Subiectul 1: Iconomia Duhului Sfânt şi legătura Sa cu iconomia Fiului ttde, pag 144 – 148: Iconomia Duhului Sfânt

Theopraxia, theophania, theopitia, theognosia - COMENTARIU
"Totuşi eu nu înţeleg cum putem avea certitudinea că suntem în Duhul lui Dumnezeu. Cum aş putea recunoaşte în mine, în mod sigur, manifestarea Lui?

- Ţi-am spus deja, zise Părintele Serafim, că este foarte simplu. Ţi-am vorbit îndelung de starea în care se află cei care sunt în Duhul lui Dumnezeu;ţi-am explicat şi cum trebuie să recunoşti prezenţa Lui în noi... Ce-ţi mai trebuie încă, prietene?

- Trebuie să înţeleg mai bine ceea ce mi-ai spus.

Prietene, suntem amândoi în clipa asta în Duhul lui Dumnezeu... De ce nu vrei să mă priveşti?

- Nu pot să te privesc, Părinte, i-am răspuns eu, ochii tăi scot străfulgerări; faţa ta a devenit mai strălucitoare decât soarele şi mă dor ochii privindu-te.

Nu te teme de nimic, spuse el, în această clipă şi tu ai devenit tot aşa de străveziu ca mine. Şi tu eşti acum în plenitudinea Duhului lui Dumnezeu; altfel, nu ai putea să mă vezi aşa cum mă vezi.

Şi, aplecat spre mine, mi-a spus încet la ureche:

- Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru nesfârşita lui bunătate faţă de noi.

Aşa cum ai văzut, nici nu am făcut semnul crucii; a fost destul să mă rog lui Dumnezeu în gând, în inimă, spunând înlăuntrul meu: Doamne, fă-1 vrednic să vadă limpede cu ochii lui trupeşti această pogorâre a Duhului Tău cu care miluieşti pe robii Tăi, când ai bunăvoinţa să apari în lumina măreaţă a slavei Tale. Şi, aşa cum vezi, prietene, Domnul a împlinit îndată această rugăciune a smeritului Serafim... Cât trebuie să fim de recunoscători lui Dumnezeu pentru darul acesta de negrăit pe care ni-1 dă amândurora! Nici Părinţii pustiei nu au avut totdeauna astfel de manifestări ale bunătăţii Lui, prietene. Căci harul lui Dumnezeu, ca o mamă plină de duioşie faţă de copiii ei, a binevoit să mângâie inima ta întristată, prin rugăciunea a însăşi Maicii lui Dumnezeu... Atunci de ce, prietene, nu voieşti să mă priveşti drept în faţă? Priveşte direct, fără teamă: Domnul este cu noi.

Încurajat de aceste cuvinte, am privit şi m-a cuprins o teamă pioasă. Închipuiţi-vă în mijlocul soarelui, în strălucirea razelor sale orbitoare de la amiază, faţa celui care vă vorbeşte. îi vedeţi mişcarea buzelor, expresia schimbătoare a ochilor, îi auziţi glasul, îi simţiţi mâinile care vă ţin de umeri, dar nu vedeţi nici mâinile, ni trupul celui care vă vorbeşte - nimic, decât lumina scânteietoare care se întinde câţiva stânjeni de jur împrejur, luminând cu strălucirea ei câmpia acoperită de zăpadă şi fulgii albi care cad mereu...

- Ce simţi?... mă întrebă Părintele Serafim

- O bunăstare nesfârşită, am răspuns.

- Dar ce fel de bunăstare ? în ce anume?

- Simt, am răspuns, o asemenea linişte, o asemenea pace în sufletul meu, că nu găsesc cuvinte să spun.

- Aceasta, prietene, este pacea despre care vorbea Domnul, când spunea ucenicilor Săi: Pacea mea dau vouă; pace pe care lumea nu o poate da... pacea care covârşeşte toată mintea.

Ce mai simţi încă?

- O nesfârşită bucurie în inimă. Şi Părintele Serafim urmă:

- Când Duhul lui Dumnezeu coboară în om şi îl învăluie în plinătatea prezenţei Sale, atunci sufletul este covârşit de o negrăită bucurie, căci Duhul Sfânt umple de bucurie toate cele pe care le atinge... Dacă pârga bucuriei viitoare umple deja sufletul nostru de o asemenea blândeţe, de o asemenea bucurie, ce vom spune despre bucuria care aşteaptă în împărăţia Cerească pe toţi cei ce plâng aici pe pământ? Şi tu, prietene, ai plâns destul în cursul vieţii tale pământeşti, dar vezi bucuria pe care ţi-o trimite Domnul ca să te mângâie chiar în lumea aceasta. Acum trebuie să te nevoieşti, să faci necontenite strădanii, să dobândeşti puteri din ce în ce mai mari pentru a ajunge la măsura desăvârşită a staturii lui Hristos... Această bucurie pe care o simţim în această clipă, în parte şi scurtă, atunci se va arăta în toată strălucirea ei, covârşind fiinţa noastră cu negrăite desfătări pe care nimeni nu ni le va putea răpi".

Este uşor de înţeles că VI. Lossky n-a redat acest pasaj din viata Sf. Serafim de Sarov din "patriotism" , ci pentru excepţionala sa importanţă. El spune pe bună dreptate că ar fi de necrezut să presupunem la Sf. Serafim o cunoaştere adâncă a doctrinelor teologic ale Sf. Grigorie Palama despre natura luminii necreate. "Totuşi, regăsim la el, cinci secole după «sinoadele palamite», într-un mediu cultural foarte diferit de cel din Bizanţ, într-un colţ de provincie rusească din primul sfert al secolului al XlX-lea, aceeaşi «teologie a Luminii» pusă în valoare prin experienţă, puternic afumată ca fundament şi criteriu al vieţii mistice, al unei cunoaşteri a harului, care este Dumnezeu însuşi Ce ni Se revelează". Iar, în alt loc, scria: "Istorisirea acestei experienţe cuprinde în simplitatea ei toate învăţăturile Părinţilor răsăriteni despre «gnoză», trăire a harului, care atinge gradul său cel mai înalt în contemplarea luminii dumnezeieşti. Aceasta nu este un ekstaz, stare trecătoare care răpeşte, care smulge fiinţa omenească din experienţa sa obişnuită, ci o viaţă conştientă în lumină, în neîncetata comuniune cu Dumnezeu". Iar Meyendorff observa că fragmentul "conţine toată mistica Luminii, aşa cum a fost cunoscută şi aplicată de Sf. Simeon Noul Teolog şi isihaştii din secolul al XIV-lea"

Pasajul este foarte important, în primul rând pentru că înţelegem ce înseamnă un theodidact sau un theoleptos - inspirat de Dumnezeu. Numai cineva care are acest privilegiu ne-ar fi putut ajuta să înţelegem, odată pentru totdeauna, că Fiul lui Dumnezeu prin întrupare, chiar dacă a luat forma robului - morphe doulou, nu Şi-ar fi putut ascunde (cum afinnă unele teorii despre chenoză) fonna lui Dumnezeu - morphe Theou, care este veşmântul de lumină aldumnezeirii. lumina dumnezeiască necreată, deoarece era şi Dumnezeu. Spune Sfântul Serafim: "Şi tu eşti acum în plenitudinea Duhului lui Dumnezeu; altfel, nu ai putea să mă vezi aşa cum mă vezi'. Nimeni nu putea să vadă strălucirea luminii dumnezeieşti pe Faţa lui Hristos, pentru că nimeni nu era vrednic. VI. Lossky afirmă categoric: "Hristos, în timpul vieţii Sale pământeşti, a strălucit totdeauna de lumina dumnezeiască, rămasă invizibilă pentru cea mai mare parte a oamenilor" (excepţia fiind cei trei ucenici, n.n., N.M.). Mântuitorul "Se schimbă la Faţă nu primind ceea ce nu avea, nici preschimbându-Se în ceea ce nu era, ci descoperindu-Se ucenicilor Săi ca ceea ce era, deschizând ochii lor şi fâcându-I din orbi, văzători. Căci rămânând Acelaşi S-a făcut văzut acum ucenicilor, arătându-Se altfel de cum Se arăta înainte. Căci El este lumina cea adevărată (In., 1,9), frumuseţea slavei". Minunea s-a petrecut cu ucenicii care au avut privi­legiul să-L vadă aşa cum era mereu.

Tot numai un theodidact ar fi putut experia indisolubila unitate dintre iconomia Fiului şi cea a Duhului Sfânt: "Doamne, fâ-1 vrednic să vadă limpede cu ochii lui trupeşti această pogorâre a Duhului Tău, cu care miluieşti pe robii Tăi, când ai bunăvoinţa să apari în lumina măreaţă a slavei Tale." Pogorârea Duhului Sfânt reprezintă începutul lucrării numită hristificare sau hristomorfîzare. Aşa cum s-a specificat, Sfântul Simeon identifica Lumina dumnezeiască atât cu Fiul, cât şi cu Duhul Sfânt, de fapt, cu Sfânta Treime. "Cel Ce Te îmbraci cu Lumina ca şi cu o haină" (Ps., 103); "Dumnezeu este lumină" (I In., 1,5). Prezenţa Duhului Sfânt-Sfinţitorul face posibilă creşterea duhovnicească a celui ce crede până la "starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos" (Ef., 4,13). Dacă Hristos este ascuns în noi de la Botez, cum afirmă Sf. Marcu Ascetul, El creşte pe măsura creşterii noastre duhovniceşti, pe măsura dobândirii intimităţii cu Duhul Sfânt şi ajunge să strălucească în cel sfânt. Nu sfântul străluceşte, nu Sf. Serafim strălucea, asemenea Mântuitorului schimbat la Faţă pe munte, nici nu reflectă în vreun fel strălucirea lui Hristos, ci Hristos însuşi străluceşte în cel sfânt. Acesta este sensul vederii Luminii dumnezeieşti, nefiind deci vorba despre vreun fenomen exterior impersonal. Aceasta este treapta a treia a apofatismul, aceasta este cunoaşterea supremă a lui Dumnezeu, pregustarea trăirii veşnice în Lumina Sa, a nesfârşitei epectaze: "Această bucurie pe care o simţim în această clipă, în parte si scurtă, atunci se va arăta în toată strălucirea ei; covârşind fiinţa noastră cu negrăite desfătări pe care nimeni nu ni le va putea răpi".

Chiar dacă pare superfluu, accentuăm că ascetica şi mistica sunt inseparabile de viaţa sacramentală a Bisericii. Purificarea are ca temei sacramental Botezul, iluminarea - Mirungerea, iar unirea cu Dumnezeu prin vederea luminii dumnezeieşti necreate - Euharistia. De aceea după ce ne împărtăşim, cântăm "Am văzut Lumina cea adevărată". Prin urmare theognosia autentică este ecclesială.

Subiectul 8: a) Preoţia lui Hristos în Biserică – ierarhia bisericească (TDO 2, pag 236-263)

Hristos, ca ipostas divin purtător al umanităţii noastre jertfite şi înviate, nu rămâne pasiv în Biserică, ci în lucrarea Sa de Învăţător, de Arhiereu şi Împărat. În această întreită slujire, El nu are Biserica drept obiect, ci i se adresează ca unei partenere libere, chemate la libertate şi la relaţia iubitoare cu Sine. Hristos întreţine cu Biserica şi cu fiecare mădular al ei un dialog progresiv; în acest dialog nici El, nici Biserica şi mădularele ei nu sunt într-o stare pasivă (acesta este şi sensul preoţiei împărăteşti la care este chemat fiecare credincios, acela de a vesti bunătăţile lui Hristos şi de a se feri de poftele cele vătămătoare).

Mântuitorul învaţă Biserica Sa, luminându-o în înţelegerea cuvintelor şi a lucrării Lui mântuitoare. Pe de altă parte, o face părtaşă acestei slujiri, îndemnând lăuntric mădularele ei prin Duhul Sfânt să se înveţe unele pe altele. Chiar şi în exercitarea acestui îndemn tot El este Învăţătorul suprem. Aceasta este ceea ce s-a spus către Sfinţii Apostoli: „În dar aţi luat, în dar să daţi” (Mt 10,8).

Prin slujirea de Arhiereu în Biserică, Hristos Îşi înfăţişează neîncetat trupul Său jertfit Tatălui, dar o dată cu aceasta ne înfăţişează şi pe noi ca jertfe benevole de bună mireasmă duhovnicească, din puterea trupului Său jertfit de care noi ne împărtăşim.

În cazul Mântuitorului vorbim de o identitate între „jertfitor” şi „jertfă”. Acelaşi este activ ca jertfitor şi pasiv ca jertfă, mai bine zis, primitor al stării de jertfă. La această stare de jertfă ne atrage şi pe noi Hristos, doar că, El nu ne jertfeşte ca pe nişte simple obiecte, ci ne atrage la o „autojertfire” ca subiecte. Autojertfirea noastră e plină de autojertfirea lui Hristos.
b) Preoţia lui Hristos în Biserică prin preoţia generală.
Paul Evdokimov zice că: „După Sfinţii Părinţi, omul este în acelaşi timp împărat, prooroc şi preot ca şi Hristos: împărat, în virtutea stăpânirii lui peste patimi; preot, din cauza autojertfirii; prooroc, ca un iniţiat în tainele dumnezeieşti”.
c) Preoţia lui Hristos în Biserică prin preoţia slujitoare.
Preotul simbolizează pe Hristos ca Mijlocitor, simbolizează faptul că omul nu poate intra prin sine în relaţia iubitoare nesfârşită cu Dumnezeu. Aşadar, slujirea preoţească, învăţătorească şi împărătească generală, cu caracter individual (universal în acelaşi timp, adică fiecare om le are pe acestea), are nevoie de asistenţa preoţiei slujitoare a Bisericii sau a comunităţii, ca bază a ei.
Aşa cum Hristos nu Şi-a luat singur cinstea aceasta, tot aşa nu şi-o pot lua de la ele nici persoanele rânduite la această preoţie slujitoare ( „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi… Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” – In 20, 23 sau: „Eu v-am ales pe voi şi v-am pus pe voi, ca să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână” – In 15, 16).
d) Cele trei trepte ale preoţiei. Apostolii, ca martori ai lui Hristos cel înviat şi ca pietre de temelie pe care s-a întemeiat Biserica, nu au urmaşi, dar ca deţinători ai plenitudinii harului întregii slujiri mântuitoare în Biserică, au ca urmaşi pe episcopi, într-o succesiune neîntreruptă. Sfântul Clement Romanul spune că: „Hristos e de la Dumnezeu şi Apostolii de la Hristos”. Hristos a transmis Apostolilor „toate câte a auzit de la Tatăl” (In 15, 15).
Fiecare episcop e urmaşul tuturor Apostolilor, căci fiecare Apostol se află în comuniune cu toţi ceilalţi Apostoli. Episcopii trebuie să continue lucrarea Apostolilor.

e) Succesiunea harului sau Hristos în continuarea lucrării Sale preoţeşti prin alţi slujitori.
Succesiunea harului nu anulează nicidecum intervenţia lui Hristos în lucrarea Bisericii. Adică, chiar dacă un episcop este hirotonit, spre exemplu de alţi episcopi, aceasta nu înseamnă că Hristos nu participă deloc la această acţiune. Harul vine şi de sus de fiecare dată. În episcopii care hirotonesc un nou episcop lucrează Hristos Însuşi, Cel ce Se află în cer şi în Biserică.
Vorbim de o continuitate a Aceluiaşi Hristos, dar şi de o realitate vie a celor ce ne transmit harul iubirii lui Hristos prin credinţa lor.
Prin preoţia sa slujitoare, preotul nu e scos nici el, ca persoană individuală, din necesitatea rugăciunilor pentru sine, asemenea tuturor credincioşilor ( la Proscomidie, spre exemplu, scoate o părticică şi pentru sine). Dacă preotul nu ţine cont de această lucrare îşi riscă mântuirea personală.
f) Rolul preoţiei slujitoare în menţinerea unităţii Bisericii.
Fiecare membru al Bisericii, chiar episcop de-ar fi el, se mântuieşte în dependenţă de Hristos şi de comunitatea Bisericii, deoarece Acelaşi Hristos este în toţi membrii Bisericii, unindu-i ca pe un corp în infinitatea iubirii Sale.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Hristos „lucrează prin toţi (preoţii şi episcopii), pentru a mântui poporul, chiar dacă ei ar fi nevrednici” (Omilia la II Tim). Hristos Se pune prin aceasta în legătură directă cu poporul cel binecredincios.
g) Precizări ale relaţiei episcopului şi preotului cu Hristos.
Mijlocirea preotului nu e identică cu substituirea lui Hristos; preotul nu a devenit un alt Hristos. Puterea lui Hristos doar lucrează prin preot, fără a deveni puterea acestuia. Totuşi, nu vorbim de o pasivitate în cazul preotului. Sfântul Grigorie de Nazianz chiar numeşte preotul „împreună-slujitor cu Hristos” (Cuvântarea a II-a apologetică).
Deşi prin rugăciunile sale face posibilă lucrarea lui Hristos (în marea iubire de oameni a Domnului şi nu fiindcă El ar fi avut nevoie de aşa ceva), preotul rămâne un om, care are şi el o serie de slăbiciuni (nu puţini sunt cei care uită acest lucru, în zilele noastre, şi-i judecă pe preoţi foarte aspru; mai bine ar fi de s-ar ruga pentru ei).
Preotul invocă de nenumărate ori ajutorul Domnului în lucrarea ce i s-a încredinţat (exemplu: „Doamne, trimite mâna Ta dintru înălţimea locaşului Tău şi mă întăreşte spre slujba ce-mi este pusă înainte, ca neosândit stând înaintea înfricoşătorului Tău altar, să săvârşesc jertfa cea fără de sânge” – Rugăciunea de la începutul Proscomidiei, din Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur).
Preotul trebuie să fie conştient de responsabilitatea la care a fost chemat de Domnul şi să încerce să se conformeze cât mai deplin cu realitatea iubirii lui Hristos. Desigur, toate aceste lucruri sunt valabile atât pentru episcopi şi diaconi, cât şi pentru fiecare dintre noi. Fără Dumnezeu nu putem face nimic bun.
h) Sinodalitatea episcopatului şi condiţionarea ei de sobornicitatea Bisericii.
Dreptul episcopilor în săvârşirea Tainelor fiind egal, iar hirotonia fiecăruia dintre ei săvârşindu-se de mai mulţi episcopi în comuniune, tot în comuniune se exercită şi hotărârile lor în chestiunile de învăţătură. Prin învăţătură se exprimă lucrarea mântuitoare a lui Hristos în Sfânta Biserică. În tot corpul Bisericii lucrează Hristos ca Arhiereu - Miel, ca Învăţător şi Păstor prin mijlocirea vizibilă a ierarhiei.
Biserica, în totalitatea ei de corp a lui Hristos, este infailibilă, pentru că infailibil este Hristos. Episcopatul ia în materie de credinţă hotărâri în mod infailibil, tocmai pentru că le ia în numele Bisericii. Fiecare şi toţi împreună (episcopii) sunt limitaţi în exercitarea dreptului de hotărâre în materie de credinţă, căutând acordul între ei şi tradiţia de totdeauna a Bisericii.
i) Preoţia slujitoare şi caracterul văzut al Bisericii.
Preoţia, cu cele trei trepte ale ei, este atât de necesară Bisericii încât fără ea „nu se numeşte Biserică” (Sf. Ignatie Teoforul).
Preoţia reprezintă confirmarea întrupării reale a Fiului lui Dumnezeu ca om. În acţiunea Sa mântuitoare, Hristos Se foloseşte de organe vizibile dintre noi (membrii ierarhiei), tocmai pentru ca noi să înţelegem mai uşor ce vrea să ne transmită.
Mijlocirea preoţilor => fiindcă aceştia se află în trup, ne duce cu gândul la ideea că mântuirea cuprinde în raza ei şi trupurile noastre.
Biserica nu e doar văzută, pentru că vorbim şi de o Biserică nevăzută. Văzutul capătă o altă semnificaţie în lumina nevăzutului (este transfigurat). Puterea dumnezeiască din Hristos se extinde şi în elementele văzute ale cosmosului, de care e legată şi viaţa credinciosului (rolul Sfintelor Taine şi al ierurgiilor).

TDS 2, pag. 170 – 175

De constituţia Bisericii ţine în mod esenţial o ierarhie. Fără ierarhie nu există Biserică. „Termenul cel mai adânc pentru această concepţie îl are Homiacov când scrie: „Dacă ar înceta hirotonia, ar înceta toate Tainele, afară de botez, şi neamul omenesc ar fi rupt din har”.

Sf. Apostol Pavel a arătat că în trupul Domnului mădularele, deşi sunt străbătute toate de acelaşi duh, sunt încredinţate cu diferite funcţii, dintre care unele cu funcţii de conducere. Domnul a aşezat pe Apostoli, ca cei dintâi înainte-stătători ai Bisericii Sale; mai jos de ei erau cei 70 de învăţăcei. Dar Apostolii au transmis urmaşilor harul: episcopatului. Iar ca urmaşi ai celor 70, Apostolii au instituit, prin punerea mâinilor, pe membrii preoţiei, ca treapta a doua a hirotoniei (FA 14, 23. De asemenea, încă din vremea Apostolilor exista şi treapta a treia, a diaconatului (FA 6,1-6; 1 Tim 3, 8). Acestea sunt treptele de hirotonie de drept dumnezeiesc. După harul hirotoniei nu există decât aceste trei trepte. Gradaţiile ivite ulterior în cuprinsul fiecăreia din cele trei trepte, nu micşorează şi nu sporeşte cu nimic harul hirotoniei respectivei trepte, ci reprezintă numai deosebiri de funcţii administrative, de drept bisericesc. Patriarhul nu are mai multă putere sacramentală ca episcopul, ci are numai o funcţie administrativă deosebită.
Episcopul este păstorul cel mai înalt din eparhia sa. În fruntea eparhiilor, care constituie o Biserică autocefală, stă sinodul episcopilor acelei Biserici, iar în fruntea întregii Biserici stă totalitatea episcopilor întruniţi în sinod. Totalitatea episcopilor întruniţi în sinod, direct sau prin reprezentanţi, se numeşte sinodul ecumenic.
Dar exprimarea învăţăturii Bisericii, de către episcopi trebuie să se facă întotdeauna în numele Bisericii, în legătura de dragoste cu ea. „Episcopul care mărturiseşte credinţa în numele Bisericii sale şi care este, pentru a spune astfel, gura ei, acest episcop este legat de ea prin legătura dragostei şi a conformităţii gândurilor... Cu alte cuvinte, dreptul de a exprima învăţătura Bisericii aparţine episcopatului, care este nu deasupra comunităţii, ci în comunitatea al cărei şef este.
Astfel se pronunţă în această chestiune Andrutsos. Recunoaşte şi el că ierarhia este infailibilă în totalitatea ei numai pentru că „reprezintă Biserica în general, fiind organul sau glasul prin care se exprimă întreaga Biserică.
Felul cum se dă apoi unui episcop totalitatea harurilor şi darurile Sf. Duh este iarăşi semnificativ. Ele nu se mai dau prin coborâre de sus, ci prin doi sau trei episcopi, reprezentând episcopatul din trecut şi de pretutindeni. De ce aceasta? Desigur, pentru a-1 face solidar pe noul episcop cu Biserica din trecut şi de pretutindeni nu atât în privinţa săvârşirii la fel a Tainelor, ci şi în privinţa propovăduirii la fel a învăţăturii. Aceasta se vede din faptul că pe când el nu are să săvârşească în faţa episcopilor hirotonisitori decât o taină, are să arate în schimb cum şi-a însuşit întreaga învăţătură de totdeauna a Bisericii.
Episcopul e chemat poate de cele mai multe ori să exercite un fel de frână, nu în calea propovăduirii adevărurilor stabilite, ci în calea avântului de a scoate la iveală laturi noi ale învăţăturii, care-i însufleţeşte pe unii mireni. Desigur, ierarhia e „în Biserică", nu „deasupra Bisericii".
Părinţii răsăriteni vorbesc stăruitor de necesitatea ca fiecare credincios care vrea să progreseze fără greşalăîn viaţa curată, „trebuie să aibă un îndrumător duhovnicesc, care să-1 lămurească la fiecare pas. Tot ce au făcut Apostolii, zice Sf. Simeon Noul Teolog, ne fac şi azi Părinţii noştri duhovniceşti".
Pe cât de mult accentuează Ortodoxia iubirea în comunitatea bisericească, pe atât de mult accentuează şi ascultarea în iubire sau învăţarea cu iubire. Iubirea şi organizarea ierarhică nu se exclud.
Subiectul 9:

Relaţia dintre preoţia slujitoare (pastorală) şi preoţia generală (baptismală) în Biserică, I Ptr 2 şi I Ptr. 5, Epistolele pastorale (a se vedea textul biblic) – şi acesta e un subiect important (a se citi In 10)

TDSECO, pag. 363 – 366
Preoţia. Funcţionalitatea trupului bisericesc are o putere harismatică centrală şi axială, care dirijează sau coordo­nează toate celelalte manifestări harismatice. Această putere centrală este Taina Preoţiei. Sfântul Apostol Pavel a făcut o distincţie pătrunzătoare între preoţia iudaică şi cea creştină, împreună cu preoţia iudaică o putem observa şi pe cea idololatră. Pentru că în mod independent de deosebirea existentă între ele, ambele constituie funcţiuni intermediare care ţintesc la împăcarea omului cu Dumnezeu. însă, în comuniunea Cuvântului întrupat nu există nici un intermediar. Cu alte cuvinte, izvorul centrului de putere şi de echilibru în trupul bisericesc este Preoţia lui Hristos,. care este Taina jertfei şi a învierii firii stricăcioase a făpturilor raţionale şi a întregii creaţii. Preoţia este puterea autorităţii harismatice.^ care zdrobeşte puterile deformatoare ale stricăciunii şi-1 reînnoieşte pe om. Această putere a autorităţii este cea care aşază într-o manifestare funcţională toate celelalte Taine pentru a se realiza renaşterea, mişcarea, hrănirea şi mereu, tot mai mult, progresul întregitor în desăvârşire. Prin preoţia lui Hristos toate mădularele trupului participă la bunurile slavei dumnezeieşti, la adevăr şi bunătate. Tocmai din această cauză, Preoţia nu este o funcţiune mijlocitoare, ci capul sau centrul coordonator al tuturor celorlalte funcţiuni.

Prin urmare, în Biserică, Preoţia constituie harisma gu­vernării pe care o dă Hristos membrilor comuniunii Sale. în Trupul lui Hristos, adică în Biserică, hu există nici o «castă» preoţească, nici o preoţie moştenită. Aici a fost spartă bariera sau zidul interior al preoţiei mediatoare. Toţi membrii botezaţi ai Bisericii participă în principiu la această demnitate şi putere a lui Hristos. Această semnificaţie o are «preoţia împărătească». Puterea preoţească, împărătească şi proorocească este o varietate de harisme în viaţa bisericească pentru că Hristos are aceste demnităţi reunite care fac comuniunea trupului armonioasă şi harismatică. Puterea harismatică a preoţiei, care face posibilă unirea membrilor Bisericii cu Dumnezeu, organizează tot trupul şi se ramifică în Preoţie generală >şi specială./ Este vorba de o Preoţie, Preoţia lui Hristos care este organic legată de trupul bisericesc. In această preoţie generală răsare, harisma. specială pe care o au prin, hirotonie episcopul, preotul şi diaconul.

Preoţia specială a episcopului, a preotului şi a diaconului este funcţiunea harismatică ce face posibilă creşterea şi pro­gresul trupului. în acest fel nu există deloc nici putere mijlocitoare, şi nici dominatoare din partea deţinătorilor harismei preoţiei. De altfel, această harisma specială este activată doar în lăuntrul trupului Bisericii în întregul popor am spune, şi în nici un mod în afara acestuia. Ea nu poate fi evidenţiată ca ceva autonom pentru că este funcţiunea centrală a trupului. De aceea, harisma preoţiei presupune prezenţa poporului pentru a rodi. Altfel nu se împlineşte •funcţiunea şi nici nu se săvârşeşte vreo Taină fără prezenţa întregului trup. Săvârşirea Tainelor în afara comunităţii liturgice este de neconceput în tradiţia ortodoxă. în esenţă, este vorba despre o participare a poporului la preoţia lui Hristos, independent de faptul că nu are harisma specială a preoţiei, care este de neînlocuit în mijlocul varietăţii funcţionale a harismelor. In acest fel, preoţia specială este integrată funcţional în preoţia generală a întregului trup al Bisericii. Biserica 'Ortodoxă cunoaşte această tradiţie şi cheamă totdeauna poporul să participe la răspunderile şi atribuţiile corpusului ecclesiastic. Este vorba despre o expresie fundamentală a comuniunii trupului, pe care a observat-o şi Sinodul II Vatican, din moment ce; Biserica Romano-Catolică.a ascuţit şi a autonomizat puterea preoţească astfel încât poporul să-şi piardă_indepe.n-. denţa sa în lucrarea bisericească. Dimpotrivă, Protestantismul * continuă să îmbrăţişeze preoţia generală ca harisma unică ce aparţine mtregului popor, adică a preoţiei împărăteşti. Tradiţia ortodoxă exclude ambele extreme.*

în cele patru Taine de mai sus, anume Botezul, Mirun­gerea, Euharistia şi Preoţia, se poate vedea «fiziologia» unui trup care trăieşte liturgic. Naştere, mişcare, hrănire şi guvernare sau coordonare fac în principiu ca un trup să fie viu, să se mişte şi să aibă centru coordonator. Această descriere icorucă, deşi este în mod necesar şi metaforică, nu înseamnă că nu corespunde funcţionalităţii unui trup. Dimpotrivă, prezintă în mod limpede înfăţişarea vie şi activitatea unui trup real, a unui întreg popor care alcătuieşte un trup cu dimensiuni sensibile şi inteligibile, unite în mod indisolubil între ele. Totuşi,pentru «fiziologia» acestui trup, există datoria de a se consem­na că Botezul, Mirungerea şi Preoţia, care formează existenţa în sine (naşterea, mişcarea, guvernarea), sunt Taine irepetabile. Insă dumnezeiasca Euharistie, ca hrană a trupului şi continuă menţinere şi creştere a unităţii şi a edificării, este repetabilă.