Tema pentru acasa: roman

Călău de meserie
„Întunericul Iadului: acolo unde există atâta foc, lipseşte lumina.”
Valeriu Butulescu
În mijlocul camerei mari cât o piaţă se afla o sobiţă de metal, în a cărei burtă, de cum se
întorc din zonă, deţinuţii aruncă lemne groase şi cărbuni: când de pe pereții îngheţaţi încep să
curgă  şiroaie  de  apă,  e  semn  că  hardughia  se  încălzeşte  –  atunci  fiecare  locatar  voieşte  să  o
pipăie ca pe o fiinţă dragă.
Dacă  prin  burlanul  scos  printr-o  fereastră  afară  izbeşte  o  rafală  de  vânt,  zguduind  din
încheieturi soba, scuipând în încăpere nori de fum înecăcioşi, cei îngrămădiţi în jurul ei se dau
cu un pas mai înapoi, apoi iar se apropie, până la următoarea rafală, ca să alunge măcar un pic
frigul din oase şi din sufletele lor rebegite.
În  nopţile  polare,  lungi  cât  un  veac,  când  afară  e  minus  50
⁰,  iar  vântul  puternic  cutremură
din  încheieturi  barăcile  scunde  din  lemn,  gata  să  le  ridice  în  aer  dintr-o  clipă  în  alta  cu  tot  cu
locatari, ca să le arunce în una dintre prăpăstiile învecinate, sau zguduie ca un compresor uriaș
ieşit din funcţiune clădirea din piatră în care se află Ulmu cu brigada sa, deţinuţii nu sunt scoşi la
muncă.
Atunci  soba  de  fier  trebuie  să  duduie  mereu.  Când  dorm  ceilalţi,  sunt  puşi  câte  doi
condamnaţi care să o umple din jumătate în jumătate de oră cu cărbuni. În preajma ei e cald şi
poţi moţăi sau lega capăt de vorbă cu ortacul.
Mihai Ulmu se nimeri de planton cu Noj. Aşa i se prezentă acesta.
Când soba de tablă se încinse, Mihai se dezbrăcă de pufoaică şi-l înveli cu ea pe Iuiun.
Noj, care fusese martor şi la confruntarea cu Jorj Odesa, găsi de cuviinţă să-i dea un sfat:
− Să nu-ţi pese! Dacă vrei să trăieşti. Cui îi pasă de alţii moare primul.
− Nu mi-e frică să mor, i-a răspuns Ulmu.
− Toţi se tem de moarte. Tu de ce nu te temi?! s-a interesat acesta.
− Pentru că am ajuns să mă tem de viaţă mai mult decât de moarte.
− E-he-he! a exclamat Noj. Câţi dintre voi ar dori să moară acum! Dar nu oricine are acest
privilegiu. Moartea, dragul meu, trebuie s-o meriţi. Nu fiecare om are drept la moarte.
Noj deşertă câteva căldări de cărbuni în burta sobei şi închise repede uşiţa.
− Nu mi-i dragă lumina! Mie ea îmi face rău, a zis şi a continuat visător: Îmi place să stau
în  întuneric  şi  să  ascult  liniştea.  Dacă  ştii  s-o  asculţi,  ea  spune  mai  mult  decât  pot  spune
cuvintele.  Niciun  zgomot,  nicio  şoaptă  nu  vorbesc  mai  mult  despre  un  om  decât  tăcerea  lui,
decât  respiraţia  sau  bătaia  lui  de  inimă.  Îmi  place  singurătatea.  Iar  ca  să  fiu  singur,  nu  am
nevoie  decât  de  mine.  N-am  putut  niciodată  adormi  cu  lumină.  Cât  am  umblat  în  adolescenţă
fugar, dar şi în profesia mea civilă, m-am dezvăţat să trăiesc pe lumină. Eu am deprins să mă
ascund, să pândesc, să vieţuiesc în beznă. Eu, precum cârtiţa, văd mai bine pe întuneric.
Şi, fără ca Mihai să-l descoase, Noj a început să-i povestească despre sine:
− Eu de profesie sunt călău. Da, da! Nu-ţi vine a crede, aşa-i?! Ehe, e o meserie rară. Eu
fusesem  însărcinat  de  către  partid  şi  ţară  cu  execuţia  osândiţilor  la  moarte.  Am  lucrat  la
închisoarea  din  Liubeanka  douăzeci  de  ani.  De  multe  ori  mă  rugam:  „Doamne,  ajută-mă  să
ucid!” Şi Dumnezeu m-a auzit. Devenisem cel mai bun.

---

M-am ales cu mai multe diplome semnate de însuşi tovarăşul Beria. Cu numeroase premii
băneşti.  Mi  s-a  promis  chiar  şi  o  medalie.  Eram  un  adevărat  maestru!  Şi  aici  este  nevoie  de
talent. Şi în profesia noastră este necesară inspiraţia. A omorî, băiete, e o artă. Trebuie să ştii
să  apeşi  pe  trăgaci  ca  să  nu-l  faci  pe  condamnat  să  sufere.  Ce  solemnitate!  Ce  fericit  eram
când  auzeam:  „Pluton!  Atenţiuune!  Arma  la  ochi.  Ochiţi!  Foc!”.  Ţin  minte  moartea  fiecăruia
dintre ei. Unii mureau jalnic, cerând îndurare. Alţii strigau înainte de execuţie: „Trăiască Stalin!”.
Dar  niciunul  dintre  ei  n-a  strigat:  „Trăiască  Noj!”.  Noj  e  numele  meu,  repeta  el  pentru  ca  Mihai
să-l poată reţine.
Apoi brusc deveni patetic:
− Sunt un specialist în domeniul meu. Eu nu sunt măcelar. Sunt un chirurg. Mie, ca să-ţi fac
aici  o  mărturisire,  nu-mi  tremură  braţul  numai  atunci  când  ucid.  În  rest,  sufăr  de  un  tremurici
permanent, sunt bolnav de Parkinson, de friguri, de nervi, dar şi de emoţii. Eu, dacă vrei să ştii,
sunt un timid…Crezi că e uşor să fii călău?! Cunoşteam pe un coleg de pluton de execuţie care,
atunci  când  vedea  sânge,  cădea  în  leşin.  Noroc  de  el  că  sângele  apărea  după  execuţie  şi  nu
înainte.
−  Păcat  că  la  noi,  rostea  el  pe  un  ton  solemn,  nu  există  execuţii  publice.  Cu  eşafod,  cu
preot,  cu  popor.  Stând  ca  la  spectacol  pe  locuri  plătite.  Sunt  convins  că  mulţimea  m-ar  fi
aplaudat  văzând  cum  doboram  de  la  orice  distanţă,  din  orice  poziţie  victima  dintr-o
împuşcătură.  E  şi  asta  o  profesie.  Şi  trebuie  să  se  ocupe  cineva  de  ea.  Eu  executam  ordinul.
Atât.
− Totdeauna?
−  Nu.  De  aceea  mă  şi  aflu  aici  cu  voi,  duşmani  ai  poporului  şi  diverse  lepădături,  zise
aruncând o ocheadă în direcţia paturilor interlopilor ca o scuză, şi adăugând în şoaptă:
− Eu, băiete, deprinsesem să mă uit la oameni, la lume, prin cătarea armei mele de ţintaş.
Executam  câteodată,  în  zilele  când  “fabrica”  noastră  lucra  în  supraplan  şi  câte  40-50  de
condamnaţi  pe  zi.  Luam  la  ochi  şi  “Poc!”. Altul!  Şi  tot  aşa.  Dar  într-o  zi,  când  mă  postasem  la
locul meu de lucru, pe linia dreaptă dintre înălţător, cătare şi cel pe care urma să-l lichidez, pe
cine crezi că-l zăresc?! Pe băiatul meu! Pe unicul meu fiu. Student la Universitatea Proletară din
Moscova,  unde  fusese  înscris  fără  concurs,  deoarece  i  se  recunoscuse,  datorită  mie,  adică
tatălui  său,  o  proveniență  socială  sănătoasă.  Parcă  m-a  lovit  un  glonte  în  inimă.  “Ce  caută
tâmpitul tocmai înaintea mea?!”, m-am întrebat. Şi am refuzat să trag. Îmi pare rău. Pentru că
tot l-au împuşcat. Numai că eu mi-am pierdut postul.
În timp ce Mihai îl asculta înmărmurit, Noj a remarcat cu durere:
− Se duce ţara de râpă. Numai ce timpuri ticăloase trăim: să fie condamnaţi călăii. Aceşti
oameni  care  îmbrăţişează  o  meserie  atât  de  rară.  În  timp  ce  unele  ţări,  atunci  când  au  de
executat vreun condamnat, îi împrumută de la altele, pentru că nu-i au pe-ai lor!
Apoi Noj începu să filozofeze:
− Am luptat pentru o societate mai bună cu pistolul în mână. Dar viitorimea nu va cunoaşte
acest  lucru.  Poate  nu  va  auzi  nici  de  numele  meu.  M-am  bătut  pentru  triumful  unor  idealuri
măreţe. Ce va fi mai departe cu ţara asta, nu ştiu. Eu mi-am făcut datoria. Noj e numele meu,
nu  uita,  tinere!  Şi  să-l  spui  şi  altora  când  ieşi  de  aici.  Poate  ajunge  povestea  vieţii  mele  şi  la
tovarăşul Stalin, care, sunt convins, pentru meritele pe care le am în faţa revoluţiei, va da ordin
să fiu scos dintre aceste rămăşiţe umane sau, poate, chiar să-mi fie ridicat şi un monument în

---

faţa penitenciarului de la Liubeanka…
…Când Mihai deschise uşa sobei ca să arunce în ea porţia de cărbuni, reuşi să-l vadă pe
Noj surâzând strâmb unui vis de departe şi scrutând flacăra cu un ochi întredeschis ca şi cum ar
fi privit-o prin cătarea puştii sale de la Liubeanka…

---