Tema pentru acasa: roman

Jorj Odesa
„Suferă. Mori. Dar fii ce trebuie să fii: un Om.”
Romain Rolland
Iuiun era un bătrânel ciudat. El slăbise într-atât încât devenise aproape diafan. Când ieşea
la plimbare cu ceilalţi deţinuţi, vântul îl muta dintr-o parte a curţii în cealaltă. Vorbea toată ziua
cu sine, dar şi cu arborii, cu roaba, cu pietrele.
− De ce şuşoteşti întruna?! l-a întrebat odată Mihai.
− Ca să nu uit nişte cuvinte.
− Şi de ce le spui arborilor, pietrelor, râului? se interesă Mihai.
− Ca să şi le amintească, atunci când eu n-oi mai fi.
„Un bărbat straniu, şi-a zis Mihai. Ca, de altfel, toţi cei deţinuţi la Zarianka.”
Jorj Odesa se apropie într-o zi de Iuiun.
− Gălbejitule, îi zise. Scoate-ţi papucii şi dă-i-i lui Mortu’.
Mortu’ era o altă haimana.
− De ce?
− Pentru că ţi i-am pierdut la cărţi.
Bătrânul se pare că nu înţelesese ce i se ceru şi ezită să se descalţe.
− Măi, scheletule! se enervă odesitul. Pe tine aş putea să te dobor cu un scuipat. Hai, că
n-am timp!
Bătrânul se sprijini, tăcut, cu umerii de perete şi prinse să deznoade aţele de la papucii săi
scâlciaţi. Toţi fierbeau de revoltă, dar nimeni nu îndrăznea să se pună cu cuţitarul.
Mortu’, care aştepta în spatele lui Jorj, se aplecă şi-i sărută mâna odesitului.
− Mulţam, tată.
Dar  bătrânului  îi  tremurau  mâinile  şi  şireturile  nu  voiau  să  cedeze.  Şi  atunci  Jorj  îl  lovi  cu
pumnul în gură.
Iuiun căzu în genunchi, ca şi cum ar fi fost să caute un ac pe jos.
Jorj mai trase o dată în el cu piciorul, ca într-o varză.
Şi atunci Ulmu se interpuse între bătrânul neputincios şi bandit, gestul lui însemnând: dacă
vrei să mai loveşti – loveşte în mine, dar s-ar putea să-ţi şi ripostez.
Se priviră ţintă. Ochii lor semănau cu două săbii încrucişate, sprijinindu-se cu putere una cu
tăişul în mânerul celeilalte.
Ochii lui Jorj erau mai mult de fiară decât de om.
Mihai se apropie şi-l ajută pe bătrân să se ridice.
Jorj se uită la el mirat, parcă îl văzu abia atunci pentru prima dată, apoi îi strecură printre
dinţi:
− Am să te omor!
− N-ai să poţi!
− De ce?
−  Pentru  că  eu  am  murit  de  mult.  Zise  şi  se  întoarse  atât  de  brusc,  încât  Jorj  Odesa  nu

---

reuşi să pătrundă sensul cuvintelor auzite.
Mihai  Ulmu  era  un  mort  viu:  încă  nu  se  întorsese  de  tot  de  pe  lumea  cealaltă  şi
comportamentul lui parcă da de înţeles că e pregătit să moară în fiecare clipă.
După ce Jorj s-a îndepărtat către patul lui cu baldachin, de Ulmu s-a apropiat Mendelstam,
care l-a liniştit:
− Jorj se dă balenă în ligheanul cu apă. Se dă tare, dar e fricos, ca toți nemernicii. N-o să-
ţi poată face nimic dacă o să simtă că nu te temi de el.
Apoi, după o pauză de tăcere, i-a dat şi un sfat:
− Aceştia-s tâmpiţi, ei se ţin de cuvânt… Oricum, nu strică să fii atent. Şi să te pregăteşti
de război.
Deţinuţii politici lucrau şi locuiau în aceleaşi barăci cu criminalii de drept comun.
Din când în când era găsit ba unul, ba altul dintre „politici” sugrumat în patul lui. Era treaba
“măcelarilor”, cum erau numiţi interlopii. Ştia toată lumea acest lucru. Te puteau omorî pentru o
farfurie de terci. Dar – de cele mai multe ori – pentru o privire care nu le convenea, pentru un
gest considerat atentat la demnitatea sau supremaţia lor, pentru un moft.
Stalin suspendase pedeapsa cu moartea. Pentru o crimă, dacă autorul ei era depistat, i se
mai adăugau colo nişte ani, până la o mie. După acest termen i se făcea doar din deget, legile
nu spuneau nimic mai mult.
Jorj  Odesa  era  mahărul  lor.  El  se  consacrase  ocupaţiei  aristocratice  de  a  nu  face  nimic.
Stătea mai mult pe la umbră vara sau pe la cald iarna şi fluiera, ca să se arate bine dispus.
Ceilalţi munceau pentru el.
Administraţia se prefăcea că nu-l observă.
Putea intra în orice baracă, se putea mişca liber prin lagăr, pe la gospodărire şi bucătărie,
fără  să-l  oprească  vreun  gardian.  Era  stăpânul  de  zi  şi  de  noapte  al  lagărului.  Toată  lumea,
inclusiv administraţia se temea de el.
Costumaţia  lui  era  cea  mai  originală:  la  zeghea  vărgată,  obligatorie,  îşi  pusese  papion,
confecţionat  sau  însuşit  de  el  de  la  cine  ştie  care  artist.  Cu  cizmele  transformate  în
acordeoane,  aşa  le  ziceau  deţinuţii  încreţiturilor  de  la  ciubote,  cu  cămaşa  scoasă  în  afara
pantalonilor, cu căciula întoarsă cu partea din spate în faţă, cu gulerul la haină ridicat, se plimba
toată ziua de colo până colo.
A  doua  zi  după  incident,  Odesitul,  ca  şi  cum  întâmplător,  îi  răsturnă  gamela  în  sala  de
mese. A treia zi, când se aflau la tăiat pădure, îl împinse peste locul de cădere a unui pin uriaş,
Mihai abia reuşind să se ferească. A patra zi îi arătă vârful unui cuţit dosit sub pufoaică…
Părintele  Florenski  se  ţinea  în  permanenţă  pe  aproape  de  Mihai  Ulmu,  ca  acesta  să  nu
rămână singur…
Văzându-l tot mai preocupat de relaţiile lui cu banditul din Odesa, acesta i-a dat un sfat:
− De ce l-ai urî pe odesit? Nu face risipă de antipatii. Nimic nu te consumă mai mult ca ura.
Iar  tu  ai  nevoie  de  fiecare  calorie,  de  fiecare  nerv,  de  fiecare  fir  de  energie,  ca  să
supravieţuieşti. Mai ales după spital. Nu ai niciun drept să-i urăşti pe cei pe care nu-i poţi face
mai buni. Fereşte-te de el, bate-te cu el, opune-i-te, dar nu-l urî. Nu merită.
Mihai încerca să prindă ca într-o plasă de fluturi cuvintele rostite de bătrân.

---

− Nici mie nu-mi este mai uşor, i-a mai zis preotul de mir. Trebuie să urăsc un om şi nu pot.
Acel om e colonelul Kudreavţev: de câte ori dă ochii cu mine, mă trimite la carceră. Mi-a spus
că-l  urăşte  pe  Dumnezeu,  pentru  că,  atunci  când  era  copil,  i-a  cerut  o  bicicletă  pe  care  nu  i-a
dat-o. Şi acum se răzbună. Iar tu… de ce i-ai urî pe odesit şi pe şmecherii lui?! Dacă i-ai urî pe
toţi cei care ar trebui urâţi – iar aici multă lume merită să fie urâtă –, ştii ce se alege de tine?!
O bombă de ură, care va exploda, distrugându-l mai întâi pe purtătorul ei. Ca teroristul care nu
reuşeşte  să-şi  scoată  bomba  din  sân  ca  s-o  arunce  în  pâlcul  de  comisari  sau  în  mulţime  şi  e
rupt în bucăţi chiar dânsul de propria invenţie…
− Iar omul…, a conchis duhovnicul cu un zâmbet amar, omul este în acelaşi timp şi cer şi
iad, şi smoală încinsă şi pajişte înflorită. Şi de asta nu se poate să nu ţii cont, băiete.
În a cincea zi după întâmplarea cu Iuiun, Jorj cu ai lui, mai mult prefăcându-se că lucrează,
se aflau la tăiat pini.
La  un  moment  dat,  cum  mahărul  se  odihnea  cocoţat  pe  o  stivă  de  trunchiuri,  acestea  se
prăbuşiră brusc, lunecând la vale cu tot cu el. Căpăţânarii săriră imediat să-l scoată. Un picior
de-al lui Jorj rămăsese prins undeva dedesubt.
Când buştenii fură daţi la o parte, piciorul îi atârna ca o creangă ruptă. Jorj s-a aşezat pe
spate  şi  gemea  ca  un  animal.  De  durere  îşi  muşcase  buzele  până  la  sânge.  Era,  probabil,
pentru prima dată când simţea suferinţa, cea pe care o provocase mereu altora.
Mihai  privi  de  departe  la  ce  se  întâmplă,  apoi,  după  ce  Odesa  se  zvârcoli  vreo  oră,
înjurând şi plângând ca o muiere, se apropie de el. Îi scoase bocancul şi-i pipăi piciorul. Acesta
se  umflase  ca  un  butuc.  Simţi  cu  degetele  aşchiile  osului  frânt.  Era  o  dublă  fractură  de  tibia.
Ceilalţi fârtați întru mârşăvii se îngrămădiră, martori neputincioşi, în jurul lor.
Soldaţii din pază urmăreau de la distanţă scena, fără să intervină, dar bucurându-se:
− Ai să umbli de azi încolo în patru labe, nea corsarule!
Mihai îl anunţă:
− Aveţi o fractură internă.
Jorj Odesa se uită cu ură la el, întrebându-l:
− Eşti medic?
− Nu!
− Atunci cară-te dracului!
–  Piciorul  prinde  a  se  înnegri.  Riscaţi  să  vă  fie  amputat. Pot  să  vă  ajut,  numai  să  staţi
liniştit.
Scoase  câteva  scândurele  din  pereţii  unei  barăci  părăsite,  apoi  rupse  din  căptuşeala
pufoaicei  sale  câteva  fâşii,  aşeză  atent  oasele  fracturate  la  loc  şi,  cu  ajutorul  altor  deţinuţi,  îi
înfăşură strâns locul.
Nu  avea  nimeni  dreptul  să  părăsească  zona  decât  la  sfârşitul  zilei  de  lucru,  abia  atunci  îl
puteau transporta la infirmerie.
Tatăl  lui  Mihai,  Mircea  Ulmu,  fusese  medic  într-o  localitate  de  lângă  mare  şi  demult,  în
copilărie, întrucât nu avea cu cine să-l lase acasă, îl lua cu el. În timp ce tatăl lui îndrepta oase,
făcea injecţii, punea ventuze, aplica comprese, trata cu lipitori  de  râu,  scria  reţete,  Mihăieş  îşi
pregătea temele la o măsuţă de alături. Când se plictisea de manualele sale, urmărea cu coada

---

ochiului ce face tata. Astfel, în clasa întâi Mihai ştia deja cum se înfăşoară un bandaj, în clasa a
doua  putea  să  aplice  lipitori,  în  alte  clase  a  învăţat  cum  să  aşeze  osul  după  o  luxaţie,  cum  se
arde cu fierul înfierbântat locul infectat al unei răni, cum se pune o mână în ghips.
Uneori Ulmu-senior îl ruga să-l ajute: să fiarbă o seringă, să prepare ghipsul umed pentru
vreo fractură, să-i scoată din borcanele sale lipitori…
Cu toate astea, Mihai nu s-a dus la medicină.
După ce, cu ajutorul mamei sale, care i-a predat literatura, l-a descoperit pe Eminescu, a
ales Literele.
Din zonă, Jorj Odesa a fost scos abia la sfârşitul zilei de lucru, pe o targă improvizată din
crengi şi scânduri.
Cei  de  la  infirmerie  i-au  spus  că  primul  ajutor  i  s-a  acordat  corect  şi  astfel  i-a  fost  salvat
piciorul de amputare. Acolo i s-au fixat fracturile în ghips.
Din  acea  zi,  Mihai  a  început  să  se  bucure  de  respectul  tuturor,  fiind  considerat  medicul
neoficial al barăcii, în care deţinuţii pot avea încredere.
Trata  răceli,  dureri  de  măsele,  inflamaţii  ale  gâtului,  reumatisme,  traumatisme,  cu  oblojeli,
cu masaje, cu rădăcini de arbori şi frunze de plante.
Dar  el  nu  putea  visa  să  ajungă  vreodată  să  muncească  în  punctul  medical,  „la  călduţ”,
atâta  vreme  cât  nici  măcar  pentru  academicianul  Sologub  –  ale  cărui  cercetări  se  vorbea  că
fuseseră  propuse  de  trei  academii  din  străinătate  la  Premiul  Nobel  –  nu  se  găsise  în
închisoarea lor un loc de infirmier cel puţin.
După câteva luni, când oasele i se prinseră şi a ieşit din infirmerie, Jorj Odesa s-a apropiat
şchiopătând de Mihai şi i-a spus:
− Ai avut un noroc chior, Ulmule!
Şi, fără să comenteze, s-a întors să plece.
− Ce noroc? s-a interesat Mihai.
Odesitul l-a privit peste umăr cu dispreţ şi i-a zis:
− Tocmai îţi venise rândul în seara acelei zile. Şi de la comenduire mi se dăduse aprobare
să te „curăţ”, pentru că-l urăşti pe tovarăşul Stalin. Îmi promiseseră drept premiu o pereche de
pâslari.
Apoi, după o pauză, a adăugat generos:
− Nu-ţi face probleme. Trăieşte mai departe!

---