Sven Hassel

So weit, so weit ist der Weg Zurück ins

Heimatland...²²
Porta îşi lasă mâna pe umărul lui Carl.

— Fugi, dacă vrei! N o să tragem şi n o să raportăm câteva zile c ai dispărut.

— O să intraţi voi la închisoare, spune Carl.

— La naiba, exclamă Micuţul. Am mai fost!

— N aş ajunge prea departe. M ar înhăţa vânătorii de capete, e de părere Carl.

— Du te n Olanda, sugerează Micuţul. Te ai putea ascunde într o şalupă şi ai putea înota în Anglia, prietene.

— Nu poţi înota până în Anglia, protestează Carl.

— Câţiva norocoşi au reuşit, spune Micuţul, optimist.

— Cu puţin noroc, m aş fi născut în altă parte decât în Germania, oftează Carl sfâşietor.

— Da, chestiune de noroc, spune Micuţul, scuipând în vânt.

— Vreau să vă mulţumesc pentru felul în care v aţi purtat cu mine, spune Carl. N am vorbit serios când am urlat la voi.

— Ne am distrat niţel, aşa i? întreabă Micuţul.

— Mie mi spui? face Carl, cu un zâmbet uşor. Dar pe de altă parte, ar fi fost mai bine să ajung mai repede. Acum, împreună cu voi, închisoarea mi se pare mai sumbră.

— Te vei obişnui în curând, îl consolează Porta. Dar nu li te împotrivi. Orice spun, tu execută fără comentarii. Poţi obţine orice de la viaţă dacă ştii cum.

— Nu te poţi pune cu nemernicii ăia, spune Micuţul, cunoscător. Eu am fost ticălosul cel mai dur care le a intrat vreodată pe mână. Tot mă mai bârfesc. Dar m au frânt în două luni.

— Dar nu te au înmuiat! spune Carl, cu un zâmbet şiret, privind la trupul uriaş şi musculos al Micuţului.

— Nu, nimeni nu e n stare de aşa ceva, spune Micuţul, convins. Mai întâi ar trebui să mă omoare! Nu, am văzut lumina de la capătul tunelului şi am făcut ce mi au spus. Pe urmă, m au lăsat în pace.

— Mulţumesc pentru sfat, încuviinţează Carl. N o să l uit.

— Fac cinste, spune Porta, „Wildkatze!"

Se întorc prin parc până la „Curtea habsburgică". Dau pe gât mult „Wildkatze".

— Hai să terminăm povestea, spune Carl, hotărât. Mă simt mai bine acum, m am împăcat cu gândul.

Îşi aranjează ţinuta şi se verifică reciproc.

Un fost Feldwebel, prea bătrân pentru armata lui Hitler, îi inspectează atent. Dă din cap, mulţumit.

— Acum puteţi intra acolo fără grijă. Sunteţi mai corect îmbrăcaţi decât desenele din regulament.

— Ţintele din tălpi! strigă gazda, îngrijorată.

Feldwebelul le verifică cizmele. Micuţului îi lipsesc trei ţinte.

Unul dintre clienţi dă fuga afară şi face rost de ele. Sunt gata de plecare.

Îşi aruncă automatele pe umăr şi l plasează pe Carl între ei.

— Dacă dau peste "Cerberul" Heinrich, îi vărs pe loc rahatul din căpăţână, promite Micuţul, mângâindu şi automatul.

— Nu fă asta, spune bătrânul Feldwebel din armata Kaiserului. Aşteaptă până când se sfârşeşte războiul. În frământările care vor urma, vei putea să l aranjezi cum vei dori.

— Atunci o să i smulg ochii prin cur şi o să i i vâr în urechi, urlă Micuţul, turbat.

— Uşurel, îl roagă Carl. Îmi ajung zece ani.

Clienţii se adună în uşă să i petreacă.

Comandantul gărzii, un Feldwebel, îi priveşte bănuitor cu nişte ochi de gheaţă. Au intrat într o altă lume. O lume rece şi sumbră. Aici nu sunt oameni. Numai maşinării.

— Duceţi prizonierul în birou, şuieră el.

Traversează toţi trei curtea. Poarta de fier se închide în urma lor. Câţiva deţinuţi aleargă în cerc. În mijlocul cercului stă proţăpit un Feldwebel, cu cizme lustruite şi cu un echipament sclipitor din piele. Tocul pistolului e deschis. În mână agită un baston lung de cauciuc. Cu ochi mijiţi, vânează greşelile din programul de instrucţie.

Din blocul A se aude zornăit de chei. Oţel se freacă de oţel şi uşi grele se închid cu zgomot. Şuieră fluiere şi se aud comenzi aspre.

În afara blocului B se face instrucţie. Pas alergător, cu saci de nisip în spinare.

Trei oameni zac în mijlocul curţii. Unul dintre ei e un Oberst distrus. Tuşeşte şi trage să moară.

Oberfeldwebelul îl înghionteşte în coaste.

Oberstul e mort.

În birou dau peste „Cerberul" Heinrich, notoriul Stabsfeldwebel Heinrich Lochte.

Carl îşi goleşte buzunarele şi predă echipamentul.

Mâini pricepute îl percheziţionează, apoi semnează câteva documente.

Doi Unteroffizieri, bine făcuţi, năvălesc înăuntru.

„Cerberul" Heinrich îl arată pe Carl în tăcere şi, înainte ca Porta şi Micuţul să şi dea seama ce se ntâmplă, închisoarea l a şi înghiţit.

După ce s au îndepărtat puţin, când să intre pe Fischerstrasse, se întorc şi aruncă o privire fortăreţei care se înalţă în ploaia deasă, cenuşie şi sumbră.

— E bine că ne îndepărtăm de locul ăsta blestemat, spune Micuţul, ridicându şi gulerul.

— Sărmanul Carl, amărâtul de el, oftează Porta. Închis pentru că nu a omorât oameni. Urâtă treabă.

— Da, nici măcar n are plăcerea de a şedea acolo şi de a se gândi că l a răcit pe vreun ticălos de teapa lui Heinrich, spune Micuţul.

Un camion al unui batalion de pompieri îi duce până la Karlsruhe. La München, îşi amintesc dintr o dată de porcul cel negru. Nu l mai văzuseră de la „Curtea habsburgică". Se vorbesc între ei să plece înapoi după el, dar hotărăsc, în cele din urmă, că e prea riscant.

Când ajung la Budapesta, sunt reţinuţi timp de trei zile întrucât le lipsea o ştampilă de pe ordinele de deplasare.

La Belgrad, vizitează spitalul pentru a mai sta la taifas, dar nu dau decât peste figuri necunoscute.

La marginea Nisei, nimeresc într o luptă cu partizanii, iar între Salonic şi Atena, trenul lor e aruncat în aer.

În Atena, Feldwebelul din biroul comandantului gării priveşte lung la ei şi răsfoieşte numeroasele ordine de deplasare.

— V aţi cam învârtit, aşa i? Se pare c aţi explorat, în loc să escortaţi. Daţi i drumul, băieţi, mai aveţi de străbătut cale lungă.

Rânjind, le întinde noile ordine.

— Brest Litovsk, exclamă Porta, aruncând o privire în documente.

— Regimentul vostru e în Rusia, băieţi, chicoteşte Feldwebelul, şi dacă vouă vă trebuie la înapoiere atâta timp cât aţi pierdut la plecare, al „treilea război mondial" va fi pe jumătate gata când veţi ajunge.

Aşa că o pornesc înapoi prin Praga, Berlin, Varşovia, unde sunt arestaţi în clipa în care Micuţul fură o găină care e proprietatea unui Oberst.

La Brest Litovsk, sunt trimişi din greşeală la Riga. Nimeni nu vrea să creadă că au nimerit acolo întâmplător aşa că sunt arestaţi. Eliberaţi după numai câteva zile, sunt trimişi în direcţia Minsk.

— Dacă şi de acolo ne mai trimit înapoi, spune Micuţul, obosit, o şterg la inamic! Trebuie să ajung din nou în luptă, ca să mă odihnesc niţel.

Într o dimineaţă, devreme, merg de a lungul unui drum noroios. Tancuri şi artilerie uruie, stropindu i în treacăt.

În depărtare, aud urletul frontului. Mii de explozii pictează cerul în purpuriu. Ultima parte a călătoriei o fac pe motocicletă.

În fine, sunt înapoi.

— Văd că mai trăiţi, spune Oberst Hinka, deloc surprins în aparenţă. Cum e pe acasă?

— Totul e răscolit, domnule, răspunde Porta. Duşmanii noştri sunt puşi să ne distrugă Vaterlandul. Au început să ia lucrurile mult prea în serios.

— Herr Oberst, domnule, rânjeşte Micuţul. Permiteţi să raportez, inamicul a aflat, în cele din urmă, ce înseamnă meticulozitatea germană!

„Datoria voastră este să executaţi ordinele pe care vi le dau, eu, şi să nu comentaţi.