Subiectul 12: Taina Mirungerii

Vrea să spună Filip ceva şi nu îndrăzneşte singur, ci ia şi pe Andrei (In 12, 22). Are nevoie Petru să afle ceva şi în­deamnă pe loan să întrebe, făcându-i semn (In 13, 24). Unde este aici rigiditatea? Unde e iubirea de stăpânire? Cum altfel ar fi arătat că sunt ucenicii lui Hristos celui blând şi smerit la inimă şi devenit rob pentru noi robii, dând Tatălui toată slava în toate, ca să ne dea nouă chip de bună rânduială şi modestie?".
4. Instituirea preoţiei şi existenţa celor trei trepte ale ei, de la începutul Bisericii
Am pornit de la preoţi ca centre ale unităţilor parohiale şi am urcat la episcopi ca centre ale unităţilor bisericeşti locale, suind până la comuniunea episcopatului în Sinod, care e centrul văzut al Bisericii întregi, şi una şi alta - unite în Hristos. Am pornit de la preoţi ca centrele cele mai con­crete ale poporului credincios. Dar baza unităţii Bisericii s-a pus istoric de sus în jos şi de fapt de sus în jos se păs­trează unitatea Bisericii ca întreg. Baza iniţială a unităţii Bisericii este Hristos, Arhiereul prin excelenţă, sfinţit nemijlocit de Dumnezeu Tatăl prin Duhul Sfânt, şi El rămâne în veac baza unităţii ei. Dar nu fără organe văzute unite între ele şi cu El - Arhiereul unic, prin excelenţă. El a ales pe cei doisprezece ucenici, care sunt trimişii sau Apostolii Lui, aşa cum El este trimisul sau Apostolul Tatălui (Evr. 3, 1).

Prin Apostoli, Hristos dă o bază văzută mai largă Bise­ricii Sale pentru timpul când El va trece în planul nevăzut. Baza aceasta e mai largă, pentru că şi Biserica se va ex­tinde de la grupul celor ce cred la început în Hristos şi pre­figurează Biserica. Dar baza aceasta rămâne totuşi unitară, prin comuniunea Apostolilor în Hristos, Care rămâne cu ei. Pentru ca unitatea văzută a Bisericii să nu-şi găsească centrul ultim în planul văzut, ci în Hristos, Hristos lasă nu un singur apostol şi pe urmaşii lui ca centru al ei, ci o comu­nitate de apostoli şi de episcopi, pentru ca să aibă con­ştiinţa că unitatea lor ultimă şi a Bisericii este în Hristos, că singur El este unicul Arhiereu, că şi El Se află în Treime. Toţi episcopii trebuie să se depăşească pe ei, într-o unitate superioară lor, în Hristos.

Prin trimiterea Sa, apoi prin alegerea şi sfinţirea celor doisprezece Apostoli la Cincizecime, se instituie Taina Hiro­toniei. Dar conţinutul misiunii celor astfel aleşi şi hirotoniţi şi a urmaşilor lor îl indică Mântuitorul în toate ocaziile când le porunceşte şi le dă puterea să boteze, să ierte păcatele, să săvârşească Euharistia, "să spună, la lumină, ceea ce au auzit de la El, la ureche" (Mt. 10, 27) şi ceea ce au văzut la El, să îndemne să fie păzite "câte a poruncit El" (Mt. 28, 20). Chiar în definirea diferitelor puteri şi lucrări ale Apostolilor şi urmaşilor lor de către Hristos, avem şi dovada instituirii lor ca episcopi şi preoţi. în Evanghelia după Ioan (20, 22), Iisus le transmite Apostolilor şi urmaşilor lor puterea epis­copală sau preoţească de a ierta păcatele, prin suflarea Du­hului Sfânt, care este arvuna Hirotoniei, ce le va fi dată complet la Cincizecime. Îtrucât învăţătura Sa a dat-o tot timpul cât a fost cu ei şi faptele Sale au umplut de asemenea tot acest răstimp, se poate spune că prin toată învăţătura şi activitatea Sa Iisus a indicat conţinutul misiunii lor de organe văzute ale lucrării Lui în continuare. Iar întrucât, trimiţându-i la învăţă­tură şi la săvârşirea Tainelor, i-a asigurat că va fi cu ei până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 20) şi că: "Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte" (Mt. 10, 40) şi: "Nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi" (Mt. 10, 20), prin acestea a arătat că ei sunt subiectele prin care El însuşi, ca subiect-izvor, îşi comunică mai de­parte învăţătura Sa şi harurile Sale în Taine: El însuşi este Arhiereul, învăţătorul şi Păstorul în ei. Prin toată învăţătura şi activitatea Sa mântuitoare, încredinţată Apostolilor şi ur­maşilor lor spre predare şi continuare văzută, Hristos a dat un conţinut slujirii la care au fost chemaţi Apostolii şi ur­maşii lor.

Apostolii, urmând exemplului şi poruncii Mântuitorului şi pe baza asigurării Lui că va fi până la sfârşitul lumii cu cei ce învaţă, botează şi îndeamnă, au transmis urmaşilor lor misiunea dată lor de Mântuitorul. Aceasta o făceau prin rugăciuni şi .prin punerea mâinilor peste cei chemaţi la vrednicia de urmaşi ai lor (Fapte 14, 23; 2 Tim. 1, 6). La început, numirea de "preoţi" şi "episcopi" se da tuturor celor pe care Apostolii îi hirotoneau ca urmaşi ai lor (Fapte 20, 17-28). S-ar putea ca, atât timp cât comunităţile creştine erau mici şi la mari distanţe, ca unele ce luau fiinţă mai ales în oraşe, aceşti urmaşi să fi fost de cele mai multe ori propriu-zis episcopi, incluzând în ei calitatea de preoţi. Dar la destul de scurt timp după ce comunităţile cresc şi se în­tind şi la sate, aceşti episcopi apar ca înzestraţi cu puterea de a hirotoni preoţi ca ajutoare ale lor (Tit 1, 5) şi de a supraveghea activitatea acestora (1 Tim. 5, 19).

Dar, ca urmaşi în deţinerea plenitudinii harului aposto-lesc, episcopii nu sunt totuşi egali în toate cu Apostolii. Aceştia au ceva ce nu s-a putut transmite. Acest ceva l-au avut numai cei doisprezece: faptul de a fi fost în tot timpul activităţii mântuitoare a lui Hristos lângă El şi de a fi fost martori că acest Hristos cunoscut de ei în mod exact şi deplin a înviat. Numai cei ce au fost tot timpul lângă Hristos au putut da de fapt mărturie că El a înviat sau că înviatul este Hristos însuşi, după ce L-au văzut înviat (Fapte 1,21-22). Fiind unicii martori ai învierii Lui şi cunoscători deplini ai lui Hristos şi, ca atare, temelia credinţei Bisericii (Ef. 2, 20), a fost de mare importanţă ca ei să meargă peste tot să dea această mărturie şi să comunice cunoştinţa despre El; deci chiar mai mulţi în aceleaşi locuri, pentru întărirea măr­turiei unuia prin altul. Ca atare ei n-au fost episcopi statorniciţi într-un anumit loc, deşi aveau plenitudinea harului în ei. Tocmai pentru a da Bisericilor întemeiate de ei păstori statornici, care să extindă Bisericile din diferite locuri şi să le menţină, au hirotonit pe seama lor episcopi. Spunând că cei doisprezece Apostoli, ca unii ce au stat tot timpul lângă Iisus şi L-au văzut înviat, au fost martorii prin excelenţă ai învierii Lui, nu excludem că pe lângă ei au fost şi alţi mar­tori importanţi; dar aceştia au fost mai ales dintre cei ce, petrecând şi ei multă vreme în jurul lui Iisus, nu au stat totuşi tot timpul lângă El, deci nu L-au cunoscut deplin (1 Cor. 15, 6; Lc. 10, 1). De aceea toată credinţa în Hristos îşi are ultima bază în Apostoli.

Episcopii de Ia început au putut să se numească şi preoţi întrucât în harul episcopatului se cuprinde de fapt şi cel al preoţiei, dar nu şi invers. în sensul acesta, şi Petru, ca episcop, se numeşte "împreună preot" (1 Pt. 5, 1); la fel Apostolul Ioan (3 In 1, 1). Pe lângă episcopii şi preoţii aşezaţi încă de Apostoli, tot aceştia au aşezat prin punerea mâinilor şi pe primii diaconi (Fapte 6, 6). Treapta lor a continuat apoi încă din timpul Apostolilor (1 Tim. 3, 12). Urmând tradiţiei apostolice, Biserica Ortodoxă a păstrat până azi aceste trei trepte ale ierarhiei în Biserică, fiind trepte ale unui har special pentru fiecare din ele. Pentru ob­ţinerea harului unei trepte superioare dintre acestea, tre­buie să se fi obţinut în prealabil harul treptelor inferioare. Celelalte trepte care au apărut nu sunt de "drept divin", adică nu au un har special. Ele sunt trepte de hirotesie, nu de hirotonie, şi au numai semnificaţii administrative.

În orice caz aceşti "prezbiteri" de la început nu aveau în­ţelesul de "bătrâni", în sensul de înaintaţi în vârstă, sau de aleşi ai comunităţii, fără un har special, cum îi înţelege lumea protestantă, căci ei aveau slujba de "păstori" ai celor­lalţi credincioşi şi primeau pe Duhul Sfânt de la Apostoli, nu de la comunitate (Fapte 14, 23; 2 Tim. 1, 6; Tit 1, 5). (Pentru cuvântul "bătrân" după vârstă limba greacă are cuvântul yepcov). "În săvârşirea Tainelor prezbiterul-preot se roagă de fapt în numele credincioşilor şi în numele lor aduce jertfa cea nesângeroasă. Dar el sfinţeşte cinstitele daruri şi săvâr­şeşte toate Tainele şi lucrează toate, în numele lui Hristos (in persona Christi) şi cu împuternicirea Lui, al Cărui sluji­tor şi reprezentant este, deşi nevrednic. întrucât Hristos, ca adevăratul şi unicul Păstor, alege pe preoţi ca organe ale Lui spre săvârşirea Tainelor, transmiţându-le harul şi pu­terea de la Tatăl, ca să devină preoţi şi învăţători şi păstori şi să exercite aceste trei slujiri ale Lui, preoţii primesc harul şi puterea preoţească de la Hristos, nu din partea credincio­şilor; căci aceştia nu pot procura preoţilor puterea pe care nu o au". "Noi am primit cuvântul vestirii şi am venit de la Dumnezeu; aceasta este demnitatea episcopală şi a preo­ţiei în general". Sfântul Apostol Pavel le spune "prezbiterilor Bisericii", chemaţi la sine, la Milet: "Drept aceea luaţi aminte de voi şi de toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o prin sângele Său" (Fapte 20, 17, 28). Ei nu păstoreau pe baza delegaţiei de la credincioşi, ci în baza puterii Duhului, pri­mită de la Apostoli (2 Tim. 1, 14; 2, 1-2; 1 Tim. cap. 5-6).
5. Caracterul duhovnicesc al preoţiei slujitoare creştine şi preoţia generală
E drept că în Noul Testament credincioşii hirotoniţi de Apostoli, iar mai apoi de episcopi în treapta de "prezbiter", nu se numesc 'jertfitori" sau "sacerdoţi" (iepeic,), cum se nu­mesc cei din Vechiul Testament. Acest nume li se dă numai mai târziu. Protestanţii trag de aici concluzia că ei nu erau propriu-zis "preoţi" (iepeig), pentru că orice jertfă de a cărei aducere e legată slujba de "preot" a încetat în Hristos. Pen­tru a-şi întemeia refuzul "preoţiei", protestanţii s-au văzut siliţi să conteste caracterul de jertfă al Euharistiei. Dar Sfân­tul Apostol Pavel declară că şi creştinii au un "altar" pe care se aduce jertfă (1 Cor. 9, 13: G-oaiaotripiov). El consideră ca astfel de jertfă trupul şi sângele Domnului, pe care o opune jertfelor de animale, dar şi de mâncăruri şi băuturi aduse idolilor: "Cele ce le jertfesc păgânii, le jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc să firi părtaşi demonilor. Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa de­monilor" (1 Cor. 10, 20-21). La început creştinii au numit pe aceşti slujitori "prezbiteri", şi nu "jertfitori" (iepeiq), pentru că acest nume era prea legat de ideea de aducători de jertfe sângeroase de ani­male. Creştinii voiau să se distingă şi prin această nouă nu­mire a slujitorilor lui Hristos, de cultul iudaic.

Faţă de jertfele de animale evreieşti şi păgâneşti, jertfa lui Hristos era în fond o jertfă "duhovnicească" (autojertfire voluntară). întrucât ea era o aducere "duhovnicească" per­manentă a Persoanei lui Hristos cel înviat, cei prin care se săvârşea vizibil această aducere trebuiau să se aducă şi ei duhovniceşte. Căci pentru aceea Se aduce Hristos în conti­nuare, ca să se poată adăuga la ea şi aceştia ca jertfă ase­menea Lui. Ba nu numai ei, ci toţi credincioşii. Această adu­cere consta într-o dedicare a lor, Iui Dumnezeu, în mod du­hovnicesc, spre lauda lui Dumnezeu prin cuvinte şi fapte. Dar această jertfă de laudă a lor prin cuvinte şi fapte nu poate avea loc fără jertfa trupului şi sângelui Domnului în continuare şi fără împărtăşirea noastră de ea. Despre amân­două se spune în Epistola către Evrei: "Avem altar din care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului... Aşadar printr-însul, prin Hristos, să aducem lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preamăresc numele Lui. Iar facerea de bine şi dărnicia să nu le nesocotim" (Evr. 13, 10,15, 16).

Pentru actualizarea jertfei lui Hristos pentru diferitele comunităţi, singura "prin care" pot aduce şi creştinii jertfă de laudă, sunt necesari preoţii. Dar aceşti preoţi trebuie să efectueze şi o împreună-aducere duhovnicească a lor cu Hristos, împreună cu credincioşii. Jertfa Iui Hristos nu lu­crează magic, pentru că nu îşi produce efectul numai prin sângele vărsat odinioară, asemenea sângelui animalelor; ci lucrează prin sângele Lui preacurat sau plin de puterea Du­hului, care umple şi pe cei ce se împărtăşesc de El de aceeaşi putere de aducere a lor, lui Dumnezeu. Întrucât au comun cu credincioşii aducerea lor duhov­nicească din puterea jertfei lui Hristos, slujitorii creştini nu mai sunt separaţi de credincioşi în modul în care erau preo­ţii din legea veche, sau cei păgâni. E un alt motiv pentru care se evită la începutul Bisericii numirea lor cu numele de sacerdoţi, folosită în Vechiul Testament şi în păgânism.

Toţi creştinii sunt în acest sens o "preoţie împărătească" (1 Pt. 2, 9). Dar jertfele creştinilor, sau ei înşişi ca jertfe, tre­buie să se alăture jertfei lui Hristos. Căci numai prin Hristos ca jertfă pot intra şi ei ca jertfă la Tatăl. O iniţiativă a lor în jertfire e necesară, căci dacă ar fi făcuţi jertfă cu sila, nu s-ar sfinţi în lăuntrul lor, cum nu se sfinţeau păgânii sau evreii. Dar cineva, trebuind să reprezinte pe Hristos care Se aduce jertfă pentru toţi, primeşte jertfele particulare ale cre­dincioşilor în unitate cu jertfa lui Hristos şi în unitatea lor întreolaltă, ca să se realizeze jertfa Bisericii în Hristos. Acesta e "preotul" noului Testament. El primeşte jertfele şi rugăciunile tuturor şi le uneşte cu jertfa lui Hristos, pe care o aduce în numele tuturor şi pentru toţi. El încadrează jert­fele şi rugăciunile tuturor în jertfa şi rugăciunea Bisericii ca întreg. Preoţii slujitori nu aduc numai jertfele şi rugăciunile lor personale, ci ale comunităţii ca întreg şi ale tuturor cre­dincioşilor, alăturate la jertfa lui Hristos. în preot se reali­zează unificarea tuturor, ca în chipul văzut al lui Hristos, Cel ce Se aduce prin el jertfă în chip nevăzut.

Astfel, preotul Noului Testament se deosebeşte de preo­ţii ca simpli jertfitori ai Vechiului Testament şi ai păgânilor. El se deosebeşte şi pentru că, în acord cu preponderenţa ce o are ca factor duhovnicesc unificator, în misiunea lui intră şi predicarea cuvântului şi păstorirea credincioşilor, pentru formarea duhovnicească a lor, având să se foloseas­că şi de ele ca mijloace de menţinere a unităţii credin­cioşilor în Hristos şi în Biserică şi ca mijloace de configu­rare a lor după chipul lui Hristos. Aceste slujiri le-a exercitat şi Hristos, ca Arhiereu. Slujirile acestea ale preotului contribuie şi ele la întipărirea lui Hristos în fiinţa credincioşilor. Aceştia îşi realizează astfel şi ei preoţia lor generală cu ajutorul preoţiei sluji­toare, nu numai ca aducători ai jertfelor lor personale, ci şi ca împăraţi peste patimile lor şi ca învăţători în familie şi în societate, sfinţindu-se prin toate aceste slujiri pe ei înşişi şi contribuind la sfinţirea lumii, dar fără să facă aceasta ca reprezentanţi calificaţi ai Bisericii.

În rugăciunea dinainte de Taina Mirungerii preotul cere ca cel ce se va mirui "să placă lui Dumnezeu în tot lucrul şi cuvântul", şi să-i fie păzit sufletul "întru curăţie şi dreptate". Aceasta înseamnă "consacrarea întregii lui vieţi slujirii preo­ţiei împărăteşti". "Laicii nu au acces la săvârşirea mijloa­celor harului; dar sfera lor este viaţa harului, penetrarea ei în lume. Aceasta e "liturghia cosmică" în lume, operând prin simpla prezenţă a "fiinţelor sfinţite", a "locaşurilor Sfintei Treimi", cum sunt numiţi cei ce se vor mirui, în rugăciu­nea de sfinţire a Mirului, săvârşită de episcopi. Minucius Felix (sec. III) declară: "Cel ce scapă un om de pericol adu­ce o jertfă grasă. Iată jertfele şi Liturghia pe care noi le aducem lui Dumnezeu". Iar Origen zice: "Toti aceia care au fost imprimaţi de ungerea cu Sfântul Mir au devenit preoţi... Fiecare poartă în el însuşi arderea cea de tot şi el însuşi aprinde focul pe altar..., ca să se consume fără sfâr­şit. Dacă eu renunţ la tot ce posed, dacă eu port crucea mea şi urmez lui Hristos, am adus o ardere de tot pe altarul lui Dumnezeu... Dacă eu iubesc pe fraţii mei până la a-mi dărui viata mea pentru ei, dacă lupt pentru dreptate şi ade­văr până la moarte, dacă mă mortific..., dacă lumea s-a răstignit mie şi eu lumii, am oferit o jertfă lui Dumnezeu şi mă fac preotul propriei mele jertfe".

În general, credinciosul ca preot împărătesc, luând pu­tere din jertfa adusă de preotul slujitor la Liturghie, "con­tinuă acest act extra muros, oficiind liturghia prin viata sa de toate zilele... Prezenta lui în lume e ca o epicleză per­petuă. E o chemare a Duhului Sfânt peste el şi peste ziua care începe, peste munca sa şi roadele pământului". Semnificaţia aceasta o are şi înconjurarea pe care o face preotul cu pruncul, după Taina Botezului şi cea a Mi-rungerii, în jurul analogului. Dacă candidatul la preoţie în­conjoară Sfânta Masă, arătând hotărârea lui de a aduce toată viata lui pe Hristos ca jertfă pentru credincioşi şi de a săvârşi Tainele şi de a învăţa în Biserică, mireanul sau membrul preoţiei generale e închinat slujirii neîntrerupte a lui Hristos în afara altarului, în lume, prin alte mijloace decât prin săvârşirea Tainelor, dar căutând să tină şi el lu­mea în jurul lui Hristos, ca pe sine însuşi.

Dacă preotul e chemat să formeze pe credincioşi în aducerea unor astfel de jertfe şi să-şi închine în modul acesta toată viata lui Hristos, premergând el însuşi cu exemplul, se poate spune că preoţia Noului Testament este împlinirea preoţiei nedepline a Vechiului Testament şi a re­ligiilor păgâne în care se exprima, mai mult prin acte exte­rioare, nădejdea sfinţirii adevărate a lumii prin jertfele adevărate, alimentate din jertfa desăvârşită a lui Hristos.

Dar pentru că slujirea învăţătorească şi pastorală a preoţilor contribuie de fapt şi ea la dezvoltarea preoţiei ge­nerale a credincioşilor şi la menţinerea unităţii lor în Hristos, sau a Bisericii, la configurarea tuturor după acelaşi chip unitar şi autentic al lui Hristos, ea trebuie să se exercite de asemenea în mod unitar. Pentru asigurarea acestei unităţi de învăţătură, de săvârşire a Tainelor, de păstorire, sau de formare a credincioşilor după chipul lui Hristos şi de vieţui­re a lor înşişi după acest chip, e necesar ca preoţii să aibă un centru superior al lor învestit cu puterea de Sus pentru păstrarea neschimbată a învăţăturii, a săvârşirii Tainelor şi a conducerii credincioşilor, conform orânduirii apostolice a Bisericii. Acest centru superior este episcopul. Biserica a asigurat dependenta preoţilor de episcop în primul rând prin hirotonirea lor de către acesta. Prin Hirotonie preoţii primesc harul care înseamnă dreptul şi puterea de săvâr­şire a Tainelor, de propovăduire a învăţăturii şi de păsto­rire. Dependenta de episcop asigură împlinirea acestor slu­jiri în acelaşi mod unitar în toată eparhia, după ce epis­copul s-a asigurat că cei ce primesc hirotonia au dobândit capacitatea de a împlini cum se cuvine aceste activităţi.

Episcopul unei eparhii, la rândul său, trebuie să stea într-o comuniune cu episcopii altor eparhii pentru ca uni­tatea de învăţătură, de săvârşire a Tainelor şi de vieţuire evanghelică asigurată de el în eparhia sa să fie în acord cu învăţătura, cu săvârşirea Tainelor şi cu vieţuirea apostolică a Bisericii de pretutindeni. Pentru asigurarea acestei unităţi încă din perioada apostolică s-a rânduit ca orice nou episcop să fie hirotonit de trei sau cel puţin de doi episcopi, iar înainte de hiroto­nie să facă pe larg mărturisirea credinţei lui, dovedind că este aceeaşi cu a episcopilor care-1 hirotonesc în numele episcopatului întreg al unei Biserici autocefale, care se află în comuniune cu întregul episcopat al Bisericii. Prin aceas­ta el dă garanţia că va avea grijă ca în eparhia sa să se pro­povăduiască, sub îndrumarea şi învăţătura lui, învăţătura Bisericii de pretutindeni şi de totdeauna, să se săvârşească aceleaşi Taine şi să se îndrume viaţa credincioşilor după aceleaşi norme evanghelice de la începutul Bisericii. Această mărturisire amănunţită a credinţei nu se cere preotului şi diaconului, ci numai celui ce are să primească harul arhieriei, pentru că el are să garanteze păstrarea învăţăturii şi a rânduielilor Tainelor şi a celor canonice în Biserica păsto­rită de el.
6. Succesiunea apostolică
Transmiterea aceluiaşi har de la episcopi la episcopi, începând de la Apostoli, odată cu transmiterea puterii şi obligaţiei de a păzi aceeaşi învăţătură şi aceleaşi norme ale Tainelor şi ale păstoririi, se numeşte succesiune apostoli­că. De acest har ce vine de la Apostoli se împărtăşesc, pe măsura slujirii lor mai restrânse, de la episcopul fiecărei eparhii, toţi preoţii acelei eparhii, primind odată cu el pu­terea şi obligaţia de a predica aceeaşi învăţătură şi de a păzi aceeaşi rânduială în săvârşirea Tainelor şi în păstorirea sufletelor pe căile conforme cu tradiţia venită de la Apos­toli. Biserica trăieşte astfel totdeauna duhovniceşte din acelaşi har apostolic şi din aceeaşi învăţătură şi rânduială sacramentală şi evanghelică apostolică.

Episcopii sunt ramurile care, pornind din aceeaşi tul­pină apostolică, extind harul şi conţinutul vieţii apostolice în toate rămurelele care sunt preoţii, şi în toate frunzele sau rodurile care sunt credincioşii. Mai bine zis, aceeaşi sevă care este Hristos se extinde prin episcopi şi preoţi în tot pomul Bisericii, aflându-se în mod nemijlocit în fiecare mădular al ei. Fără harul succesiunii apostolice al ierarhiei şi fără învăţătura apostolică transmisă odată cu el, n-ar fi creştini botezaţi, nu s-ar împărtăşi creştinii cu Hristos în Euharistie, nu L-ar cunoaşte pe Hristos în lucrarea Lui în ei aşa cum a fost şi cum a lucrat în tot trecutul.

Factorul interior al acestei succesiuni este Hristos în­suşi şi Duhul Său cel Sfânt, iar factorul vizibil este Biserica întreagă în prelungirea ei, păstorită de episcopi. I. Karmiris zice: "E necesar să se adauge că succesiunea apostolică nu se limitează numai la şirul istoric neîntrerupt al episcopilor, sau la succesiunea învăţăturii apostolice (successio doctri-nae), ci se extinde şi la succesiunea apostolică a slujirii şi demnităţii sfinţitoare, ca şi la şirul continuu şi neîntrerupt al generaţiilor de creştini din toate veacurile, la succesiu­nea apostolică a întregii Biserici. Aceasta, după moartea Apostolilor, a fost purtătoarea generală şi principală a apostolicităţii şi a slujirii apostolice, ţinând seama că Duhul Cincizecimii S-a răspândit nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste tot poporul lui Dumnezeu al legii celei noi şi peste toată Biserica prin mulţime de daruri, trans­mise succesiv... în sensul acesta larg, se poate spune că există o succesiune apostolică a tuturor credincioşilor bo­tezaţi în Biserică, pe baza chemării lor la păstrarea mărtu­riei credinţei şi a învăţăturii apostolice prin diferite daruri ale credincioşilor ce participă într-un anumit grad la întrei­ta demnitate a lui Hristos, sub înrâurirea Duhului Sfânt ce lucrează în Biserică".

Despre succesiunea apostolică a ierarhiei s-a vorbit în Biserică de la începuturile ei. Clement al Romei zice: "Apos­tolii ne-au vestit Evanghelia trimişi de Domnul Iisus Hristos, iar Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu". Apoi,apos­tolii "propovăduind în ţări şi cetări... au pus, cercându-i prin Duhul, pe episcopii şi diaconii celor ce aveau să creadă... şi au dat dispoziţia că, dacă vor adormi ei, să le urmeze alti bărbaţi cercaţi în slujba lor". După Ipolit al Romei, epis­copii "sunt socotiţi succesorii Apostolilor şi părtaşi ai ace­luiaşi har şi păzitori ai arhieriei şi învăţăturii Bisericii". Iar după Eusebie, "întâi-stătătorii, judecătorii şi sfătuitorii cetăţii celei frumoase (a Bisericii) şi-au luat începutul de la Apostolii şi ucenicii Mântuitorului, iar din succesiunea lor încă şi acum, odrăslind ca dintr-o sămânţă bună, strălucesc întâi-şezătorii Bisericii lui Hristos".

Sfântul Irineu spune că Apostolii au lăsat pe episcopi ca succesori în locul lor. Ba Sfântul Irineu afirmă că şi preoţii "au succesiunea de la Apostoli" (successionem ab Apostolis habent), întrucât şi ei "au primit prin succesiunea episcopală harisma sigură a adevărului, după buna plăcere a Tatălui". Prin succesiunea apostolică a episcopatului se asigură păstrarea integrală a învăţăturii apostolice, adică nu numai în forma ei fixată în Noul Testament, ci şi în forma ei expli­cită, numită Sfânta Tradiţie. Aceasta s-a păstrat prin succe­siunea apostolică în forma orală şi aplicată. "Hon enim per Htteras traditam illam, sedper vivam vocem", spune Sfântul Irineu. Şi se ştie că ceea ce se lasă în scris nu acoperă niciodată tot ce se transmite prin viu grai şi prin aplicare. Dar bogăţia acestui tezaur oral şi aplicat nu şi-o pot însuşi de la antecesori decât cei ce au stat timp îndelungat cu ei. Suc­cesiunea apostolică a ierarhiei implică şi această împreună-petrecere a celor mai tineri cu cei mai bătrâni, această ucenicie practică.

Harisma episcopală este harisma care poartă în sine puterea de a transmite toate harurile şi darurile ce se di­fuzează începând de la Apostoli în tot timpul în Biserică, sau pe Hristos însuşi şi pe Duhul Său cel Sfânt, prezenţi şi lucră­tori în aceste haruri şi daruri. Dacă-i aşa, ea nu trebuie în­ţeleasă numai ca un canal ce aduce până la noi ceva vechi, ci ca un foc ce se transmite cu aceeaşi putere de încălzire, sau ca apa unui fluviu mereu puternic ce pătrunde în solul nou Ia care ajunge, fertilizându-1. Focul şi apa harurilor per­sistă în Biserică de la începutul ei. Dar ele nu vin numai din trecut, ci şi de Sus în fiecare timp, căci Biserica e mereu deschisă cerului. Ele sunt soarele care încălzeşte toate generaţiile, fiind prin razele lui în ele, dar patrunzându-Ie de Sus. Pe Hristos, pe Care îl primim noi azi prin Tainele şi prin învăţătura preoţilor hirotoniţi de episcopi, dar şi de la pă­rinţii noştri, îl simţim prezent şi viu în ei şi de aceea poate pătrunde şi în noi. El nu e un Hristos al trecutului, decât în sensul că tot El a fost viu şi lucrător şi în generaţiile trecute. El e mereu viu. Prin succesiunea apostolică se asigură per­manenţa pururea vie a lui Hristos, prezenţa aceluiaşi Hristos în mod continuu în toate generaţiile. Nu Hristos trece, ci generaţiile trec. Dar toate au fost vii în Hristos. Şi numai în acelaşi Hristos suntem vii şi noi. Dar noi primim pe Hristos cel viu din cei ce trăiesc în El, cu care noi continuăm să trăim o vreme în acest Hristos viu. Atât numai că ei L-au primit puţin înaintea noastră. Succesiunea e şi o concomi­tentă continuă.

Învăţătura despre Hristos nu constituie singură conţinu­tul succesiunii apostolice, sau al Tradiţiei; ea ar deveni în acest caz o învăţătură teoretică, care poate părea după un timp învechită, Nici harul Tainelor ca lucrare a lui Hristos ce ni se comunică nu formează singur conţinutul Tradiţiei. Ca lucrarea luj Hristos să aibă deplină eficacitate în noi, tre­buie să ştim mai pe larg cine este El şi ce cere El de la noi. Numai împreună, harul lui Hristos şi învăţătura Lui şi de­spre El, ni-L transmit pe Hristos în deplinătatea Lui vie şi eficientă. Întrucât Hristos ca Dumnezeu şi om adevărat nu se învecheşte, nici lucrarea Lui şi învăţătura despre El nu se învechesc. Dar descrierea Persoanei Lui infinite prin dum­nezeirea Ei şi pururea actuală prin umanitatea Ei în mod suprem realizată, trebuie făcută înţeleasă la nivelul înţe­legerii fiecărui timp, pentru a face evident adevărul Ei unic, în plenitudinea lui. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie de Nazianz au insistat asupra importanţei slujirii învăţătoreşti a preoţilor şi episcopilor.

Dacă păstrarea şi propovăduirea învăţăturii integrale a lui Hristos ţine de slujirea treptelor Hirotoniei, Biserica Ortodoxă nu poate recunoaşte ca valide hirotoniile altor Biserici care au alterat această învăţătură. Nu poate avea loc o succesiune a harului nici de la episcopii căzuţi de la această învăţătură la cei pe care-i hi­rotonesc ei. Altfel am cădea într-o înţelegere magică a haru­lui; el n-ar mai fi o forţă duhovnicească împreunată cu ade­vărata cunoaştere de Dumnezeu. Dacă Biserica Ortodoxă recunoaşte ca hirotoniţi pe membrii ierarhiei catolice şi vechi-orientale (problema celor ai ierarhiei vechi-catolice ar merita o considerare spe­cială după ce Biserica noastră s-ar asigura că acea formaţie creştină nu s-a abătut de la învăţătura integrală a Bisericii de totdeauna), aceasta o face pe baza iconomiei, adică în cazul când aceia intră în Biserica Ortodoxă completându-şi credinţa lor ştirbită întrucâtva, din momentul hirotoniei.

Mai grea este problema recunoaşterii hirotoniilor angli­cane, dată fiind marea varietate şi fluiditate din Comuniu­nea anglicană, nu numai în privinţa învăţăturii, ci chiar a Tainelor. Căci întrucât pentru unii din ei s-a diluat învăţă­tura despre Taine, nu e socotită necesară de toti nici Preo­ţia. Deocamdată Biserica Ortodoxă aşteaptă de la Comuniu­nea anglicană înaintarea spre mai multă unitate şi fermitate în învăţătură, într-un spirit de apropiere de cea ortodoxă. Faptul că Hirotonia face capabili, pe cei ce o au, să transmită altor credincioşi ai Bisericii harul Tainelor, nu dintr-o vrednicie personală, ci din calitatea lor de reprezen­tanţi ai Bisericii şi mărturisitori ai credinţei ei, e una din ex­plicaţiile învăţăturii Bisericii despre nerepetarea Tainei Hi­rotoniei şi despre revenirea preoţilor şi episcopilor, cateri­siţi şi căzuţi în erezii, la capacitatea săvârşirii valide a Tai­nelor o dată cu ridicarea caterisirii lor şi a reintrării în sânul Bisericii. Capacitatea de a săvârşi valid Tainele, cu care au fost învestiţi, prin ieşirea lor din ambianţa de har a Bisericii a devenit numai nelucrătoare, dar nu s-a desfiinţat cu totul în ei.