Subiectul 12: Taina Mirungerii

Această explicaţie trebuie completată însă cu aceea că Taina aceasta, ca şi cea a Botezului şi a Mirungerii, îl pune pe om într-o anumită relaţie fundamentală cu Hristos, spre deosebire de Euharistie şi de Nuntă, care întăresc în planul conştient această relaţie, şi de Pocăinţă şi Maslu, care o refac. Această relaţie se imprimă în fiinţa omului, lăsând în el nişte urme chiar fără voia lui. E ceva analog cu urma pe care o lasă în perechea celor căsătoriţi relaţia întemeiată între ei prin căsătorie toată viaţa. De aceea şi Taina Nuntii se consideră, în general, indisolubilă, şi Biserica nu aprobă cu plăcere căsătoria a doua şi cu şi mai puţină plăcere pe cea de a treia.
7. Aspectele văzute ale Hirotoniei şi puterea nevăzută acordată prin ea
a. Săvârşitorul şi primitorul Tainei. Săvârşitorul Tainei este episcopul eparhiei sau delegatul lui un arhiereu -pentru preoţii şi diaconii chemaţi să slujească în cadrul ei, iar pentru un episcop, trei sau cel puţin doi episcopi, repre­zentând episcopatul Bisericii autocefale respective. Prin aceasta se menţine unitatea preoţilor din eparhie şi a cre­dincioşilor care primesc Tainele de la ei, în unicul Hristos, reprezentat de episcop, şi unitatea episcopilor între ei în arhieria primită din arhieria şi din Duhul aceluiaşi Hristos, asemenea celei a Apostolilor.

După tradiţia Bisericii Ortodoxe, nu pot fi hirotoniţi decât membrii de sex bărbătesc ai Bisericii, care mărturisesc credinţa ei şi vor să-şi împlinească faţă de Biserică înda­toririle ce ţin de treapta ierarhică în care sunt introduşi. în acest scop Biserica a cerut ca ei să fie întregi la minte şi la trup şi să aibă o pregătire teologică şi un nume necompromis. La treapta episcopală nu pot ajunge, după hotărârea Sinodului V-VI ecumenic, decât cei neînsuraţi sau văduvi prin decesul soţiei, deveniţi în prealabil ieromonahi. Pentru preoţi şi diaconi nunta este oprită după hirotonie. Sunt derogante pentru autoritatea unui preot unele situaţii.

Condiţiile acestea cerute primitorilor Tainei au semnifi­caţia lor spirituală. Membrii ierarhiei nu pot fi decât bărbaţi, pentru că sunt chemaţi să fie organele văzute ale lui Hristos, unicul săvârşitor nevăzut al Tainei; iar Hristos a fost bărbat. Femeile îi nasc şi îi pot creşte pentru preoţie pe copiii lor asemenea Maicii Domnului. Ele sunt mamele preoţilor şi episcopilor, Dumnezeu exercitând prin ele cea mai mare autoritate spirituală asupra lor. "Raportul atât de misterios între mamă şi copil face ca femeia, Eva - sursa vieţii - , să vegheze asupra a toată fiinţa, să ocrotească viaţa şi lumea. A şti dacă femeia va fi soţie, mamă sau sponsa Christi (mireasa lui Hristos) e o problemă accesorie. Harisma ei, care este cea a "maternităţii" interiorizate şi universale, poartă pe orice femeie spre cel flămând şi lipsit şi preci­zează admirabil esenţa feminină; fecioară sau soţie, orice femeie este mamă in aeternum. Componentele sufletului ei o predispun să încălzească tot ce înaintează pe drumul său, să descopere în flinta cea mai virilă şi mai tare un copil slab şi fără apărare".

Femeia are în liniştea ei o siguranţă şi o capacitate de a da încredere bărbatului, care, dincolo de demonstraţia de putere, simte nevoia susţinerii unei mame. loan, Apos­tolul, e încredinţat de Iisus Sfintei Sale Mame, ca Mamei lui. "Femeie, iată fiul tău". Episcopii au şi ei mamele lor, care-i îndrumă cu înţelepciunea lor şi cu tăria lor de credinţă. Ast­fel, se poate spune că în preoţia bărbatului e implicat un suport feminin. în catacomba Sfântului Calist, un băr­bat, episcopul, întinde mâna asupra pâinii euharistice, dar înapoia lui stă o orantă, o femeie în rugăciune. Bărba­tul fără femeie se pierde în abstracţiuni; femeia îl tine legat de viafă, care-şi are baza în viata dumnezeiască, în Duhul Sfânt. Rolurile nu pot fi amestecate.

Episcopul trebuie să fie necăsătorit, pentru că slujirea lui constă nu numai în săvârşirea personală a Tainelor şi în învăţarea personală a creştinilor în cele ale credinţei, ci şi în supravegherea acestor slujiri din partea preoţilor ca ajutători ai lui. Fiinţa lui trebuie să fie ocupată în întregime de grija Bisericii, să uite de orice interes al lui sau al fami­liei, asemenea lui Hristos, al Cărui reprezentant deplin este.

Dacă prin celelalte Taine se pune o bază de viată nouă personală, sau se promovează această viată, slujirea preo­ţească şi arhierească se acordă celor ce au deja această viată şi au dat dovadă că au colaborat cu adevărat cu harul la întărirea ei în flinta lor. Slujirea celor trei trepte ierarhice este legată de Litur­ghie, pentru că îndatorirea membrilor lor constă în mod principal în săvârşirea Tainelor şi în învăţarea poporului, iar Taina culminantă este Euharistia, care se săvârşeşte la Sfânta Liturghie; şi tot în cursul acesteia se dă în mod prin­cipal învăţătura.

Nu poate ajunge cineva la o treaptă superioară în ierar­hie fără să fi trecut prin cele inferioare, începând cu cea mai de jos, a diaconatului; nici nu poate trece în cursul aceleiaşi Liturghii de la o treaptă inferioară la cea supe­rioară. Căci dacă s-ar da treapta arhieriei de la început, preoţia şi diaconia s-ar confunda cu ea şi nu s-ar mai putea da în mod deosebit. Iar dacă s-ar da de la începutul Litur­ghiei diaconia, apoi mai târziu preoţia şi apoi arhieria, ar­hiereul n-ar mai putea săvârşi îndată întreaga Liturghie. De aceea hirotonia diaconului se săvârşeşte după pre­facerea Sfintelor Daruri, ca să nu mai aibă rost să devină preot în cursul aceleiaşi Liturghii, nemaiavând putinţa să oficieze prefacerea Sfintelor Daruri, care e punctul esenţial al Sfintelor Liturghii şi să pună în practică la aceeaşi Litur­ghie slujirea principală a diaconului, care este aceea de a ajuta pe preot la împărtăşirea credincioşilor. Tot de aceea hirotonia preotului are loc după intrarea cu Sfintele Daruri, pentru a împlini imediat la aceeaşi Liturghie slujirea pre­facerii lor - actul esenţial al Liturghiei şi al slujirii preoţeşti în cadrul Liturghiei. Iar după aceea, nu mai are rost să fie înaintat Ia treapta arhieriei, nemaiavând ce face, ca arhie­reu, Ia aceeaşi Liturghie. Şi din acelaşi motiv, arhiereul e hi­rotonit după cântarea trisaghionului, ca să supravegheze imediat, la aceeaşi Liturghie, citirea Apostolului şi a Evan­gheliei, care reprezintă slujirea învăţătorească, esenţială pentru episcop, iar apoi să oficieze prefacerea Sfintelor Daruri.

b. Rânduială hirotoniei în cele trei trepte şi săvârşitorul ei nevăzut. Candidaţii celor două trepte inferioare sunt in­troduşi în altar, adică la slujirea jertfei Iui Hristos, viitorul diacon de către doi diaconi, iar viitorul preot de către doi preoţi. Aceştia îi conduc şi în jurul Sfintei Mese de trei ori. în timpul acestei înconjurări candidaţii sărută de fiecare dată cele patru colţuri ale ei şi mâna arhiereului hirotonisi-tor, care şade pe scaun în partea dinspre miazănoapte a Sfintei Mese. O dată cu mâna sărută şi omoforul şi epigo-natul, făcând trei metanii înaintea lui. în jurul Sfintei Mese viitorul diacon e condus de doi diaconi, ceea ce semnifică o iniţiere a viitorului diacon în diaconie şi o anumită pri­mire a noului diacon în rândul cetei lor. Un lucru analog semnifică şi conducerea candidatului Ia preoţie de doi preoţi.

Prin înconjurarea Sfintei Mese de trei ori şi sărutarea colţurilor ei, viitorul diacon şi preot arată că preocuparea şi iubirea lui se va mişca toată viaţa în mod neîntrerupt în jurul lui Hristos, prezent nevăzut pe Sfânta Masă şi văzut în persoana episcopului de lângă ea. Prin cele trei metanii făcute de fiecare dată în faţa ar­hiereului şi prin sărutarea omoforului, epigonatului şi mâi­nii lui drepte, candidatul Ia diaconie şi preoţie îşi arată voinţa de a asculta pe arhiereul său, care reprezintă în mod văzut pe Hristos, omoforul fiind semnul grijii Iui pentru po­porul păstorit, epigonatul - semnul puterii lui duhovniceşti, iar mâna lui dreaptă - organul prin care Hristos însuşi trans­mite lucrarea Sa în Tainele pe care le săvârşeşte.

Diaconul îngenunchează apoi cu piciorul drept în fata Sfintei Mese, pune mâinile una peste alta pe ea, iar capul şi-1 reazemă pe ele. El arată prin aceasta că se predă acum ca jertfă vie lui Hristos, căci pe Sfânta Masă Se află tot­deauna Hristos ca jertfă. Arhiereul îşi scoate mitra, ca să arate că nu el ca om va învesti cu puterea diaconiei pe candidat, ci Hristos însuşi. Pune mâna dreaptă peste capul aceluia, ca organ ("mate­rie") prin care se transmite harul lui Hristos, şi rosteşte cu­vintele: "Dumnezeiescul har, cela ce totdeauna pe cele ne­putincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, pro-hiriseşte pe cucernicul ipodiacon (N), în diacon. Să ne ru­găm dar pentru dânsul ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh". Deşi harul diaconiei se transmite prin mâna episcopului, el declară cu smerenie că harul însuşi îl ridică pe primitor în treapta diaconiei. Dar aceste cuvinte sunt nu­mai introducerea la rugăciunea care urmează şi pe care o rosteşte episcopul, dar la care cere să se asocieze toţi cei din altar. în săvârşirea Tainei, arhiereul nu se singularizea­ză, ci se află în comuniunea Bisericii. în prima rugăciune cere lui Hristos, ca însuşi El "să dăruiască harul Lui" celui prohirisit întru diacon. într-o a doua rugăciune arhiereul cere tot lui Hristos ca El însuşi "să umple, pe cel ce 1-a în­vrednicit de a intra în slujba diaconiei, de toată credinţa, dragostea, puterea, sfinţenia, prin venirea Sfântului şi de-viaţă-făcătorului Duh asupra lui". "Căci nu prin punerea mâi­nilor mele peste dânsul, ci prin puterea îndurărilor Tale celor multe se dă celor vrednici ai Tăi harul."

Conştiinţa că Hristos însuşi e de faţă şi lucrează în această Taină uneşte într-o adâncă cutremurare şi respon­sabilitate pe săvârşitorul Tainei cu cei ce-1 asistă pe de o parte şi cu primitorul ei pe de alta. în această întâlnire de suflete, pătrunse de conştiinţa prezentei şi lucrării aceluiaşi Hristos, se săvârşeşte trecerea puterii lui Hristos de la slu­jitorii de mai înainte, la slujitorul cel nou. Semnele capacităţii slujirii diaconeşti i le încredinţează arhiereul înmânându-i orarul şi mânecutele înaintea uşilor împărăteşti, după ce le arată credincioşilor şi declară de trei ori: "Vrednic este", iar poporul răspunde tot de trei ori, confirmând: "Vrednic este". La evenimentul consacrării unui nou slujitor al lui Dumnezeu şi al Bisericii participă cu asentimentul lui şi poporul credincios. În momentele văzute ale hirotoniei preotului se cuprind câteva deosebiri, care punctează ceea ce este propriu slu­jirii preoţeşti. Candidatul la preoţie îngenunchează în fata Sfintei Mese cu amândouă picioarele, arătând că se predă mai accentuat lui Hristos. în prima rugăciune, arhiereul cere lui Hristos să-i dăruiască "acest mare har" al preoţiei, iar în rugăciunea a doua se specifică slujirile preotului, de săvârşitor al Tainelor şi de propovăduitor al cuvântului dumnezeiesc: "Să se facă vrednic a sta fără prihană înain­tea jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia împărăţiei Tale, a lucra cu sfinţenie cuvântul adevărului Tău, a aduce Ţie jertfe şi daruri duhovniceşti, a înnoi pe poporul Tău prin baia naşterii de a doua".

Apoi,în fata poporului, pe lângă veşmintele care repre­zintă capacitatea lui de săvârşitor al Tainelor, i se înmâ­nează şi Liturghierul care reprezintă slujirea lui principală de săvârşitor al Sfintei Liturghii. Iar după prefacerea Sfin­telor Daruri, arhiereul îi încredinţează sfântul trup al Dom­nului pe burete ca să-1 ţină pe mâna dreaptă, aşezată cruciş peste cea stângă, cu cuvintele: "Primeşte odorul acesta şi-1 păzeşte pe el până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El are să-1 ceară de la tine". Apoi preotul se retrage în partea de răsărit a Sfintei Mese, ţinând sfântul trup în mâinile sale aşezate deasupra ei, oarecum identifi­cate cu ea. Preotul va tine trupul Domnului jertfit pe seama credincioşilor până la sfârşitul lumii atât ca reprezentant al tuturor preoţilor Bisericii, cât şi ca preot singular, care tre­buie să ţină la dispoziţia credincioşilor acest trup până la sfârşitul vieţii Iui, care, pentru el, coincide cu sfârşitul lumii, căci cum va încheia viaţa lui aşa se va scula în faţa Domnului la înviere, sau se va prezenta după moarte.

Răspunderea arhiereului de a preda preotului trupul Domnului şi răspunderea acestuia de a-1 primi se întâlnesc şi se întregesc într-o răspundere comună în faţa lui Hristos, dar şi în faţa poporului căruia trebuie să i se pună şi ţină la dispoziţie trupul lui Hristos, adică pe Hristos însuşi în toată viaţa Iui, pentru a fi predat altor episcopi şi altor preoţi până la sfârşitul lumii. Deschiderea eshatologică a Preoţiei şi a Euharistiei iese prin aceasta puternic în relief. Preotul priveşte, ţinând trupul Domnului pe mâini, spre viaţa veş­nică, atunci când se va cere de la el trupul tainic. În această unire realizată prin vibraţia comună a celei mai adânci răspunderi faţă de Hristos, faţă de Biserica pre­zentă şi faţă de viitorul ei eshatologic, şi de tot drumul ei până atunci, răspundere a cărei scadenţă va avea loc în eternitate, Hristos îşi procură prin mijlocirea episcopului un nou organ văzut al Său, un nou organ al lucrării Sale, în Tainele ce le va săvârşi. în răspunderea aceasta comună, cel ce hirotoneşte şi cel ce e hirotonit devin complet stră­vezii pentru lucrarea lui Hristos însuşi, pentru că de fapt Hristos este cel ce lucrează prin Duhul Său. "Dacă n-ar fi Duhul Sfânt, n-ar fi păstori şi învăţători în Biserică. Căci aceştia se fac prin Duhul, cum zice şi Pavel: "întru care Du­hul Sfânt v-a pus episcopi". Căci aceasta este hirotonia: se pune mâna bărbatului, dar Dumnezeu lucrează totul şi mâna Lui e aceea care se atinge de capul celui ce se hiro­toneşte, dacă se hirotoneşte cum trebuie... Căci dacă n-ar fi arvuna Duhului... nu am avea preoţi, nici n-ar putea fi aceste hirotonii fără acea venire (a Duhului)".

La hirotonia arhiereului, se pune pe capul candidatului nu numai mâna unuia din episcopi, ci şi Sfânta Evanghelie, indicându-se pe de o parte sarcina principală ce o primeşte noul arhiereu, pe de alta, accentuându-se credinţa că Hristos însuşi şi-1 face organul deplin al Său. în prima rugăciune se vorbeşte de "jugul Evangheliei" pe care îl primeşte noul arhiereu, iar în a doua, după ce se aminteşte de îndatorirea lui de a "aduce jertfă şi prinos pentru tot poporul", e numit "iconom al harului"; apoi e pus într-o legătură specială cu Hristos, adevăratul Păstor, ca să-şi pună şi el sufletul pen­tru credincioşi, cum Şi 1-a pus Hristos, desăvârşindu-1 prin pilda, învăţătura şi toată lucrarea Sa: "Fă-1 următor Ţie, ade­văratul Păstor, punându-şi sufletul pentru oile Tale, povă-tuitor orbilor, lumină celor dintru întuneric, certător celor neînţelepti, ajutător pruncilor, luminător în lume, ca, desă­vârşind sufletele cele ce i s-au încredinţat lui în viaţa aceas­ta, să stea ne-ruşinat înaintea judecăţii Tale."

După aceea, el primeşte ca veşminte, peste cele preo­ţeşti, sacosul, omoforul şi mitra. Păstrând veşmintele preo­ţeşti şi întărindu-le prin sacos, el va păstra şi completa slu­jirea de preot săvârşitor al Tainelor, nedespărtindu-se de comunităţile euharistice şi duhovniceşti restrânse şi de cre­dincioşii concreţi, prin faptul că menţine şi treapta unei preoţii cu o mai extinsă lucrare unificatoare. Primind omo­forul, el asumă răspunderea pastorală pentru toată obştea credincioşilor, asemenea lui Hristos, Care Şi-a pus sufletul pentru mântuirea fiecăruia din noi, ca Păstorul care lasă pe cele nouăzeci şi nouă de oi şi pleacă în căutarea celei pri­mejduite; aceasta dă o semnificaţie duhovnicească puterii sale împărăteşti, simbolizată prin mitră. Ea e putere duhovnicească, responsabilitate pentru mântuirea tuturor credin­cioşilor. Ca organ al lui Hristos, arhiereul are cea mai cutremu­rătoare răspundere pentru mântuirea sufletelor, având să imite pe Hristos în smerenie, pildă de curăţie, de dezinte­resare, de blândeţe, de jertfire de sine. Dacă îşi înţelege rolul de reprezentant al lui Hristos ca un temei pentru o putere în spirit lumesc, el s-a depărtat interior de Hristos şi prin el nu se mai înfăptuieşte cu toată eficienta lucrarea lui Hristos cel blând, smerit, curat şi în stare de continuă jert­fă. Ca organ al lui Hristos, el trebuie să fie un slujitor model al lui Hristos şi va avea să dea seama la judecata lui Hristos de felul cum şi-a împlinit slujirea lui: dacă şi-a împlinit-o bine, va avea plată mai mare, dacă şi-a împlinit-o rău, va avea parte de osândă mai mare.

TDS 2, pag. 255 – 259

1. Definiţie
Hirotonia este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoanei anume pregătite, Harul, care dă puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi Sfintele Taine şi a conduce pe credincioşi la mântuire. Hirotonia înseamnă atât intrarea în cler, cât şi primirea unei puteri spirituale sau a unei trepte din acea putere.
2. Numirile
Taina aceasta, săvârşindu-se prin punerea mâinilor - ceea ce în greceşte se cheamă χειροτνία sau χειροθεσία - a primit şi numele de Hirotonie sau Hirotesie. Cu timpul însă a rămas pentru ea numai cuvântul hirotonie, iar cel de hirotesie exprimă altceva decât ideea de Taină a preoţiei, deşi ea are oarecare legătură cu această Taină. Azi, hirotesia este o ierurgie prin care se instituie gradele inferioare ale ierarhiei bisericeşti (citeţ, ipodiacon) şi ranguri sau demnităţi bisericeşti (arhidiacon, protopop). Alte numiri ale Tainei sunt: hirotonie mistică, sfinţire, desăvârşire preoţească, binecuvântare preoţească, servirea lui Dumnezeu, slujirea Noului Testament etc.

Apusenii o numesc: ordinatio, benedictio, presbiterii ministerium, ordo sacerdotalis etc.

3. Instituirea
Protestanţii contestă Hirotoniei caracterul de Taină, deci de lucrare sfântă instituită de Domnul. Pentru ei, ea nu e decât o autorizaţie pe care o dau credincioşii unuia din ei de a învăţa. Sau e investirea rituală în oficiul de predicator, fără caracter tainic.

Ideea aceasta e contrazisă atât de Sf. Scriptură cât şi de învăţătura Bisericii de totdeauna. Sf. Scriptură ne arată că Domnul, dorind ca opera Sa de mântuire să se continue peste veacuri şi să fie folositoare tuturor oamenilor, şi-a ales Apostoli, pe care i-a luat din mulţimea celor ce-L crezuseră (Lc 6,13). Pe aceştia i-a ţinut în jurul Său şi timp de 3 ani i-a învăţat tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Apoi le-a dat puterea de a-I continua opera. Aceasta se vede din cuvintele pe care le rosteşte către ei, după învierea Sa: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi grăind aceasta a suflat şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (In 20, 21-23).

E foarte probabil ca ritualul punerii mâinilor să fi fost prescris chiar de Mântuitorul. El a fost aplicat totdeauna în Biserică. Prin acest ritual li se împărtăşeşte celor şapte diaconi, Harul de a fi ajutătorii Sf. Apostoli. în Faptele Apostolilor citim că, alegând credincioşii 7 bărbaţi de vază, „i-au înfăţişat înaintea Apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei" (FA 6, 6).

Harul slujirii lui Dumnezeu îi primesc, tot prin punerea mâinilor, şi episcopii. Acest har a fost transmis prin Sf. Ap. Pavel, episcopilor Tit şi Timotei. Sf. Ap. Pavel scrie lui Timotei, despre care se ştie că era episcop: „Te îndemn să ţii aprins darul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele" (2 Tim 1, 6). Harul Hirotoniei se transmite prin punerea mâinilor, dar el nu-şi are izvorul în cel ce pune mâinile, ci în Dumnezeu. Sf. Ioan Hrisostom scrie: „Se pune mâna peste om, dar toate le face Dumnezeu şi mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotoneşte, dacă hirotonia se face cum se cuvine" (Omilia 14 la Faptele Apostolilor).

Canoanele sinoadelor ecumenice (2, IV; 5, VII) arată că acest Har nu e permis să fie mijlocit pe bani.
4. Partea văzută
Partea văzută a Hirotoniei constă în punerea mâinilor arhiereului pe capui celui ce se hirotoneşte. Sf. Ap. Pavel ne arată că de această punere a mâinilor depinde Harul preoţiei (2 Tim î, 6). Fără ea nu este preoţie. Acest ritual a fost practicat de Sfinţii Apostoli pentru toate cele trei trepte ierarhice şi ei au prescris ca şi urmaşii lor să facă la fel (1 Tim 5, 22). Şi în Biserica romano-catolică, Hirotonia se face tot prin punerea mâinilor.

Punerea mâinilor la Hirotonie este însoţită de rugăciunea următoare: „Dumnezeiescul dar, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele ce lipsesc le împlineşte, hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon (N.) în diacon (sau diacon, în preot, sau preot în episcop). Să ne rugăm dar pentru el, ca să vină asupră-i Harul Sfântului Duh". Această rugăciune nu o aflăm în Sf. Scriptură, ci ea e alcătuită de Biserică pe baza ideii din Sf. Scriptură, în care ni se spune că Sfinţii Apostoli când hirotoneau, îşi puneau mâinile pe cei desemnaţi şi se rugau (FA 6, 6; 14, 23). Se înţelege că, întrucât rugăciunea lor nu putea avea alt conţinut decât invocarea lui Dumnezeu ca să dea Harul preoţiei persoanei ce se hirotoneşte, Biserica a moştenit această idee şi pe baza ei a alcătuit rugăciunea ce o avem azi.

5. Efectele
Prin Hirotonie şe împărtăşeşte primitorului Harul, care ajută şi îndreptăţeşte la împlinirea atribuţiilor ce revin treptei ierarhice pentru care se face hirotonia. Acest efect îl evidenţiază Sf. Ap. Pavel când spune lui Timotei: „Te îndemn să ţii aprins darul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele" (2 Tim 1, 6).

Precum Hirotonia este una, aşa şi Harul este unul, dar el se împarte în mod gradat celor trei trepte ierarhice. Diaconul îl primeşte într-o măsură mai mică, preotul în una mai mare, iar episcopul îl primeşte în plenitudinea lui. Caracterul unitar de Taină al Hirotoniei nu e desfiinţat prin existenţa celor trei trepte ierarhice.

Hirotonia nu se repetă. Harul acestei Taine se împărtăşeşte unei persoane, pentru aceeaşi treaptă, o singură dată şi el rămâne în ea pentru totdeauna. Canoanele pedepsesc cu depunerea atât pe cel ce primeşte Hirotonia a doua, cât şi pe cel ce hirotoneşte o persoană care a fost odată hirotonită în mod valid (68 ap.).

Harul Hirotoniei rămânând pentru totdeauna în cel hirotonit (1 Tim 4,14), unul ca acesta nu mai poate deveni mirean. El rămâne în starea de cleric pentru toată viaţa. Cel ce face însă unele abateri de la îndatoririle clericale, poate fi oprit de la exercitarea funcţiunilor preoţeşti, dar Harul Hirotoniei nu-i poate fi luat.

Principiul nerepetării Hirotoniei a fost respectat de Biserică chiar şi când e vorba de hirotoniile săvârşite de eretici sau schismatici. Biserica recunoaşte Hirotoniile acestora, în cazul când după învăţătura lor, Hirotonia e socotită ca Taină şi e săvârşită după normele canonice.
6. Săvârşitorul
Săvârşitorul Hirotoniei e numai episcopul. Hirotonia e singura Taină pe care e îndreptăţit să o săvârşească numai episcopul. Aceasta se vede din Sf. Scriptură, care ne arată că în Biserica primară hirotoneau numai Sfinţii Apostoli, care, la rândul lor, au încredinţat această misiune numai episcopilor. Sf. Apostol Pavel scrie lui Tit ca să instituie preoţi prin cetăţi (Tit 1,5), iar lui Timotei ca să fie cu băgare de seamă pe cine hirotoneşte (1 Tim 5, 22).
7. Primitorul
Primitorul Hirotoniei este creştinul ortodox liber, major, de sex masculin, sănătos trupeşte şi sufleteşte şi pregătit spre acest scop, din punct de vedere intelectual şi moral. Diaconii şi preoţii pot fi căsătoriţi, însă trebuie să fie cununaţi înainte de Hirotonie, căci după Hirotonie nu mai e permis să se cunune. Episcopii nu au voie să fie căsătoriţi. Dispoziţia aceasta, referitoare la episcop, datează de la sinodul Trulan încoace. Ea e de ordin canonic, nu dogmatic. Biserica romano-catolică impune celibatul tuturor clericilor.

Femeile nu pot primi Taina Hirotoniei. Aceasta li se interzice atât de Sf. Scriptură (1 Co 14, 34) cât şi de dispoziţiile bisericeşti ulterioare. Montaniştii însă hirotoneau şi femei, iar unele secte protestante admit femeile în rândurile pastorilor, cu drepturile de a îndeplini toate funcţiunile pe care le îndeplinesc bărbaţii pastori. Diaconiţele, care existau în Biserica veche, până în sec. XII, nu aveau Hirotonia de diacon. Ele primeau, numai o binecuvântare care era o ierurgie şi prin care li se încredinţa o misiune în cadrul vieţii bisericeşti. Slujba lor era: să instruiască pe catehumene asupra ceremoniilor Botezului şi să ajute la Botezul femeilor, să poarte grijă de văduve, să supravegheze, în timpul serviciului divin, uşile femeilor în biserică şi alte câteva servicii similare. în altar însă nu făceau nici un serviciu, nu binecuvântau şi nu îndeplineau slujbe din cele ce fac preoţii sau diaconii.