlineşte de fiecare dată făgăduinţa dată la instituirea Tainelor, că la săvârşirea lor va coborî în cei ce le primesc.
Desigur, e de dorit ca preotul sau episcopul să manifeste şi o vrednicie personală în slujirea lor preoţească sau arhierească. Dar dacă această vrednicie lipseşte, absenţa ei este suplinită de credinţa şi vrednicia Bisericii. Karl Rahner spune că dacă unii preoţi nu sunt vrednici, lipsa vredniciei lor e suplinită de vrednicia altora. Iar dacă toţi ar fi nevrednici, nevrednicia generală n-ar mai putea fi acoperită de nimic. în acest caz sfinţenia membrilor n-ar mai depinde de o ierarhie slujitoare, iar această ierarhie n-ar mai subzista de fapt. E un caz analog cu păcătoşenia membrilor Bisericii. Dacă unii din ei sunt păcătoşi. Biserica rămâne sfântă prin alţii din membrii ei; dar dacă toti membrii ei ar fi păcătoşi, ea ar înceta să mai fie sfântă, căci până la urmă Biserica e alcătuită din oamenii care cred în Hristos şi în care e sălăşluit prin aceasta Hristos19. Dar e mai corect a spune că însăşi vrednicia unor credincioşi, ca vrednicie a Bisericii, suplineşte nevrednicia preoţilor. Iar asemenea credincioşi nu vor lipsi niciodată.
Aşa cum trebuie să-I recunoaştem lui Hristos autoritatea de a fi ales anumite materii şi de a fi stabilit anumite gesturi pentru săvârşirea Tainelor, trebuie să-1 recunoaştem şi autoritatea de a alege anumite persoane ca organe vizibile pentru săvârşirea lor.
Alegerea şi împuternicirea cu un har special a acestor organe personale semnifică şi faptul că orice Taină e o intrare în comuniune cu Hristos ca persoană, e o Taină de întemeiere a comuniunii cu Hristos în general şi a comuniunii cu ceilalţi membri ai Bisericii uniţi cu Hristos. Şi fiecare persoană umană din comunitatea Bisericii împlineşte un rol de inel în lanţul comuniunii cu Hristos devenit om şi cu ceilalţi oameni care cred în El. Hristos ni Se dăruieşte prin Taine pentru a crea forme şi grade mai înalte de comuniune cu El şi între noi. Ca atare omul trebuie să trăiască faptul că în momentul Tainei intră în comuniune cu Hristos, Care este un Tu suprem şi Care îl ridică la nivelul comuniunii cu Sine, dar Care este în acelaşi timp şi om coborât la nivelul comuniunii cu noi prin alt om. Trăirea acestei intrări în comuniune cu Hristos este prilejuită credinciosului, în mod necesar, de o altă persoană şi, în modul cel mai adecvat, de o persoană care are o împuternicire permanentă de la Hristos şi de la Biserică pentru ca să mijlocească acea comuniune cu El, să susţină şi să promoveze comuniunea credincioşilor cu Hristos şi întreolaltă. Această misiune a lui e făcută cunoscută obiectiv, ca având-o de la Hristos şi de la Biserică şi ca nefiind o simplă prezumţie subiectivă, o pretenţie a unei persoane care s-ar declara ea însăşi cu de la sine putere ca având o astfel de împuternicire. Numai Biserica, ca trup al Iui Hristos, poate da o astfel de garanţie obiectivă, sau numai prin ea poate împuternici Hristos pe cineva în mod obiectiv cu această calitate de organ vizibil al săvârşirii Tainelor, ca prilej al săvârşirii lor în mod invizibil de către El însuşi. Numai aşa Hristos poate folosi Tainele în mod obiectiv ca mijloace de adunare a oamenilor credincioşi în El, întrucât îi adună şi într-o unitate vizibilă, în jurul unor persoane, care reprezintă şi această unitate vizibilă.
Credinciosul are în relaţia cu preotul pe de o parte un "tu" vizibil omenesc ca intermediar central al comuniunii cu comunitatea celor ce cred în Hristos, pe de alta, un "tu" care îi prilejuieşte trăirea relaţiei cu Hristos, ca persoană dumnezeiască şi omenească în acelaşi timp, supremă şi apropiată la maximum, persoană spre care preotul însuşi indică, fiind şi dintre oameni, dar având şi misiunea de Sus prin trimitere; având şi căldura concretă a omului, dar şi răspunderea de a aduce pe Hristos aproape de semenul său, sau în legătură cu el. El îl face pe Hristos cu atât mai transparent, cu cât răspunderea sa faţă de Hristos îl face să se predea mai mult Lui în această misiune, smerindu-se mai mult pe sine.
Alegând o persoană şi trimiţând-o cu împuternicirea de la Sine prin Biserică, pentru săvârşirea Tainelor, Hristos poate să-Şi comunice şi cuvântul Său şi cuvântul despre Sine păstrat în mod neschimbat în întreaga Biserică, ca mijloc de unitate. Prin acest cuvânt, care constituie conţinutul rugăciunilor Bisericii, se explică credincioşilor chiar înţelesul Tainelor şi datoriile ce rezultă pentru ei de a folosi puterea lor pentru a întipări în ei în mod actual chipul lui Hristos. Preotul şi episcopul astfel aleşi de Hristos primesc şi împuternicirea călăuzirii pastorale a credincioşilor spre mântuire.
În rezumat, elementele constitutive ale Tainelor sunt: mijloacele materiale prin care Hristos însuşi îşi comunică harul mântuitor prin mâna preotului, prin rugăciunea şi declaraţia constatatoare a lui şi prin mărturisirea credinţei şi angajarea credinciosului (la Botez o face naşul pentru primitor). Taina se produce prin actul preotului însoţit de declaraţia constatatoare a lucrării lui Hristos; ea se săvârşeşte şi prin atingerea mâinii preotului, în mod direct sau printr-o materie, de trupul primitorului, pe baza mărturisirii credinţei lui şi însoţită de declaraţia constatatoare a preotului, care ea însăşi e o mărturisire a credinţei în ceea ce se săvârşeşte. Taina e un tot care uneşte pe primitor - prin mâna preotului sau prin materia folosită de el şi prin declaraţia constatatoare a lui - cu Hristos şi prin aceasta cu Biserica, după prealabila mărturisire de credinţă a primitorului şi rugăciunea preotului.
Uneori primitorul Tainei e pus în contact cu mâna preotului printr-o materie, alteori fără materie. Dar contactul personal în credinţă al primitorului Tainei cu preotul, ca săvârşitor al ei, e necesar pentru săvârşirea Tainei. însă totdeauna prin acest contact, primitorul Tainei intră în legătură directă, iniţială sau sporită, cu Hristos şi cu comunitatea Bisericii, ca trup al Lui. De aceea primitorul Tainei îşi mărturiseşte credinţa direct în Hristos, şi preotul, săvârşitor al Tainei, îl prezintă pe Hristos ca fiind cel ce-Şi împărtăşeşte harul Său. Hristos însuşi S-a folosit de tină la vindecarea orbului, dar uneori a vindecat şi prin atingerea directă a celor bolnavi de mâna Sa. Legătura directă în care e pus primitorul Tainei cu Hristos o arată cu deosebită claritate mărturisirea credinciosului la primirea Euharistiei. în această mărturisire credinciosul se adresează direct lui Hristos, arătând convingerea că El însuşi îl împărtăşeşte cu trupul Său. Prin cuvintele preotului: "împărtăşeşte-se robul lui Dumnezeu (N)" preotul constată numai acest fapt. Preotul nu se interpune între Hristos şi credincios, ci prilejuieşte întâlnirea lor. Această constatare despre lucrarea directă a lui Hristos prin acordarea harului Său o face şi episcopul la săvârşirea hirotoniei şi preotul în Taina Pocăinţei, deşi aici îşi adaugă şi el iertarea din partea sa. Deci se poate admite că şi la Botez, prin cuvântul: "Botează-se robul lui Dumnezeu (Pi)", sau la Cununie, prin cuvântul: "Cunună-se robul lui Dumnezeu (n)", preotul constată nu înfăptuirea unui fenomen impersonal, ci lucrarea directă a lui Hristos asupra primitorului Tainei, sau întâlnirea personală a primitorului Tainei cu Hristos. Din toate rezultă că săvârşitorul propriu-zis al Tainei este Hristos însuşi în mod nevăzut.
În ce priveşte numărul Tainelor, trei dintre ele sunt Taine ale unirii depline cu Hristos şi ale intrării depline în Biserică (Botezul, Ungerea cu Sfântul Mir, Euharistia), două, ale reîntăririi în Hristos a celor îmbolnăviţi sufleteşte sau trupeşte (Pocăinţa, Maslul) şi două, mijloace prin care se acordă primitorului puterea de a împlini fie misiunea specială a săvârşirii Tainelor, a propovăduirii cuvântului şi a păstoririi unei comunităţi bisericeşti (Hirotonia), fie îndatoririle speciale legate de viaţa de căsătorie (Cununia).
Dostları ilə paylaş: |