Sven Hassel

La tot pasul, întâlneşti uniforme din toată Europa centrală. Poliţişti militari, cu tăbliţele lor în formă de semilună, îşi croiesc brutal drum prin înghesuială. Dau discret din cap în faţa civililor cu pardesie din piele şi cu pălăriile trase pe ochi. Gestapo. Tot timpul are loc câte o verificare. Dă ţi numai puţin drumul la gură şi vei simţi o mână grea pe umăr în clipa în care părăseşti trenul.

— „Geheime Staatpolizei!"

Şi încă o persoană dispare fără urmă.

Trei mii de oameni se află împachetaţi în trenul special care se târăşte cu luminile stinse spre Germania. Germania, aşezată ca o tumoare în măruntaiele Europei, cu cazărmile, închisorile, lagărele de concentrare, spitalele, locurile de execuţie şi cimitirele ei. O ţară în care milioane de oameni torturaţi îşi petrec majoritatea nopţilor ascunşi prin pivniţe.

Mecanicul locomotivei ia un gât din termosul său cu cafea. Conduce neîntrerupt de optsprezece ore. Regulamentul spune „nu mai mult de opt ore", dar acum e război şi e criză de mecanici de locomotivă.

Colegul său, fochistul, azvârle cu lopata cărbune în cuptorul încins de sub cazan.

În vagoanele de clasa întâi, călătorii se pregătesc să meargă la culcare. Un Oberst în izmene ascultă povestea unui maior din Poliţia secretă.

— La Odessa, îi puneam pe toţi să stea în picioare într un camion. Când camionul o lua din loc, rămâneau cu toţii agăţaţi în aer, râde maiorul. Era un spectacol caraghios.

Oberstul dă încet din cap, continuând să şi stoarcă grijuliu un coş în faţa oglinzii.

Gemete prelungi răzbat din vagonul alăturat, unde un mecanic român are grijă de nevasta unui colonel german. Ea fusese la Bucureşti în vizită la soţul ei grav rănit. Mecanicul o sărută şi şi plimbă palma pe fundul ei rotund. Ea chicoteşte şi îl împinge încet. El o întinde pe bancheta capitonată cu pluş, îi ridică fusta cenuşie plisată în aşa fel încât iese la iveală suspensorul ei negru. O ridică puţin mai mult.

Ea râde excitată, desfăcându şi picioarele.

— Nu, şopteşte ea. Nu trebuie!

O înşfacă de dos şi o împinge spre el. În ritmul trenului, cei doi savurează plăcerile dragostei.

Într un alt vagon, o infirmieră germană stă întinsă cu fusta deasupra şoldurilor. Un locotenent de infanterie e cu faţa între picioarele ei. Ea îşi încolăceşte picioarele după grumazul lui, gâfâind de plăcere.

Pe bancheta din faţa lor, un ofiţer din Marină trage în jos o pereche de chiloţei, prăzulii peste coapsele soţiei unui renumit doctor din Viena. Degetele lui trag de nasturii de la pantaloni. Ea priveşte fascinată la cuplul de pe bancheta opusă.

Porta tocmai a încheiat o afacere în legătură cu un porc negru care umblă în lesă ca un câine. Carl şi Micuţul joacă barbut cu doi marinari. Cornetele sunt împrăştiate pe podeaua care ţine loc de masă. Între aruncături, Micuţul mângâie o ţărancă unguroaică între coapse.

— Când ajungi în Hein Hoyer Strasse, întreabă de Albert Şmecherul. Te va ajuta să găseşti o meserie potrivită. O muiere ca tine n ar fi trebuit să se spetească într o nenorocită de fabrică.

— Ce o să spună Gestapoul? întreabă fata, neliniştită.

— Fereşte te de ei, şi pe urmă ce naiba ţi pasă ţie ce o să spună?

Urlete şi sunete ca de orgă se fac auzite în noaptea neagră. Mecanicul scapă din mână termosul cu cafea şi se năpusteşte la frâne. Colegul său e în uşă, pregătit să sară.

Oberstul în izmene trage neliniştit cu urechea, în mână cu periuţa de dinţi. Maiorul sare de pe cuşeta de sus şi începe să şi caute febril uniforma.

— Avioane, strigă. N au pace, afurisiţii! Dacă nu i una, atunci e cealaltă. Ar fi timpul să se inventeze arma finală.

— Ce se ntâmplă? întreabă infirmiera, care stă acum cu capul între picioarele Leutnantului.

— Ascultă! spune soţia maiorului către mecanicul ei. Fundul ei e ridicat în aer.

— Dă o naibii! gâfâie mecanicul, care e pe cale să termine. Şi e hotărât să termine chiar dacă întreaga aviaţie americană ar ataca trenul în acelaşi timp. O înşfacă de coapse şi se opinteşte înverşunat în ea.

Ofiţerul de marină şi soţia doctorului sunt pe podea. Ea e deasupra. Sunt atât de preocupaţi de ceea ce fac, încât nu aud glasul războiului de afară.

— Ce dracu? urlă Micuţul, care tocmai îi dăduse chiloţii jos ţărăncuţei. Nu puteau ticăloşii ăia zburători să mai aştepte zece minute?

— Plecăm, spune Porta, luând porcul cel negru la subţioară.

Carl se aruncă la podea şi şi ţine mâinile deasupra capului, ca un mijloc de protecţie împotriva a ceea ce va veni.

O fată în pielea goală aleargă pe coridor ţipând, urmărită de iubitul ei în ciorapi şi cămaşă scurtă.

— Soldatul german poate fi numit murdar, însă niciodată nu este murdar, afirmă mândru un General maior. Se adresează într un vagon izolat unui grup de ofiţeri români şi unguri. Nu ajunge până la ei zgomotul Jabo urilor care se prăbuşesc din nori urlând şi aruncând proiectile trasoare spre linia ferată.

Pământul ţâşneşte în cascade de ambele părţi ale liniei ferate. Bolovani şi noroi se prăvălesc peste tren ca grindina.

La următoarea măturare, lovesc locomotiva. Fochistul se salvează, aruncându se în gol. Se dă de a berbeleacul pe pantă, se ridică şi ţâşneşte înspre pădure precum un iepure. Nu e prima oară când îşi salvează viaţa în felul ăsta. Se aruncă într o mică vale şi urmăreşte cu privirea trenul care pierde încet din viteză.

— Doamne Sfinte! Doamne Sfinte! icneşte el. Ăştia fac curăţenie în toată regula.

Tunuri automate bubuie. Un alt vagon se rostogoleşte pe pantă în jos, cade într o rână şi dispare. Un vagon german şi unul iugoslav se ridică în aer, cap la cap, ca într o îmbrăţişare tandră. Roţile se prăbuşesc cu greutate peste linii.

Oberstul în izmene aleargă plângând peste calea ferată. Un proiectil trasor trece prin el. Se rostogoleşte pe pantă ca un porc măcelărit.

O pereche de roţi smulse trece drept peste el, tăindu l în două.

Maiorul de poliţie aleargă cu mapa sa neagră, marcată „Gekados ", sub braţ: o mapă conţinând condamnări la moarte. Cade într o groapă, dar nimereşte în ea în acelaşi timp cu o bombă. Nu rămâne nimic din el, nici din mapa lui „Gekados".

Fata cea despuiată s a adăpostit sub un vagon restaurant. Suflul unei bombe aruncă vagonul pe pantă în jos. Fata e mânjită de o latură a lui, precum untul de o felie de pâine caldă.

Infirmiera şi locotenentul aleargă de a lungul trenului.

Nimeni nu băgă de seamă că fata poartă doar ciorapi şi suspensor. Aleargă drept în deflagraţia unui Jabo şi nici măcar nu simte sărutul morţii.

Soţia doctorului din Viena e proiectată pe fereastră. Un ciob lung şi ascuţit de sticlă o despică de a lungul. Măruntaiele ei atârnă de geamul spart al ferestrei.

Ofiţerul din Marină dispare cu totul. Nu mai rămâne din el decât boneta, aruncată pe podeaua compartimentului.

Majoritatea pasagerilor zac risipiţi printre pinii subţiri. Ciori zboară lin pe deasupra trenului distrus.

Bombele au penetrat până în interiorul trenului, azvârlindu i pe călători între pomi. Ţipete şi urlete se ridică din grămada măcelărită de carne, creier, oase şi membre.

General maiorul vomită deasupra unui cadavru. Strigătele răniţilor îneacă zgomotele produse de el. De obicei, e mândru de duritatea sa. A văzut destul sânge în viaţa lui şi e obişnuit cu priveliştea corpurilor mutilate. Dar imaginea măruntaielor vânăt roşietice acoperite de o mulţime de muşte, îndopate şi lucioase, e prea mult chiar pentru un dur comandant german de divizie, care speră o moarte eroică.

Puţin mai adânc în pădure, zace un ofiţer SD. Privind printr un păienjeniş de ace de pin şi de lumină difuză a zorilor, vede rămăşiţele unei femei răstignite în vârful unui copac. Braţele i au dispărut. Picioarele îi atârnă într o parte, precum aripile unei păsări moarte. Pe cap încă mai are o pălărie cu o pană albastră. Probabil c a fost lovită de suflu, gândeşte el, incapabil să şi desprindă privirea de pe cadavrul grotesc, legănându se în vârful copacului. Nu se poate mişca. Un par l a străpuns, ţintuindu l la pământ, dar nu simte nici un fel de durere.

Câteva vagoane rămân pe linie. În interior, arată ca nişte abatoare. Răniţi şi morţi într un amestec de oase zdrobite şi carne sfârtecată.

Un soldat aleargă urlând de a lungul căii ferate. Sângele îi ţâşneşte din umăr.

— Ticăloşii! Ticăloşii! Uite ce au făcut cu braţul meu! Se împiedică, se prăvăleşte înainte şi moare.

Un Gefreiter care n are mai mult de şaptesprezece ani şade pe o uşă smulsă dintr un vagon şi şi priveşte picioarele. Îi atârnă de câteva fâşii de tendon. Faţa îi e însângerată. Numai ochii îi sunt vii. Îşi pipăie Crucea de fier clasa întâi. O fărâmitură de plată pentru tinereţea pierdută. Mulţumirile mizerabile ale Vaterlandului pentru o generaţie trădată.

Un tren auxiliar soseşte din direcţia opusă şi opreşte chiar în faţa locomotivei răsturnate.

Un Oberstabsartzt în cizme lungi şi lustruite, de călărie, cercetează impasibil scena măcelului. Latră câteva ordine şi agenţi sanitari dau năvală cu brancarde sub braţ. Mai întâi soldaţii germani răniţi, pe urmă soldaţii germani morţi. Apoi civilii germani şi, în cele din urmă, cei din teritoriile ocupate.

— Doamne, strigă Porta, care şade pe un parbriz între Micuţul şi Carl. Bombele astea ştiu să facă curăţenie. Mai ceva ca obuzele.

— Ce are ăla în mână? întreabă Micuţul, arătând spre cadavrul unui cavalerist.

Carl se apleacă deasupra lui şi deschide mâna crispată. Apare o bancnotă de o sută de mărci şi trei zaruri.

— Se pare c a dat cu şase, spune Carl.

— Maică Precistă din Kazan! izbucneşte Micuţul, uluit.

— Şi a câştigat un colţişor în rai, e de părere Porta.

— Amărâtul! A murit cu trei şesari şi o miză de o sută de mărci pe joc, oftează Carl, scoţând dopul unei sticle de şnaps. O prinsese în timp ce zbura prin aer, aruncată din vagonul restaurant.

— Jigodia aia de porc al tău haleşte un mort, rânjeşte Micuţul.

— E mereu flămând porcul ăsta, spune Porta, clătinând din cap. A fost prea multă vreme împreună cu nemţii.

Trec pe lângă ei doi agenţi sanitari, purtând pe targă un locotenent mort. I a fost smuls piciorul, pe care l au întins de a curmezişul trupului. Acesta cade şi se rostogoleşte pe pantă. Lunga cizmă lustruită e neatinsă. Pintenul sclipeşte în soare.

Carl culege piciorul de pe jos şi l aşază peste leşul locotenentului.

— Sag zum Abschied, leise servus²¹, cântă Porta în urma brancardei cu locotenentul mort.

— Au dat destui de dracu' pe aici, spune Micuţul. Vaterlandul e un ticălos lacom.

— Îţi vine să urli când te gândeşti la toţi oamenii ăştia ucişi atât de repede, spune Carl.

— Un bărbat care se înduioşează la asemenea privelişti nu e un bun german, n are vlagă în el, declară Porta, ridicând porcul şi luându l sub braţ.

— Sunt atât de flămând! face Micuţul. Mă ntreb dacă ne or da ceva potol.

Se opresc lângă trupurile a două Blitzmädel.

— Rahat, strigă. Ce coapse! Ştie el, dracu, ce face dacă asta e ceea ce vrea.

— Saltea militară de campanie model 39/40, rânjeşte Micuţul, ridicând curios una dintre fuste. Mai sunt şi din ăia care o fac cu cadavre, şopteşte el confidenţial.

— Ai înnebunit? protestează Porta. Ai ajunge direct în iad.

Din nişte tufişuri, răzbat până la ei blesteme şi gemete. Dau crengile în lături şi descoperă un Unteroffzier muribund, cu un obuz de 20 mm, neexplodat, răsărindu i din piept.

— Să blestemi în halul ăsta când eşti pe ducă, spune Carl, contrariat.

— Dacă nu l vrea Dumnezeu, va trebui să l ia Satana, spune Porta cel practic.

Sanitarii îl ridică şi l duc. Un tren atelier înlătură rămăşiţele garniturii distruse.

La Viena, călătoria lor este întreruptă pentru câteva zile. Porta vrea să meargă la Grinzing.

— Întotdeauna te poţi alege cu ceva pe acolo, le explică el celorlalţi doi. Trebuie să arăţi ca Frankenstein în criză, ca să pleci de acolo fără să ţi potoleşti poftele.

La München dau peste o cunoştinţă de a lui Porta. Un Gefreiter de la Vânători de Munte care sărbătoreşte ziua în care maică sa era cât pe ce să moară, în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Este invitat şi porcul negru. La petrecerea aceea, învaţă să bea bere.

Când părăsesc Münchenul, plouă; e o zi umedă şi sumbră. Vagonul miroase a îmbrăcăminte udă şi a trupuri transpirate.

Carl e prost dispus. Nu se mai grăbeşte.

Stau înghesuiţi unul într altul pe coridor şi privesc afară la peisajul mohorât care trece pe dinaintea lor. Peste tot ruine. La intrarea în Stuttgart sunt nevoiţi să aştepte câteva ore, în timp ce are loc un atac aerian.

— Ciuguleşte l de cap pe mândrul războinic german! spune Micuţul.

Porta muşcă, gânditor, dintr o bucată de pâine.

— Cât suntem de norocoşi că ne am născut în Germania, oftează Carl, necăjit.

— E vreunul pe aici care e de părere că eu iubesc Vaterlandul şi am de gând să mă las omorât pentru el? întreabă Porta, provocator, adresând întrebarea şi celorlalţi pasageri, de asemenea prost dispuşi.

Micuţul se scutură de râs, şi l fixează cu privirea pe un ţăran neamţ, care e pe cale să ia un gât de băutură dintr o sticlă de şnaps.

— Dacă mi ai oferi şi mie un gât, crezi c aş spune „nu"?

Ţăranul îi întinde sticla, mormăind.

Micuţul ia o înghiţitură uriaşă şi trece sticla lui Porta şi lui Carl, care aproape că o golesc.

Ţăranul priveşte cu amărăciune, la ce a mai rămas şi se hotărăşte să bea şi el restul.

Într o după amiază ploioasă de duminică, ajung la Karlsruhe, de unde iau un tren regional.

Un ofiţer saşiu de la Căile Ferate îi opreşte şi le cere actele. Îl cercetează pe Carl din cap până n picioare, pufnind. Pe urmă arată spre porcul cel negru care l urmează pe Porta, în lesă.

— Ce ai acolo? şuieră el.

— Câinele meu! răspunde Porta, pocnind din călcâie.

— Ăsta i un porc jegos, protestează maiorul.

— Nu, domnule, e curat! răspunde Porta.

Maiorul dă din cap şi pleacă zornăind din pinteni.

Călătoresc scurt timp cu trenul regional. Linia este bombardată. La vreo treizeci de kilometri de Germersheim, se hotărăsc să parcurgă ultima porţiune pe jos. Plouă cu găleata. Porcul grohăie prea tare şi e acoperit cu foile de cort.

— E flămând! spune Micuţul.

— Dacă am avea niţică făină, am putea face clătite, sugerează Porta, lingându şi buzele. Şi porcilor le plac clătitele.

— Sfinte Sisoe, clătite! Clătite cu zahăr şi dulceaţă, zbiară Micuţul, întărâtat. Poate că se găseşte şi nişte rom prin preajmă! Ar fi prea frumos.

— Ar fi şi o masă de rămas bun pentru Carl, înainte de a intra în Purgatoriu, spune Porta! Să ştii că o să mâncăm clătite cu rom, cu zahăr şi dulceaţă. Al naibii să fiu, vom mânca!

— Încetează, răbufneşte Carl. Mă înnebuniţi.

— O să ai parte de o masă pe cinste înainte de a te livra la ticăloşii ăia de la pârnaie, promite Porta, solemn.

— Chiar de o fi să facem rost de ea cu armele, răcneşte Micuţul. Aşa or să afle nemernicii ăia de sedentari halitori de cârnaţi că vizitatorii lor vin din Est.

După cincisprezece kilometri de discuţii, se aşază obosiţi şi uzi până la piele într un şanţ de la marginea drumului, să se odihnească.

— La naiba, am obosit, mormăie Carl, vărsând apa din bonetă. Dacă nu mi aş putea vedea picioarele, aş zice că mi le am tocit de tot.

— N ai nici pe dracu, spune Porta, golindu şi cizmele de apă. Tu nu mai ai decât cinşpe kilometri până la ţintă, dar noi avem de făcut tot drumul de întoarcere şi pe urmă cine ştie dacă regimentul nostru se mai află la Corfu? Poate c au luat o din loc. Poate că s sus de tot, în nordul Finlandei. Trebuie să te gândeşti la probleme de genul ăsta când călătoreşti în interes de serviciu militar.

— Maică Precistă din Kazan! exclamă Micuţul, speriat. Din Corfu până n nordul Finlandei! Nu cred că fac faţă.

— Cei iubiţi de Dumnezeu sunt trimişi în lumea largă să l propovăduiască, spune încetişor Porta.

— Pe noi înseamnă că ne iubeşte al naibii de tare, e de părere Micuţul.

— Hai să căutăm un loc uscat, spune Porta, ridicându se.
„Iată, vine El pe aripi cereşti

Şi ţi aduce minunate veşti,
cântă Micuţul în gura mare. Vocea lui răsună peste câmpii.

În Russheim, se aşază pe cheiul umed al Rinului şi privesc şalupele.

— Dac am putea subtiliza una din astea, face gânditor Micuţul, am putea naviga cât ai clipi până n Olanda.

— Şi ce ai face în Olanda? întreabă Porta, cu mirare. Eliberatorii germani sunt şi pe acolo, ştiai?

— Eşti tâmpit, strigă Micuţul, agitându şi mâinile prin aer. Nu ştii că în Olanda te afli faţă n faţă cu marea? În gara din München am văzut o hartă care arăta că Anglia nu i mai departe de Olanda decât te poţi tu pişa cu vântul din spate.

— Ar fi grozav, oftează Carl. Se spune că Scoţia e foarte frumoasă.

— Ai duce o bine pe acolo în calitate de antigerman, rânjeşte Porta.

— Ia priviţi la curentul ăla! — spune Carl, arătând spre o şalupă care trece în viteză prin faţa lor cu curentul puternic de apă în spate.

— Rinul aleargă repede! spune Micuţul.

— Cum să nu! rânjeşte Porta. Doar trece prin Germania.

La Sondenheim, trag la un han vechi, pe al cărui stăpân îl cunoaşte Porta din timpul şederii sale în Germersheim.

Hangiul, un bătrân, e copleşit de bucurie când îl zăreşte pe Porta intrând pe uşă.

Îndată ce află destinaţia lui Carl, se pune pe făcut clătite.

— Doamne Sfinte! oftează nevasta lui. Se duce în fortăreaţă? Nu mai încetează domnii ăia să arunce oameni în spatele gratiilor?

— Ieri a plecat un batalion pe frontul de est, declară hangiul, aducând clătitele.

— Era şi un fost ofiţer din Karlsruhe cu ei, spune nevastă sa, suflân­du şi nasul. Un om atât de cumsecade. Se purta mereu omeneşte cu soldaţii lui.

— Probabil că ăsta i şi motivul pentru care l au înfundat, e de părere Porta. Slujba pentru Vaterland îţi pretinde să fii dur ca oţelul Krupp, în caz contrar n o să fii în stare să trimiţi pe nimeni la luptă şi la moarte.

— Veniţi de departe? întreabă nevasta hangiului, întinzându şi şorţul şifonat.

— Aşa s ar părea, spune Porta. Venim din ţara zeilor.

— Aşa? spune zâmbind femeia, neînţelegând o iotă. Pune o grămadă zdravănă de clătite în fiecare farfurie şi toarnă deasupra dulceaţă din abundenţă.

— Cum e pe acolo? întreabă hangiul, aprinzându şi o pipă lungă din porţelan.

— Ruine, hoituri, necazuri şi durere, dar noi nemţii încă mai putem trece graniţa fără paşaport, spune Micuţul, cu emfază.

— Da, va fi o belea mare, oftează Porta, când n om mai putea trece decât cu arma în loc de acte.

— Sunteţi de multă vreme în Armată? întreabă un client dintr un colţ.

— De prea multă! se destăinuie Porta. Mi era dor de casă după primul ceas.

— Subofiţerii nu s mai omenoşi acum? întreabă femeia. Am auzit că unii dintre ei au fost împuşcaţi în spate de către propriii soldaţi.

— Din când în când, o mai păţeşte câte unul în felul ăsta, recunoaşte Micuţul. Un glonţ nichelat în ceafă produce impresie şi asupra celui mai tâmpit.

— Singurii subofiţeri buni sunt subofiţerii morţi, zice Porta, cu un râs scurt. Cel puţin tac din gură.

— Trebuie să fie îngrozitor pe front, adaugă femeia, dusă pe gânduri.

— Pe pământul ăsta poţi face tot ce vrei. Trebuie doar să te pricepi, îi destăinuie Porta.

— E adevărat ce se spune despre tratamentul aplicat deţinuţilor în fortăreaţă? întreabă bărbatul din colţ.

— La Torgau ne puneau să formăm un pod viu, cu scânduri în spinare, şi pe urmă treceau cu camionetele peste el, spune Micuţul, grav, amintindu şi de iadul de la Torgau.

— Apără ne, Doamne! şopteşte femeia hangiului şi i mai pune o porţie de clătite lui Carl.

Noaptea şi o petrec la han.

— Suntem de atâta vreme pe drum, încât o zi în plus sau în minus nu mai contează, spune Porta.

În dimineaţa următoare, intră în satul Germersheim, cu Carl între ei. Un vânt rece bate dinspre râu şi continuă să plouă. Şi au ridicat gulerele vestoanelor până peste urechi şi tremură în uniformele lor ude. Se opresc, privind încă o dată Rinul, înainte de a intra pe străduţa abruptă care duce la închisoarea militară. Carl se opreşte deodată în faţa crâşmei „Curtea habsburgică".

— Mai luăm încă una mică, ultima, pentru drum? Drumul vostru!

— De ce nu? spune Porta, care comandă cârnaţi cu salată de cartofi, bere şi „Wildkatze".

Mănâncă cu toţii în linişte înainte de a şi continua drumul către închisoare. Când ajung aproape în faţa porţii, se opresc şovăitori.

Porta se uită la Carl, zâmbind uşor.

— Ce rahat, amice. Şi totul numai pentru că n ai omorât câţiva oameni. Ştii, în general, se ajunge la pârnaie pentru c ai săvârşit tocmai contrariul. Facem o plimbare prin parc?

Se aşază pe o movilă, între copaci. Porta îşi scoate flautul din cizmă, Micuţul pune mâna pe muzicuţă şi cântă încet împreună privind cum plouă:

So weit, so weit ist der Weg Zurück ins

Heimatland...²²
Porta îşi lasă mâna pe umărul lui Carl.

— Fugi, dacă vrei! N o să tragem şi n o să raportăm câteva zile c ai dispărut.

— O să intraţi voi la închisoare, spune Carl.

— La naiba, exclamă Micuţul. Am mai fost!

— N aş ajunge prea departe. M ar înhăţa vânătorii de capete, e de părere Carl.

— Du te n Olanda, sugerează Micuţul. Te ai putea ascunde într o şalupă şi ai putea înota în Anglia, prietene.

— Nu poţi înota până în Anglia, protestează Carl.

— Câţiva norocoşi au reuşit, spune Micuţul, optimist.

— Cu puţin noroc, m aş fi născut în altă parte decât în Germania, oftează Carl sfâşietor.

— Da, chestiune de noroc, spune Micuţul, scuipând în vânt.

— Vreau să vă mulţumesc pentru felul în care v aţi purtat cu mine, spune Carl. N am vorbit serios când am urlat la voi.

— Ne am distrat niţel, aşa i? întreabă Micuţul.

— Mie mi spui? face Carl, cu un zâmbet uşor. Dar pe de altă parte, ar fi fost mai bine să ajung mai repede. Acum, împreună cu voi, închisoarea mi se pare mai sumbră.

— Te vei obişnui în curând, îl consolează Porta. Dar nu li te împotrivi. Orice spun, tu execută fără comentarii. Poţi obţine orice de la viaţă dacă ştii cum.

— Nu te poţi pune cu nemernicii ăia, spune Micuţul, cunoscător. Eu am fost ticălosul cel mai dur care le a intrat vreodată pe mână. Tot mă mai bârfesc. Dar m au frânt în două luni.

— Dar nu te au înmuiat! spune Carl, cu un zâmbet şiret, privind la trupul uriaş şi musculos al Micuţului.

— Nu, nimeni nu e n stare de aşa ceva, spune Micuţul, convins. Mai întâi ar trebui să mă omoare! Nu, am văzut lumina de la capătul tunelului şi am făcut ce mi au spus. Pe urmă, m au lăsat în pace.

— Mulţumesc pentru sfat, încuviinţează Carl. N o să l uit.

— Fac cinste, spune Porta, „Wildkatze!"

Se întorc prin parc până la „Curtea habsburgică". Dau pe gât mult „Wildkatze".

— Hai să terminăm povestea, spune Carl, hotărât. Mă simt mai bine acum, m am împăcat cu gândul.

Îşi aranjează ţinuta şi se verifică reciproc.

Un fost Feldwebel, prea bătrân pentru armata lui Hitler, îi inspectează atent. Dă din cap, mulţumit.

— Acum puteţi intra acolo fără grijă. Sunteţi mai corect îmbrăcaţi decât desenele din regulament.

— Ţintele din tălpi! strigă gazda, îngrijorată.

Feldwebelul le verifică cizmele. Micuţului îi lipsesc trei ţinte.

Unul dintre clienţi dă fuga afară şi face rost de ele. Sunt gata de plecare.

Îşi aruncă automatele pe umăr şi l plasează pe Carl între ei.

— Dacă dau peste "Cerberul" Heinrich, îi vărs pe loc rahatul din căpăţână, promite Micuţul, mângâindu şi automatul.

— Nu fă asta, spune bătrânul Feldwebel din armata Kaiserului. Aşteaptă până când se sfârşeşte războiul. În frământările care vor urma, vei putea să l aranjezi cum vei dori.