Tema pentru acasa: roman

Învierea
„Să doreşti totul şi să nu vrei nimic…”
Zilele treceau repede, ca nişte mărgele scăpate de pe un fir de aţă.
Îşi  revenea  greu.  Trăia  incredibila  poveste  a  unui  mort  care  doreşte,  dar  nu  poate  învia
nicidecum. I se făcuse lehamite de sine. Ca de-o povară pe care n-o mai putea duce. Semăna
cu navele scăpate din furtună, cărora le-a ieşit din uz azimutul. Şi pentru care nordul se afla în
toate cele patru puncte cardinale.
Şi numai gândul la Mircea îl făcea să-şi impună să trăiască.
În zonă se întorsese la măsurătorul lui de terenuri, lucru mult mai uşor decât târâtul roabei
prin grohotişuri.
În zilele de odihnă se retrăgea pe priciul lui de sus. Becul slab de deasupra lăsa pe tavan
umbre  ciudate,  pe  care  învaţă  încetul  cu  încetul  să  le  citească:  acestea,  legănate  de  vântul
puternic  de  afară,  desenau  păduri,  munţi  scufundaţi  în  ceaţă,  valuri  de  mare,  hărți,  cărţi,
animale fantastice, lumea de dincolo de sârma ghimpată…
Dormea îmbrăcat ca să amăgească gerul de afară şi frigul din el. De multe ori simţea cum
îi  îngheaţă  nu  numai  trupul,  dar  şi  sufletul.  Îşi  vâra  capul  sub  pătură  şi  adormea  imediat  ce  se
anunţa stingerea.
Dar  mintea  îi  era  trează  ca  niciodată.  Într-o  lume  ostilă,  rece,  străină,  în  care  nimic  nu
depindea de el, îşi crea o lume dependentă doar de fantezia şi gândurile sale.
Pentru  a  vedea  binele  nevăzut  şi  frumuseţea  ascunsă,  de  care  avea  atâta  nevoie,  trebuia
să depună un efort de imaginaţie, de generozitate şi înţelegere.
Vedea aievea oameni, locuri, râuri, nori, pajiști.
Acea  lume,  reală,  palpabilă,  adevărată  –  din  amintirile  şi  visele  sale  –  se  mutase  sub
pleoapele  lui.  Se  temea  să  deschidă  ochii,  ca  nu  cumva  aceasta  să  se  risipească,  iar  căzând
de sus – să nu se sfărâme în cioburi mărunte pe podeaua de beton rece.
Veneau cu gândurile şi amintirile sale, ca să-l încurajeze, oameni dragi. Tatăl său, medicul
Mircea Ulmu de la Cetatea Albă, i-a amintit fraze pe care le uitase:
− În viaţă e ca în medicină: ceea ce nu-ţi face rău ar putea să-ţi facă bine. Cunoscusem un
neamţ  care-şi  neutraliza  durerea  prin  voinţă,  călca  prin  cărbuni  încinşi  şi  îşi  autosugestiona  că
nu-l doare nimic. Lasă-te vindecat de puterea gândului.
Într-o  noapte  i  se  arătase  în  vis  prietenul  său  Ionesco  de  la  Filozofie,  pripăşit  în  Franţa,
care i-a spus:
− Când eram elev la gimnaziu, profesorul de religie, părintele mitrofor Avenir, ne-a adunat
la  prima  lui  lecţie  şi  ne-a  spus  că  Dumnezeu  nu  există.  Atunci  am  descoperit  pentru  mine  că
omul  e  o  potaie  în  devenire.  Fii  câine  –  muşcă,  latră,  scheaună,  gudură-te  –  dacă  vrei  să
supravieţuieşti, i-a dat acesta un sfat, după care i-a surâs şi, plin de complicitate, a adăugat în
şoaptă: − M-a trimis Dumnezeu să-ţi spun că el nu este.
Speriat, Mihai Ulmu a deschis ochii, ca să-i poată astfel închide gura filozofului.
Îngâna, câteodată, când îi era cel mai greu, rugăciuni fără cuvinte.
Bunica  Floarea,  de  la  Cetatea  Albă,  îl  învăţase  în  copilărie  nişte  rugăciuni,  pe  care  le
repeta de fiecare dată maşinal şi le spusese aşa până într-o zi când se surprinse că în timp ce

---

se ruga lui Dumnezeu, cugeta tot la prostiile sale.
De atunci, în loc să-şi rostească rugile, încerca să ajungă la El cu gândul.
Aşa îşi antrenă puterea cugetului.
Asta îl ajută pe Mihai Ulmu în acea iarnă să-şi învingă singurătatea din mijlocul mulţimii de
deţinuţi.
Iar atunci când un întemniţat la fel de solitar ca şi el îl întrebă tot mai deprimat:
− Viaţă în afara puşcăriei noastre există oare?!, îi arătă o pasăre trecând peste sârme şi îi
spuse:
− Uite-o!

---