Subiectul 12: Taina Mirungerii


Misterul materiei înduhovnicite



Yüklə 1,72 Mb.
səhifə23/32
tarix21.12.2017
ölçüsü1,72 Mb.
#35537
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   32

3. Misterul materiei înduhovnicite: Misterul trupului înviat şi al universului restaurat e misterul materiei înduhovnicite. Dar materia nu e o uniformitate monotonă, ci e organizată în unităţi legate între ele prin "raţiunile" lor. Iar trupul omului este tot aşa de mult destinat eternităţii în unicitatea lui, ca şi sufletul lui, ca şi persoana lui. Prin Duhul Sfânt se transfigurează trupul individual al Domnului pe Tabor, anticipând starea lui de după înviere şi de la a doua venire233. Prin Duhul Sfânt extins în trupurile înviate, vor fi şi ele după chipul trupului lui Hristos, dar nu se vor confunda, nici cu el, nici între ele. "Fie ca şi noi, zice Teofan Kerameus, după şase zile, adică după trecerea acestei lumi zidite în şase zile, să ne ridicăm pe muntele mai presus de ceruri, unde e petrecerea sfinţilor şi să vedem harul fulgurant al Dumnezeirii şi să fim acoperiţi de norul Duhului şi să cunoaştem mai clar şi mai curat taina Treimii"234. Precum se vede, mereu se vorbeşte despre sfinţi la plural. Trupurile înviate rămân neschimbate după fiinţă, dar vor fi înduhovnicite. Se va schimba din stricăcios în nestricăcios, şi se va ridica din smerenie la înălţimea strălucirii. Dar nu vor înceta de a fi trupuri, nici nu va ieşi trupul din starea naturală proprie. Se va ridica însă din muritor în nemuritor. "Seamănă-se, zice, în stricăciune, se ridică în nestricăciune; seamănă-se în necinste, se ridică întru slavă; seamănă-se întru slăbiciune, se ridică în putere; seamănă-se trup sufletesc, se ridică trup duhovnicesc". Chiar şi trupurile de acum ale drepţilor sunt duhovniceşti prin lucrarea Duhului sălăşluit în ele235. Dar atunci vor fi mai subţiri şi mai uşoare, ca să poată umbla şi prin aer, şi mai duhovniceşti. Cuvântătorii de Dumnezeu spun că Duhul va rămâne necontenit în trupul lor. Dar noi nu putem înţelege acum misterul materiei "nduhovnicite. În orice caz ea va fi ridicat prin Duhul la un nou plan al existen ei, care se va deosebi de materia "nsufle it a trupului nostru p mântesc cu mult mai mult decât se deosebe te acesta de materia neânsufleţit. Dar nimeni nu poate descrie taina şi funcţiile trupului "nduhovnicit. Nimeni nu poate descrie sensibilitatea lui spiritual , capacitatea lui de expresie, de extraordinar fine e de sesizare.
4. Bogăţia de viaţă şi sfinţenia ei, de caracter diferenţiat personal în trupul înviat: Spre această stare de sfinţenie, de înduhovnicire, se ridică întrucâtva încă în viaţa aceasta ascetul, sfântul. De aceea nimeni ca el nu înţelege valoarea, frumuseţea trupului, marea lui semnificaţie, pentru că el experiază un trup curat de tot ce este senzaţie violenta, pentru că manifestă prin el cea mai fină delicateţe în sesizarea stărilor spirituale ale celorlalţi oameni şi ale sale proprii237. De asemenea nimeni nu vede şi nu experiază ca el lumea, ca pe o minune nesfârşit de nuanţată şi de bogată a lui Dumnezeu238. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că trupul înviat va lepăda unele funcţii actuale, necesare vieţii pământeşti, şi va primi unele duhovniceşti. Şi deşi se fereşte de precizări, totuşi dă unele indicaţii despre însuşirile lepădate şi cele primite. "Aşadar nu trupul e cauza pornirilor rele, ci voia liberă, abătându-se de agilitate şi o materie îmbătrânită, greoaie, sclerozată. Sau vedem cum materia tânără devine bătrâna mai ales în organisme. Materia universului înviat şi a trupurilor înviate va fi o energie veşnic tânără, diafană, transparent perfect şi de mare fineţe al frumuseţilor stărilor şi mişcărilor spirituale, fără a înceta să aibă capacitatea unor forme şi o consistenţă. Formele vor fi expresia cea mai fină a stărilor spirituale, iar consistenţa va fi plină de elasticitate, pentru a folosi tot nişte termeni din lumea de acum. Universul prefăcut va avea astfel o frumuseţe negrăită de mare fineţe şi adâncime expresivă şi trupurile, la fel, dacă frumuseţea sensibilă constă în transparenţa infinitei complexităţi a spiritului prin formele materiei, în transfigurarea materiei de către bogăţia infinită a dimensiunilor spiritului. De aceea, unii gânditori creştini spun că fericirea veşnică va consta în frumuseţe.

Creştinismul crede în orice caz într-o veşnicie a materiei, a unei materii nestingherit transfigurată de puterea şi bogăţia infinită a vieţii spirituale şi de energiile divine. Creştinismul admite un fel de materialism mistic, cunoaşte o sfântă materie. Căci sfânt este trupul Domnului prin a cărui primire se sfinţesc şi trupurile noastre. Sensibilitatea violentă, săracă şi grosolană a plăcerilor carnale va fi convertită în sensibilitatea de fine şi pure trăiri ale descoperirii frumuseţilor comuniunii la scopul de trebuinţă la pofta celor absurde. Deci să nu fíe blamat... trupul care, transformat prin a doua facere într-unui mai dumnezeiesc, va înfrumuseţa sufletul. Căci moartea curăţindu-1 de cele de prisos şi nefolositoare, se va putea bucura de viaţa de veci. Căci nu cele spre care e destoinic acum îi vor fi de folos în viaţa de după aceasta, ci constituţia trupului va fi proprie şi adecvată gustării vieţii aceleia, fiind apt să participe la acele bunătăţi... Când fierul trebuie prelucrat în ceva mai subţire, focul curăţind masa lui cu grijă, fierul depune tot ce e pământesc şi nefolositor, ceea ce meşterii acestei arte numesc zgură... Să transportăm ideea aceasta şi la ceea ce gândim noi... De pildă, să punem în loc de masă, pofta care lucrează în toate în chip natural. Iar în loc de zgura ei, cele spre care pofta are acum pornirile, adică plăcerile, bogăţiile, iubirile de slavă, puterea, mâniile, mândriile şi cele asemenea. Pe toate acestea le curăţă moartea. Golindu-se şi curăţindu-se de ele, pofta se va întoarce cu lucrarea spre Cel singur vrednic de poftit, de dorit şi de iubit, nestingând deloc aceste pasiuni sădite în noi în chip firesc, ci întorcându-le spre participarea la bunătăţile nemateriale"239.

Sfântul Grigorie de Nyssa consideră învierea ca o restabilire în acea stare (noi am zice poate ca o restabilire în starea la care ar fi ajuns omul dacă n-ar fi păcătuit) şi acea stare o consideră liberă nu numai de patimi şi de boli, ci şi de diferenţa de vârstă, întrucât, dacă n-ar fi intervenit moartea, n-ar fi intervenit nici îmbătrânirea: "Trebuie sa cugetăm întâi care e scopul dogmei învierii şi de ce ni s-a spus şi încredinţat aceasta, de Sfânta Scriptură. Dacă am vrea să o cuprindem aceasta într-o definiţie, am spune că învierea este restabilirea în starea străveche a firii noastre. Dar în prima viaţă, al cărei făcător a fost Dumnezeu, nu era nici bătrâneţe, precum se pare, nici copilărie, nici pătimirile din multele feluri de boli, nici altul din necazurile trupeşti (că nu se cuvenea să le creeze pe acestea Dumnezeu)... Acestea toate au intrat în noi deodată cu intrarea răului. Deci nu va avea nici o nevoie viata fără răutate să fie în accidentele provenite din pricina ei. Firea noastră devenită pătimaşă, a fost prinsă în chip necesar în consecinţele unei vieţi pătimaşe, dar, revenind iarăşi la fericirea nepătimitoare, nu va mai fi robită de cele ce urmează răutăţii"240. Recunoscând neputinţa de a spune ceva sigur despre calităţile trupurilor după înviere, Sfântul Grigorie spune totuşi: "Prefacerea va schimba toate într-o stare mai dumnezeiască, dar nu e uşor să ne închipuim cum va înflori iarăşi chipul (etSog), bunătăţile ce ne sunt rânduite după nădejde fiind crezute mai presus de ochi, de ureche şi de cugetare. Poate că dacă ar zice cineva că chipul după care se va cunoaşte flecare este calitatea moravurilor fiecăruia, nu va greşi cu totul. Căci, precum acum o oarecare transformare a elementelor din noi produce deosebirile trăsăturilor în fiecare..., atunci forma fiecăruia nu va fi produsul acestor elemente, ci se va datora însuşirilor răutăţii sau ale virtuţii, ale căror amestecare face ca chipul să aibă trăsăturile acestea sau acelea"241.

Dacă oamenii se deosebesc acum şi din pricini exterioare "naturale", independente de voia lor, atunci se vor deosebi exclusiv din motive morale, voluntare, spirituale. Acesta e un sens al covârşirii naturii prin spirit. Deosebirile acestea îi disting ca persoane nuanţate spiritual. Celelalte îi disting datorită împrejurărilor exterioare şi pasiunilor inferioare, nelibere. Acelea îi disting ca indivizi care se opun, nu ca persoane, în care se exprimă spiritul în comuniune. Dacă patimile îndeamnă pe oameni să se mascheze, bunătatea îi face deplin sinceri, deci neuniformizaţi. Cu atât mai mult omul ceresc primeşte caracteristici proprii prin spirit. Dacă azi deosebirile de natură pot acoperi în mare măsură deosebirile de ordin moral, încât să nu poţi cunoaşte din înfăţişările oamenilor stările lor morale întrucât şi acestea pierd din ponderea lor, atunci aceste stări se vor reflecta aşa de mult în înfăţişările lor, încât exteriorul va fi copleşit de spiritualitatea interioara, foarte adâncă, foarte nuanţată; aceasta îi va face pe oameni să se vadă cu tot interiorul lor exprimat în exterior; nici un echivoc, nici o disimulare nu va fi posibilă şi voită. "Precum deci în viaţa prezentă dispoziţia inimii devine formă (|_iopcpr|) şi chipul (eiSoc;) omului oglindeşte pofta dinlăuntru, aşa socotesc că firea prefăcându-se în ceva mai dumnezeiesc, omul se modelează prin moravuri, nefiind într-un fel şi apărând în altul, ci ca ceea ce este ca aceea se şi cunoaşte, ca de pildă castul, dreptul, blândul, curatul, iubitorul-de-Dumnezeu; şi între aceştia iarăşi cel ce are toate bunătăţile, sau e împodobit numai cu una, sau se află în cele mai multe, sau e cu lipsuri în aceasta, dar covârşeşte prin alta"242.



Sfântul Maxim Mărturisitorul socoteşte că sfântul, deci cu atât mai mult omul ceresc, se caracterizează prin îndumnezeirea trupului, prin depăşirea oricărei dualităţi, sau contrarietăţi între suflet şi trup, datorită Duhului care le înduhovniceşte şi îndumnezeieşte pe amândouă. Trupul e organul perfect al sufletului şi acesta, al Duhului. Amândouă sunt stăpânite de afecţiunea faţă de Dumnezeu243. Comentând o expresie a Sfântului Grigorie de Nazianz, că sfinţii se ridică peste doimea materiei şi a formei trupului, materia întreagă devenind "formă", adică expresia spiritualităţii copleşite de Dumnezeu, Sfântul Maxim zice: "Eu cred că el spune că sfinţii se ridică peste doimea materială pentru unitatea gândită în Treime, deoarece se ridică peste materie şi formă, din care constau trupurile, sau că străbat carnea şi materia înrudindu-se cu Dumnezeu şi învrednicindu-se să se amestece cu lumina preacurată; adică ei leapădă afecţiunea trupului faţă de materie sau toată familiaritatea naturală a fiinţei sensibile faţă de cele sensibile, fiind stăpâniţi sincer numai de dorinţa dumnezeiască, pentru unitatea gândită în Treime. Căci cunoscând că sufletul se află la mijloc între Dumnezeu şi materie şi că are puteri unificatoare spre amândouă, adică mintea spre Dumnezeu şi sensibilitatea spre materie, s-au scuturat cu totul de sensibilitatea pentru cele sensibile - în dispoziţia loc activă -şi şi-au unit sufletul în chip negrăit numai cu Dumnezeu". Şi-au unit şi pofta şi iuţimea, cu mintea ce tinde spre Dumnezeu244. Sfântul Grigorie de Nyssa socoteşte că şi deosebirile amintite între trupuri vor ţine numai până la o vreme, pe urmă se va produce o identitate între ele (o |-ioy£V£ia). Nu ştim până unde socoteşte Sfântul Grigorie că merge această identitate. Deosebirea între forma trupurilor, atâta cât mai subzistă o vreme, s-ar datora, după el, unui rest de răutate care ar mai rămâne în ei. Dar credem că el nu exclude o anumită deosebire întemeiată pe varietatea infinită a actului creator al lui Dumnezeu, şi care de aceea nu dispare cu totul niciodată. Fiecare reflectă altfel chiar plenitudinea fericirii. Şi bucuria unuia de altul se explică tocmai prin faptul că fiecare vede în celălalt ceea ce nu e în sine, o formă unică, ca expresie a unicităţii lui spirituale.

Interpretând în mod just viziunea Sfântului Grigorie de Nyssa, Bulgakov afirmă pe drept cuvânt că nu va dispărea nici chipul bărbătesc, nici chipul femeiesc al naturii umane, deşi va dispărea pofta trupească legată de ele. Cuvântul Mântuitorului că oamenii vor fi atunci ca îngerii (Mt. 22, 23-30; Lc. 20, 34-36) se referă numai la încetarea poftei şi a căsătoriei, dar nu la încetarea chipului bărbătesc şi femeiesc, precum ne arată pilda Domnul Iisus Hristos şi a Maicii Sale. Chiar dacă socotim neîntemeiată ideea lui Bulgakov că deosebirea dintre sexe se bazează pe deosebirea între persoanele Sfintei Treimi (Bulgakov vede elementul bărbătesc ca ipostaziere a adevărului în Logos, iar pe cel femeiesc ca ipostaziere a frumuseţii în Duhul Sfânt), cele două modalităţi ale omului reprezintă şi îşi au desigur un temei spiritual adânc şi sunt legate de firea lui, de unitatea duală a omului, de faptul că omul e întreg numai în doi, şi anume în doi principial deosebiţi, bărbat şi femeie. De aceea, departe de a dispărea, această deosebire e chemată "la deplina dezvoltare, luminare, înveşnicire". Atât chipul bărbătesc cât şi cei femeiesc se vor ridica la feciorie, ca starea în care 1-a gândit Dumnezeu pe om si din care el a căzut prin păcat. "Fecioria este libertatea de sex, totuşi cu păstrarea naturii bărbăteşti şi femeieşti. Nu se poate admite că fiii învierii se vor arăta în viaţa lor nemuritoare lipsiţi de propria personalitate, încetând de a fi ei înşişi. Căci învierea este restabilirea şi înveşnicirea stării originare a omului, dar eliberată de desfigurarea păcatului şi de ştirbirea adusă de el în trup. Dar principiul bărbătesc şi femeiesc nu se epuizează în deosebirea trupească, de sex, ci se întinde şi în fiinţa spirituală a persoanei căreia îi dă calitatea lui... Astfel starea de înviere nu poate fi considerată ca o golire totală de principiul bărbătesc şi femeiesc şi ca o înlocuire a lui cu vreo stare intermediară, indeterminată; aceasta ar fi egală cu o sărăcire şi simplificare a naturii omeneşti. Desigur, trupul înviat se eliberează de ceea ce e legat de viaţa sexului trupesc (cum arată aceasta şi unii Părinţi, ca de pildă Grigorie de Nyssa). Dar omul există, atât spiritual cât şi trupeşte, în două chipuri; această bi-unitate se exprimă în dualitatea însuşirilor lui, care se unesc într-o unitate. In viaţa pământească această unire e legată de viaţa sexului şi a naşterii de prunci... Dar dacă în veacul viitor omul se eliberează de sex şi încetează înmulţirea, oare mai rămâne ceva din relaţia reciproca între natura bărbăteasca şi femeiască?... Fără îndoială că rămâne, şi ea constă în iubirea care leagă şi împlineşte reciproc, după chipul lui Hristos şi al Bisericii, natura bărbătească şi femeiască... Nu se poate admite că în acea viaţă se va pierde ceva din relaţiile de iubire existente în viaţa aceasta; tot ce e vrednic de înveşnicire va apărea în toată puterea sa. Dar vor apărea şi noi şi nesfârşit mai dezvoltate posibilităţi de iubire şi prietenie, pentru că numai în veacul învierii neamul omenesc va exista în toată întregimea sa şi nu ca acum, în succesiunea generaţiilor ce se completează una pe alta; întregul neam omenesc va deveni o singură familie şi comuniune prietenească simultană în Dumnezeu"245.

În aceasta vor fi oamenii ca îngerii, că se vor iubi cu o iubire cu totul spirituală, personală, eliberată de sila naturii, de pofta sexului, Dar se va păstra întreaga varietate a persoanelor, aşa cum şi îngerii reprezintă ca persoane modalităţi spirituale deosebite. Dând unirea şi varietatea între îngeri ca model al unirii şi varietăţii viitoare a oamenilor, Bulgakov zice: "Soborul îngerilor, având ca temelie iubirea către Dumnezeu şi viaţa în Dumnezeu, se întăreşte prin dragostea personală reciprocă ce se hrăneşte prin reciproca contemplare iubitoare a individualităţilor, a însuşirilor personale ale fiecărui înger... Lumea cerească se zideşte prin iubire, este un imn al iubirii. In multifelurimea acestei iubiri nu rămâne neobservată şi neiubită nici o însuşire ontologică, nici o rază a pliromei lumii îngereşti, totul vede şi iubeşte atotcuprinzătoarea iubire"246.


5. Trupurile înviate ale păcătoşilor: Acestea se referă la trupurile înviate întru slavă. Alta va fi starea trupurilor înviate ale păcătoşilor. Vor fi şi ele incoruptibile, însă în acelaşi timp capabile să simtă chinurile. Vor avea şi ele o neputrezire în sens rău, ca o carne veşnic vie. Unii teologi, mai ales dintre catolici, cred că ele nu se vor înălţa în văzduh, ci vor rămâne pe pământ în semn de dispreţ247. Dar Sfântul Ioan Damaschin spune că "focul veşnic nu va fi material, ca cel cunoscut de noi"248. Ne e greu să admitem ca Dumnezeu foloseşte creaţia Sa ca mijloc de chinuire veşnică. Noi am încercat mai înainte să arătăm că "lumea" în care trăiesc păcătoşii este o slăbire halucinantă a lumii, o acoperire a ei în întunericul total individualist, în care s-au scufundat ei. Desigur că această desfigurare halucinantă a lumii trebuie să aibă şi o anumită legătură cu realitatea ei materială, odată ce trupurile înseşi ale păcătoşilor, ca trupuri înviate, având o consistenţă materială, nu poate fi lipsită de orice bază materială externă. Pe de altă parte, aceste trupuri fiind şi ele incoruptibile şi lipsite de nevoia consumării, trebuie să aibă un fel de subţirime spirituală. Dar ea trebuie să fie în acelaşi timp o spiritualitate întunecată şi, odată cu aceasta, o foarte accentuată expresivitate a răutăţii şi tristeţii din sufletele lor însingurate şi chinuite de demoni. în acelaşi timp lipsa de comunicativitate le dă o anumită încremenire, neavând dorinţa cunoaşterii creaţiei extinse şi înrădăcinate în adâncimile infinite ale lui Dumnezeu. Sfera materială în care sunt plasate ele poate să fie, în aceste condiţii, constituită aproape numai din materia spiritualizată în mod tenebros a trupurilor lor, dintr-un fel de legături între purtătorii lor şi între demoni, constituind împreună un fel de lume de umbre, într-un fel reală, într-alt fel ireală, cu dimensiuni mai degrabă halucinante decât reale. Aceasta poate face ca nici locuitorii acestei lumi să nu vadă lumea de lumină şi de supremă realitate a drepţilor, socotind-o ireală şi uitând de cei ce se află în ea, precum nici drepţii, să nu vadă lumea subiectiv halucinantă şi oarecum ireală a celor din ea şi pe aceştia înşişi.

Sfântul Simeon Noul Teolog întreabă: "Dumnezeu fiind infinit şi necuprins, unde va fi locul celor ce cad din împărăţia Lui? "249. Ei vor şti de lume numai din amintire, dar nici amintirea nu le-o mai redă aşa cum a fost. Ei vor şti de o lume strâmbată şi întinată după poftele lor. Ei vor vedea numai o lume umbrită de poftele lor, de nălucirile lor. Nici pe ei nu se vor vedea faţa către faţă, sau aşa cum sunt în realitate, ci vor vedea numai măştile celorlalţi în parte adoptate de către aceia, în parte proiectate de către ei; vor şti doar că şi ceilalţi se chinuiesc în acelaşi întuneric ca şi ei, împrejurul lor, mai bine zis în altfel de năluciri ale lumii şi în chinuri corespunzătoare pasiunilor lor speciale. Fiecare va avea o lume individuală a lui. Nu va fi o lume unitară, ca să susţină o unitate între ei. Se vor vedea unii pe alţii mai mult ca nişte umbre goale de conţinutul lumii reale, neprogresând în cunoaşterea ei şi în îmbogăţirea lor spirituală întreolaltă şi în contact cu lumea reală. în Sfânta Scriptură credinciosul cere adesea lui Dumnezeu să nu-1 depărteze de la faţa Lui, de maximă şi infinită existenţă, în legătură cu care stă şi e luminată toată lumea; sau să-i facă parte de lumina feţei Lui, căci în această lumină va avea parte de toate (Ps. 4, 6; 26, 1; 35, 9; 44, 5; 104, 4; 15. 2, 5; 60, 19; Mih. 7, 8; Avac. 3, 4; In. 8, 12; Col. 1, 12; 1 Tes. 5, 5;1 Tim. 6, 16; Apoc. 21, 24; 22, 5; P5. 13,4etc). De aceea nu se poate spune de trupurile păcătoşilor că vor forma şi ele o unitate, că vor fi şi păcătoşii un "trup universal". între cei răi, ca egoişti, nu este aceeaşi unitate ca între cei ce se iubesc. Sau cel puţin nu vor fi uniţi lăuntric între ei, ci într-un mod silnic, fiecare simţind efluviile răutăţii celorlalţi care pe de o parte îi înrudesc, pe de alta îi ţin întorşi unul de la altul. Numai prin iubire sunt unite real persoanele şi numai în iubire sunt într-o legătură reală cu lumea. Şi numai în iubire se realizează deplin şi are loc plinătatea existenţei. "Drept axiomă a iubirii se arată că eu-ul nu e singular, nu e monadic, ci dual, syzigic, relaţional, se cunoaşte şi se are pe sine numai în legătură cu partenerul său, în dualitate... El află pentru sine loc în existenţă, se afirmă în ea şi se întăreşte definitiv în ea numai în syzigie (în viaţa perechii), ţinându-se de mână cu altul. Prin această metafizică ţinere de mână, el iese din ceaţa semiexistenţei, găseşte puterea sa şi realitatea sa în lume. în taina ei, persoana are nevoie să se vadă, să se cunoască şi să se iubească pe sine în oglinda duhovnicească a altuia"250.

Desigur e o taină neînţeleasă de noi faptul că pe de o parte trupurile păcătoşilor se resimt şi ele de învierea lui Hristos, înviind şi ele, pe de alta, nu se împărtăşesc de slava trupului înviat al Domnului. Teologul rus Nesmelov a încercat să explice învierea trupurilor păcătoşilor prin aceea ca Domnul, înviind natura omenească pe care a luat-o, a făcut veşnica natura general-omenească, dat fiind ca natura Lui înviată n-a constituit un ipostas omenesc separat. înviind El, învierea a devenit "o lege" pentru toţi, aşa cum murind Adam, moartea a devenit o lege pentru toţi. "Dacă Hristos ar fi fost numai un om ideal de sfânt, Fiu al lui Dumnezeu după har, nu după fiinţă, învierea Lui ar fi avut un caracter individual, de minune, care, asemenea luării lui Ilie la cer, ar fi mărturisit doar despre milostivirea exclusivă a lui Dumnezeu faţă de El, dar în nici un fel nu ar fi influenţat destinul întregii omeniri"251. "Drept temei al minunii învierii ar fi servit atunci, evident, nu demnitatea firii omeneşti, ci demnitatea morală personală a acestor drepţi asupra cărora s-ar fi săvârşit minunea"252.

în baza unităţii Ipostasului dumnezeiesc al lui Hristos "natura omenească a primit în El o demnitate pe care ea însăşi prin sine nu o are şi nu o poate avea; ea a devenit trupul propriu al lui Dumnezeu". Iar înviind-o, a facut-o "trupul Său veşnic"253. El a luat natura omenească nu în sens individual, ci "general-omenesc ea este întru totul identică cu natura purtătorilor ei. Astfel, primind-o prin actul învierii Sale în unire veşnică cu Sine, eo ipsoEl face părtaş de veşnicie tot neamul omenesc în deplinătatea compoziţiei lui... După învierea lui Hristos din morţi, fiecare om este purtătorul naturii veşnice, nu pentru că el însuşi prin sine este trup al lui Hristos, ci pentru că fiecare om poartă aceeaşi natură pe care Hristos a facut-natură veşnică; aşa că după natura sa umană, ca unul ce e de o fiinţă cu Hristos, fiecare om este inevitabil membru al trupului veşnic al lui Hristos"254. "în lumina acestei învăţături, pentru noi e clar că păcătoşii vor învia nu pentru a primi răsplata pentru viaţa lor de păcat, ci, invers, ei primesc răsplata pentru viaţa lor de păcat pentru că vor învia inevitabil din morţi. Iar învierea lor este inevitabilă pentru că indiferent de viaţa lor păcătoasă - în virtutea învierii lui Hristos ei sunt totuşi beneficiari ai naturii veşnice şi trebuie să aparţină neapărat veşniciei"255. "Astfel Hristos este începătura neamului, cauzatorul, izvorul "vieţii veşnice" a omenirii, în acelaşi fel cum este în raport cu viaţa naturală, vremelnică, strămoşul Adam. Ceea ce a fost odinioară actul creaţiei omului, adică principiul şi cauza existenţei omeneşti îndeobşte, aceea a devenit învierea lui Hristos, adică principiul şi cauza "vieţii veşnice" în cer, în alte condiţii de existenţă"256.

S-ar putea spune deci că toţi vor învia prin unitatea naturii lor umane cu a lui Hristos. Dar nu toţi vor învia spre fericire, întrucât fericirea este o problemă de decizie personală a fiecăruia pentru comuniunea cu Hristos. Hristos nu are în Sine toate persoanele umane, ci toată natura umană. Dacă ar avea în Sine toate persoanele, El ar fi o pluralitate de persoane şi o pluralitate de libertăţi. Dar atunci n-a mai fi persoane umane în afara lui Hristos. în unitatea de natură cu Hristos avem bază pentru comuniunea uşoară cu El, dar nu avem mântuirea noastră decisă fără noi. Chiar şi păcătoşii învie în baza unităţii de natură cu Hristos, ca să poată contempla veşnic putinţa ce au avut-o de a se mântui, dar pe care nu au folosit-o datorită libertăţii lor care a refuzat comuniunea a cărei bază li s-a dat. Sfântul Chiril din Alexandria spune acelaşi lucru: "Raţiunea învierii trece asupra tuturor pentru învierea Mântuitorului, Care ridică cu Sine toată firea omului, dar nu va folosi cu nimic pe cei iubitori de păcat. Căci ei vor fi duşi la iad primind învierea numai pentru a fi pedepsiţi. Dar ea va folosi mult celor ce s-au exercitat în viaţa aleasă, căci vor primi învierea pentru împărtăşirea de bunătăţile cele mai presus de minte". La fel, însuşirea de a fi proprie lui Hristos se extinde la toţi, buni şi răi, dar nu e pentru toţi aceeaşi, ci celor ce cred.


Yüklə 1,72 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin