Suport metodologic

Metode de evaluare

8. 
   control preventiv- interogarea fiecărui student la începutul lecţiei practice.
   

1. 
   control curent- evaluarea categoriilor comportamentului interpersonal, psihologiei „situaţionale” a bolnavului, informarea pacientului de către medic, medicul şi pretenţiile pacientului.
   
2. 
   control final- însuşirea formării şi educării bolnavului, complianţa pacienţilor, rolului echipei de îngrijire.
   

Durata seminarului 4 ore.

Literatura

1. 
   Stelian Rândaşu. Curs de psihologie medicală. Cluj-Napoca, 1997.
   
2. 
   Iamandescu Ioan Bradu. Manual de psihologie medicală. Bucureşti, 1995.
   

1. 
   N.Oprea, M.Revenco, N.Cosmovici, V.Paraschiv, V.Chiriţa. Psihologie generală
   şi medicală. Chişinău, 1993.
   

9. 
   V. Mihaescu. Curs de psihologie medicală. Iaşi, 1992.
   
10. 
    T. Pirozynski. Elemente de psihologie medicală şi logopedie. Iaşi, 1988.
    
11. 
    G. Ionescu. Psihologie clinică. Bucureşti, 1985.
    

2. 
   A. Athanasiu. Elemente de psihologie medicală. Bucureşti, 1983
   

12. 
    Cucu C. Ioan. Psihologie medicală. Bucureşti, 1980.
    

ELABORARE METODICA

Tema: Aspecte psihologice ale suicidelor. Moartea şi doliul ca probleme ale psihologiei medicale. Corelaţii psihologice în cancer.

Scopul seminarului: : însuşirea factorilor de risc în suicide şi doliu, managementul acestor pacienţi, aspectele psihologice în cancer, deces şi moarte.

Obiectivele operaţionale:

1. 
   Factorii de risc în suicide, managementul pacienţilor suicidari
   
2. 
   Motivele doliului, stadiile, doliul la părinţi şi copii
   
3. 
   Aspecte psihologice în cancer
   

e) Decesul şi moartea, reacţiile şi managementul pacienţilor terminali
Deprinderi practice:

Evaluarea managementului pacienţilor suicidari şi terminali, prezentarea bolnavilor şi discuţie asupra cazurilor clinice.

Materiale la temă:

Aspecte psihologice ale suicidelor.

Sinuciderea este moartea intenţionată auto- indusă. Anual, în Statele Unite se sinucid în jur de 35.000 de persoane. Rata este de 12 persoane la 100.000 într-un an; încearcă să se sinucidă în jur de 250.000 de persoane. Pe plan mondial, Statele Unite au o poziţie de mijloc din punctul de vedere al numărului sinuciderilor (de ex., rata respectivă în ţările scandinave este de 25 la 100.000 de locuitori). Rata cea mai scăzută se înregistrează în Spania şi în Italia. La bărbaţi sinuciderile realizate sunt de două ori mai numeroase decât la femei. Femeile comit de zece ori mai multe tentative de sinucidere decât bărbaţii. Bărbaţii folosesc metode violente mai frecvent decât femeile (de ex., arme de foc, şi nu medicamente). Riscul creşte cu vârsta. La bărbaţi vârful riscului de sinucidere apare după vârsta de 45 de ani; la femei vârful se constată după 65 de ani. Persoanele mai în vârstă încearcă mai rar să se sinucidă, dar reuşesc mai frecvent. După vârsta de 75 de ani, rat sinuciderilor creşte la ambele sexe. în prezent creşterea cea mai rapidă a ratei se înregistrează la bărbaţii tineri în vârstă de 15 până la 24 de ani. Două din fiecare trei sinucideri sunt comise de bărbaţi albi. Riscul este ridicat la americanii nativi („indieni") şi la inuiţi („eschimoşi"). Rata cea mai ridicată apare la protestanţi, iar cea mai scăzută- la catolici, evrei şi musulmani. Rata este mai mare la persoanele necăsătorite, decât la cele căsătorite; este ridicată la persoanele divorţate; decesul partenerului marital creşte riscul. Boala medicală sau chirurgicală constituie un factor de risc, în special dacă se asociază cu durere sau dacă este vorba despre o boală cronică sau terminală. O proporţie de 50% din persoanele, care se sinucid, sunt depresive. Pe de altă parte, 15% dintre bolnavii depresivi se sinucid. Zece la sută din persoanele, care se sinucid, suferă de schizofrenie. O tulburare prin uz de substanţe creşte riscul de sinucidere, în special dacă persoana respectivă este şi depresivă. Tulburarea de personalitate borderline se asociază cu o rată ridicată a comportamentul parasuicidar. Demenţa, deliriumul, stările de panică cresc riscul.

Factori de risc în suicide:

1. 
   Dorinţa de a muri lipsită de ambiguitate
   
2. 
   Şomajul
   
3. 
   Senzaţia de lipsă a speranţelor
   
4. 
   Probabilitatea redusă de a fi salvat
   
5. 
   Adunatul medicamentelor
   
6. 
   Posesia de armă/ arme de foc
   
7. 
   Istoricul familial de suicid
   
8. 
   Fantezii de reunire cu persoane iubite , care au murit
   

Trebuie să memorizăm următoarele:

1. 
   Nu lăsaţi pacientul suicidar singur; îndepărtaţi din încăpere orice obiecte potenţial primejdioase.
   
2. 
   Apreciaţi dacă tentativa acestuia a fost plănuită sau impulsivă.
   
3. 
   Pacienţii cu depresie severă pot să fie trataţi ambulator, dacă familiile pot să îi supravegheze îndeaproape şi dacă tratamentul poate să fie instituit repede. Dacă aceste condiţii nu sunt întrunite, este necesară spitalizarea.
   
4. 
   Ideaţia suicidară a pacienţilor alcoolici se remite, în general, după abstinenţă, în decurs de câteva zile. Dacă depresia persistă şi după ce semnele fiziologice ale sevrajului alcoolic s-au rezolvat, este justificată suspiciunea fermă a unei depresii majore. Toţi bolnavii suicidari sub intoxicaţie cu alcool sau droguri, trebuie reevaluaţi mai târziu, după detoxicare.
   
5. 
   Ideile de sinucidere ale pacienţilor cu schizofrenie trebuie luate în serios, pentru că aceştia tind să folosească metode violente, foarte letale şi, uneori, bizare.
   

Da- uri şi Nu- uri la pacientul suicidar.

1. 
   Da, întrebaţi despre ideile de sinucidere, în special despre planurile lui de a-şi face vreun rău. Faptul că întrebaţi despre sinucidere nu va „implanta” bolnavului această idee.
   
2. 
   Nu ezitaţi să întrebaţi bolnavul, dacă „ar dori să moară”. Abordarea problemei fără ocolişuri este cea mai eficientă.
   
3. 
   Da, aveţi grijă ca interviul să se desfăşoare într-un loc sigur.
   
4. 
   Nu oferiţi false reasigurări (de ex., „Mai toţi oamenii se gândesc să-şi ia viaţa într-un moment sau altul”).
   
5. 
   Da, puneţi întrebări despre tentative de sinucidere anterioare, care pot să fie legate de tentative viitoare.
   
6. 
   Da, puneţi întrebări cu privire la accesul la arme de foc.
   
7. 
   Nu lăsaţi bolnavul să plece de la departamentul de urgenţă/ camera de gardă, dacă nu sunteţi sigur că nu îşi va face vreun rău.
   
8. 
   Nu presupuneţi că familia sau prietenii vor putea să supravegheze pacientul timp de 24 de ore din 24. Dacă este necesară o astfel de supraveghere, spitalizaţi bolnavul.
   
9. 
   Administraţi-i tranchilizante.
   

Durerea datorată pierderii, doliul şi travaliul de doliu.

Termeni în general sinonimi, folosiţi pentru a descrie sindromul precipitat de pierderea unei persoane iubite.

Doliul poate să apară şi din motive nelegate de moartea unei persoane iubite:

1. 
   pierderea unei persoane iubite prin despărţire / separare, divorţ sau detenţie;
   
2. 
   pierderea unui obiect sau a unei circumstanţe cu încărcătură emoţională (de ex., pierderea unei posesiuni dragi sau a unei slujbe sau poziţii valorizate);
   
3. 
   pierderea unui obiect fantazat al iubirii (de ex ., moartea intrauterină a fătului, naşterea unui copil malformat);
   
4. 
   pierderea care rezultă dint-o lezare narcisică (de ex., amputaţie, mastectomie).
   

Trebuie să memorizăm următoarele:

A. Da, încurajaţi ventilarea simţămintelor. Permiteţi pacienta ui să vorbească despre aceia pe care i-a iubit. Pot fi utile reminiscenţele despre experienţe pozitive.

B. Nu spuneţi unei persoane în doliu că nu trebuie să plângă sau să se mânieze.

C. Da, încercaţi ca un mic grup de oameni care l-au cunoscut pe decedat să discute despre acesta în prezenţa persoanei îndoliate.

D. Nu prescrieţi medicaţie antianxioasă sau antidepresivă ca tratament regulat, de durată. Dacă persoana îndoliată devine acut agitată, este mai bine să oferiţi consolări verbale, şi nu o pilulă. Totuşi, pe termen scurt pot să ajute mici doze de medicaţie (5mg de diazepam-Valium).

E. Da, ţineţi seama că vizitele scurte şi frecvente la psihiatru sunt mai utile decât câteva vizite lungi.

F. Da, ţineţi seama de posibilitatea unei reacţii de doliu întârziate, care apare la câtva timp după deces şi constă din modificări comportamentale, agitaţie, labilitate dispoziţională şi abuz de substanţe. Astfel de reacţii pot să survină în apropierea aniversării unui deces (reacţie aniversară).

G. Da, ţineţi seama că, înainte de producerea propriu- zisă reacţie a pierderii, poate să aibă loc o reacţie de doliu anticipativă, care poate să descrească intensitatea reacţiei de doliu acute din momentul producerii reale a pierderii. Dacă este recunoscut atunci când are loc, acesta poate să fie un proces util.

H. Da, reţineţi că persoana în doliu după decesul unui membru de familie care s-a sinucis, s-ar putea să nu dorească să discute despre sentimentele de a fi stigmatizată pe care le are.

Decesul şi moartea

Stadiile nu se manifestă întotdeauna în ordinea prezentată. Pot să existe salturi de la un stadiu la un altul. Mai mult, copiii mai mici de 5 ani nu înţeleg moartea; ei o privesc ca pe o separare, asemănătoare somnului. Intre vârsta de 5 şi 10 ani, ei devin din ce în ce mai conştienţi de moarte drept ceva care li se întâmplă altora, în special părinţilor. După vărsta de 10 ani, copii conceptualizează moartea drept ceva ce li se poate întâmpla chiar lor.

Trebuie să memorizăm următoarele:

A. Nu adoptaţi o atitudine rigidă (de ex.,"Eu îi spun întotdeauna bolnavului ce are"); lăsaţi ca bolnavul să vă fie ghid. Mulţi pacienţi vor să-şi cunoască diagnosticul, în timp ce alţii nu vor. Informaţi-vă cât de mult a aflat şi înţelege deja bolnavul în legătură cu prognosticul său. Nu reprimaţi speranţele bolnavului şi nu penetraţi negarea adoptată de către bolnav, dacă aceasta este defensă majoră, atâta timp cât bolnavul rămâne capabil să obţină şi să accepte ajutorul care îi este necesar. Dacă bolnavul refuză să obţină ajutor din cauza negării, ajutaţi-1 treptat şi cu blândeţe să înţeleagă că ajutorul este necesar şi disponibil. Reasiguraţi bolnavul că va fi îngrijiţi indiferent de comportamentul său.

B. Da, rămâneţi cu bolnavul pentru o perioadă de timp după ce i-aţi spus despre condiţia sau diagnosticul său. Poate să intervină o perioadă de şoc. Încurajaţi pacientul să pună întrebări şi daţi răspunsuri care să reflecte adevărul. Spuneţi-i, că vă ceti întoarce pentru a răspunde la toate întrebările pe care le vor avea bolnavul sau familia sa.

C. Da, reveniţi după câteva ore, dacă este posibil, ca să verificaţi care este reacţia bolnavului. Dacă pacientul manifestă anxietate, se pot prescrie 5mg de diazepam la nevoie, timp de 24 până la 48 de ore.

D. Da, comunicaţi membrilor de familie datele medicale reale. Încurajaţi să viziteze bolnavul şi permiteţi-i acestuia să vorbească despre fricile sale. Membrii de familie nu numai că trebuie să facă faţă pierderii unei persoane iubite, ci se confruntă şi cu propria mortalitate personală, care produce anxietate.

E. Da, verificaţi întotdeauna dacă există vreun „testament cu privire la viaţă" sau dacă pacientul sau familia au dorinţa de a nu resuscita. Încercaţi să anticipaţi dorinţele lor cu privire la procedurile de susţinere vitală.

F. Da, înlăturaţi durerea şi suferinţa. Nu există nici o raţiune de a nu administra narcotice unui pacient muribund, de frica dependenţei. Managementul durerii trebuie să fie visuros.

Corelaţii psihologice în cancer.

Rezistenţa organismului fată de agenţii mutageni şi faţă de celulele mutante este hotărâtoare pentru instalarea bolii canceroase. Cancerul este pus în legătură cu temperamentul melancolic, constituţie inertă, greoaie, ca şi al destinului personal cu catastrofe, teamă şi tristeţe, traume psihice puternice, copilărie traumatizată. Cancerul este boala nefericiţilor, a celor chinuiţi sau care se chinuiesc singuri. Deşi persoanele se tem de moarte, nu doresc să trăiască- sau/sau. La ei există o inabilitatele de a găsi soluţii de compromis în problemele de viaţă interioară. Individul lunecă în conflicte, care nu pot fi manipulate, descărcate şi care nasc sentimenle de vină sau agresiuni de tip bumerang. Fumători / nefumători- 4,5:1. Pacienţii sunt frecvent autoritari, rigizi şi conformişti din punct de vedere social, prestigiul social are aici o mare importanţă. Este adeseori evident narcismul lor. Rolul cancerigen al văduvei - pierdere, despărţire, tristeţe, griji. Există tendinţa ca, după moartea unui partener conjugal, celălat să moară din cauza aceleiaşi boli. Cr creşte în perioadele de crize economice şi politice, cât şi în perioadele de nesiguranţă socială. Rata Cr pare mai mare în „părturile inferioare". Rezistenţa maximă aparţine tipurilor puternic şi echilibrat. Leziunea este o noutate negativă, este un simbol al morţii, pacientul este brusc şi puternic lovit de distrugerea unui viitor predictibil, parte adesea dominantă a Eu- lui său. Repetând în gând constatarea situaţiei, ea încetează să mai fie o noutate, devine o situaţie curentă. 89% din canceroşi doreau să ştie adevărul.

Metode de evaluare

1. 
   control preventiv- interogarea fiecărui student la începutul lecţiei practice.
   
2. 
   control curent- evaluarea factorilor de risc în suicide, motivele doliului, aspecte psihologice în cancer, decesul şi moartea, reacţiile pacienţilor terminali.
   
3. 
   control final- însuşirea managementului pacienţilor suicidari, stadiile doliului la părinţi şi copii, managementul pacienţilor terminali.
   

Durata seminarului 4 ore.

Literatura

1. 
   Stelian Rândaşu. Curs de psihologie medicală. Cluj-Napoca, 1997.
   
2. 
   Iamandescu Ioan Bradu. Manual de psihologie medicală. Bucureşti, 1995.
   
3. 
   N.Oprea, M.Revenco, N.Cosmovici, V.Paraschiv, V.Chiriţa. Psihologie generală
   şi medicală. Chişinău, 1993.
   
4. 
   V. Mihaescu. Curs de psihologie medicală. Iaşi, 1992.
   
5. 
   T. Pirozynski. Elemente de psihologie medicală şi logopedie. Iaşi, 1988.
   
6. 
   G. Ionescu. Psihologie clinică. Bucureşti, 1985.
   
7. 
   A. Athanasiu. Elemente de psihologie medicală. Bucureşti, 1983.
   

ELABORARE METODICA

Tema: Psihoterapia- scop, obiective, istoria acestei discipline. Indicaţii şi contraindicaţii. Metode. Hipnoza, traeningul autogen, psihoterapia de grup cognitiv-comportamentală.

Scopul seminarului: însuşirea scopului, obiectivelor, indicaţiile şi contraindicaţiile psihoterapiei, clasificarea şi metode

Obiectivele operaţionale:

1. 
   scopul, obiectivele, istoria acestei discipline, accesibilitatea,
   indicaţiile şi contraindicaţiile psihoterapiei.
   
2. 
   clasificarea, metode.
   
3. 
   caracteristicile hipnozei, trainingului autogen, psihoterapiei de grup,
   psihodramei moreniane, terapiei comportamentale, terapiei cognitive,
   psihoterapiei nondirective, terapiei tranzacţionale de grup, Gestalt-
   terapiei, psihoterapiei psihanalitice, psihanalizei
   

Deprinderi practice: Evaluarea metodelor de psihoterapie, prezentarea bolnavilor şi discuţie asupra cazurilor clinice.

Materiale la temă:

Psihoterapia este o sistemă de influenţă a personalităţii terapeutului asupra personalităţii pacientului cu scopul înlăturării manifestărilor psihopatologice şi psihologice nedorite. Psihoterapiile moderne îşi găsesc originea în tradiţia magico- religioasă şi în tradiţia empirică. Prima urmăreşte uşurarea suferinţelor graţie intervenţiei forţelor supranaturale, a doua se realizează pe o înţelegere ştiinţifică a omului.

Caracteristicile comune tuturor şcolilor de psihoterapie sunt:

0. 
   Trezirea şi menţinerea încrederii bolnavului
   
1. 
   Intensificarea emoţiilor pozitive
   
2. 
   întărirea sentimentului de stăpânire de sine în cursul experienţelor reuşite
   

Accesibilitatea:

0. 
   Pacientul nu a depăşit vârsta de 45 ani;
   
1. 
   Pacientul doreşte în mod real să se vindece;
   
2. 
   Pacientul dispune de o capacitate comprehensivă de nivel mediu/ bun;
   
3. 
   Personalitatea nu este structurizată ca o dizarmonie de nucleu;
   
4. 
   Boala nu este constituită într-un timp îndelungat.
   

Indicaţii:

0. 
   Nevroze (nevroza anxioasă, isterie, nevroza obsesională, fobii)
   
1. 
   Perturbări adaptative (în special de integrare socială)
   
2. 
   Probleme de cuplu
   
3. 
   Criza de adolescenţă
   
4. 
   Dezechilibrul psihic provocat de o situaţie stresantă sau traumatizantă, pe care
   persoana nu o poate depăşi (eşec, dificultăţi profesionale, dificultăţi familiale, doliu)
   
5. 
   Depresii uşoare
   
6. 
   Tulburări de dinamică sexuală
   
7. 
   Boli psihosomatice
   
8. 
   Dizarmonii de personalitate
   
9. 
   Toxicomanii, perversiuni sexuale (limitat)
   
10. 
    Cazuri borderline (limitat)
    
11. 
    Psihoze (o anumită formă de psihoterapie şi doar în anumite cazuri)
    

Se impun unele elemente ale formaţiei psihoterapeutului:

0. 
   Pregătirea ştiinţifică generală în medicină somatică pentru a putea discrimina
   suferinţa organică de cea psihică
   
1. 
   Cunoaştera personalităţii bolnavului, aceasta se poate realiza pentru pregătire în
   domeniul psihologiei persoaneişi al psihosomaticii
   
2. 
   Adecvarea tehnicii psihoterapeutice nozologiei psihiatrice, în care se încadrează
   bolnavul, rezultatele cele mai bune fiind obţinute în suferinţele nevrotice, dar şi
   debutul unor psihoze şi în remisiunile acestora.
   

Clasificare:

0. 
   Metode sugestive
   
1. 
   Metode de antrenament autogen
   
2. 
   Terapiile de grup, cognitiv-comportamentale
   
3. 
   Psihanaliza şi psihoterapia psihanalitică
   

Hipnoza

Hipnoza a fost folosită în scop terapeutic pentru prima dată de F. A. Messmer, medic vienez, anii 70, v. XVIII- denumind-o „magnetism animal". Denumirea de hipnoza se leagă de numele lui J. Braid în 1843, un chirurg englez. Charcot este cel care introduce hipnoza în clinică, apoi Bernheim. Dacă lăsăm pacientul în această stare şi nu întreţinem cu el rapportul verbal, atunci în curând somnul hipnotic trece în cel obişnuit. Este cu mult mai uşor să hipnotizezi un pacient care vrea să doarmă. De aceea, prima şedinţă e de dorit să fie efectuată după amiază sau în orele serii. Este important ca pacientul să se aşeze comod sau să se culce pe canapea, în poziţia în care el de obicei adoarme. Dacă rămâne în picioare, seansul poate fi realizat mai greu, din cauza mulţimii de excitanţi interoceptivi, care vin de la muşchi, ligamente spre creier. Este necesară liniştea, lipsa luminii puternice şi a frigului. Pentru introducerea în hipnoză se folosesc excitanţi vizuali slabi, rugând ca pacienţii să privească , fără ca să clipească din ochi la un obiect care luceşte (o bilă de sticlă, ciocănaşul); excitanţi auditivi slabi- sunetul metronomului sau slabi excitanţi tactili, atunic când medicul trece uşor cu mâinile de-a lungul corpului pacientului (pasele).

TEHNICA

În primul rând se explică caracterul reversibil al simptomelor. Ulterior se explică în ce constă această metodă curativă şi că pacientul poate auzi vocea medicului.

PROBELE PENTRU SUGESTIE

Cu eprubetele; cu mâinile în lacăt; cu mâinile pe ceafă, etc.

METODA VERBALĂ

In această metodă intonaţia este importantă. Se poate utiliza următoarea formulă:

• 
  Închideţi ochii dvs
  

• 
  Nu vă gândiţi la nimic altceva
  
• 
  Nu încercaţi să opriţi apropierea somnului
  

• 
  Somnul va veni singur de la sine
  
• 
  Respiraţi liniştit
  
  • 
    Eu voi socoti, şi de fiecare dată somnolenţa va creşte - 1,2,3.
    
  • 
    Respiraţia este liniştită
    
  • 
    Relaxare completă
    
  • 
    Odihnă completă- 4,5,6,7
    
  • 
    Vocea mea vă linişteşte şi vă adoarme din ce în ce mai tare 8,9,10
    
  • 
    Sunteţi copleşit de o somnolenţă irezistibilă. Doriţi să dormiţi mai tare şi mai tare-11,12
    
  • 
    Dormiţi adânc, cât mai profund. Şi aşa până la 20,30 sau 40
    

După care urmează sugestia în rapport.

DEHIPNOTIZAREA

De regulă greutăţi nu se observă. Până a-l trezi, pacientului i se insuflă, că el se simte bine.

0. 
   Acuma dvs vă veţi trezi
   
1. 
   Vă veţi simţi minunat
   
2. 
   Va-ţi odihnit foarte bine
   

• 
  După ce vă veţi trezi, vă veţi simţi plin de energie
  
• 
  Acuma la numărul 12 vă veţi trezi
  
• 
  1,2,3,4,5- Vă treziţi din ce în ce mai tare.
  
• 
  Somnul dispare, 6,7,8.
  
• 
  Încă mai tare vă treziţi, 9,10,11,12
  
• 
  Treziţi-vă.
  

Antrenamentul autogen.

Reprezintă o metodă psihoterapeutică de relaxare. Este utilizată în scopul creşterii capacităţii vitale. A fost elaborată de psihiatrul german J. H. Schultz între anii 1908-1912 şi constă în practicarea, pe fondul relaxării musculare cât mai profunde, obţinute pe baza anumitor poziţii cheie, a unor exerciţii eşalonate pe două cicluri (inferior şi superior). Durata fiecărui exerciţiu variază între 5- 30 min şedinţa, 15 zile în mediu pentru fiecare exerciţiu, 3-6-12 luni de antrenament.

Ciclul inferior.

Ex.I. Obţinerea stării de calm prin autosugestie, referitor la senzaţie de greutate. Repetă în minte fără nici o încordare formula- mâna dreaptă e grea- 6 ori. Eu sunt absolut calm- 1 dată. După prima săptămână senzaţiile de greutate se difuzează la ambele mâini, picioare, şi în sfârşit pe tot corpul.

Ex.II. Obţinerea senzaţiei de căldură. Corpul este greu 1-2 ori. Eu sunt absolut calm- 1 dată. Mâna dreaptă e caldă- 5 ori. Apoi mâinile, corpul.

Ex.III. Obţinerea bătăilor regulate ale inimii. Iniţial se obţin senzaţiile de greutate, căldură, calm. Ulterior se repetă în minte de 5-6 ori formula „Inima bate liniştit şi puternic".

Ex. IV. Reglarea respiraţiei. Repetarea primelor III. Apoi se repetă în minte de 5-6 ori formula- „Respiraţia este liniştită".

Ex. V. Acţiune asupra organelor cavităţii abdomnale. . Repetarea primelor IV. Apoi se repetă în minte de 5-6 ori formula- „Plexul este cald, degajă căldură".

Ex. VI. Obţinea senzaţiilor de frunte răcoroasă. . Repetarea primelor V. Apoi se repetă în minte de 5-6 ori formula-,, Fruntea este plăcut răcoroasă

Ciclul superior.

Vizualizarea unor obiecte concrete şi abstracte, realizarea expresivă a unor dorinţe, perceperea unor răspunsuri din inconştient. O stare de nirvana.

Psihoterapia de grup.

J. H. Pratt Boston, 1907. (Grupul pentru ameliorarea moralului bolnavilor de tbc). Aceste modalităţi terapeutice au la bază concepţia, că grupul modifică subiecţii, care îl alcătuiesc. Intre aceste persoane se stabilesc relaţii psihologice reciproce atât manifeste, cât şi latente. Forma cea măi cunoscută este psihodrama moreniană, iniţiată de Jacob L. Moreno, un român care a lucrat în Viena şi apoi a emigrat în S.U.A. Ea a fost elaborată în 1911 şi modificată în 1921 şi constă în jocul pe scenă al bolnavilor în decursul căruia îşi exteriorizează conflictualitatea, conţinutul inconştientului lor, prin mijloace verbale şi extraverbale (pantomimă), având un efect catarctic, de eliberare a tensiunii emoţionale, şi constituind un antrenament adaptativ la problemele vieţii reale. Moreno aşează subiectul într-o situaţie dramatică critică, neprevăzută, pentru a observa cum joacă spontan. Explorarea în grup permite comportamentului să iese la iveală şi să fie evaluat de acest grup. Catarsis - eliberare de starea sa de conflictualitate intimă şi de emoţii prin evidenţierea lor în jocul psihodramei). Grupurile pot mari (15>); mijlocii (7-14) şi mici (2-6) in afară de psihoterapeutic. Aşezarea participanţilor trebuie să se facă în cerc, recomandându- le ca relaţiile lor să se limiteze numai la acelea din timpul şedinţelor. Grupurile tind să se întâlnească de una- două ori pe săptămână, de obicei timp de o oră şi jumătate. în funcţie de diagnostic, grupurile pot să fie omogene sau heterogene. Exemplele de grupuri omogene le includ pe acelea pentru pacienţii, care încearcă să îşi reducă greutatea sau să se lase de fumat, precum şi grupurile ai căror membri au aceeaşi problemă medicală sau psihiatrică ( de ex., SIDA, tulburări prin uz de substanţe). După felul cum pot sau nu primi noi membri - închise sau de deschise. Selecţia - nu vor fi incluşi muţi bolnavi depresivi cu suicide; nu poate fi o singură femeie; singurul vârstnic sau un muncitor. Nu se includ mai mult de un membru, întrucât cei cu statut similar se identifică uşor. Se face examenul psihic, somatic.