Tema pentru acasa: roman

„I se părea că suflă, ca să-l umfle, într-un balon găurit.”
Jules Renard
De cum intrau pe poarta penitenciarelor, deţinuţii nu mai aveau nume, fiecăruia i se dădea
în locul acestuia un număr, ca la vite.
Numerele  erau  cusute  la  vedere  în  trei  locuri:  pe  căciulă,  pe  piept  şi  pe  genunchiul  stâng.
Acestea, de asemenea, mai erau prinse cu aţă pe spatele pufoaicelor şi al cămăşilor.
Le  era  interzis  să  se  adreseze  unul  altuia  pe  nume,  urmând  să  spună  doar  numărul  celui
solicitat.
− M1-315, dă-mi târnăcopul acela!
− Ia-l, N2-810!
Cine încălca această lege era pedepsit cu zile de carceră.
Şi  cu  toate  astea  îşi  ziceau,  în  şoaptă,  pe  nume.  Mulţi  dintre  ei  şi-l  scriau  ostentativ  –  pe
zăpadă, pe arbori, în aer cu braţul – ca să nu-l uite.
Într-o zi, Mihai Ulmu devenise martor la un fel de tragedie ciudată, când unul din proaspeţii
sosiţi în lagăr, un bărbat cărunt, dar cu faţă de copil, se apropia ba de un deţinut, ba de altul şi-
i povestea, printre lacrimi, drama sa:
−  Eu  sunt  K0-666.  Dumneavoastră  cum  vă  numiţi?!  Bucuros  de  cunoştinţă.  Eu,  să  vedeţi,
n-o  să  credeţi,  mi-am  uitat  numele  adevărat.  Vă  jur  însă  că  l-am  avut.  Da! Am  avut  şi  eu  un
nume în libertate. Dar l-am uitat. Ţin minte numai numele soţiei mele: Daşa…, apoi se corectă
brusc: − …dar poate Saşa… Nu! Jenea, sigur Jenea… Deşi… Jenea era altcineva. Mi se pare
că astfel o chema pe mama mea… Sau pe tata…
Ochii îi jucau în lacrimi şi o lua de la început.
−  Nu-mi  aduc  aminte…  Dar  înainte  de  K0-666  am  purtat  şi  eu  un  nume…  Vă  jur…  De  ce
nu mă credeţi?!…
Apoi îşi întreba, nedumerit, colegii de detenţie:
−  Cum  e  posibil  aşa  ceva?!  Să-mi  amintesc  în  amănunte,  cuvânt  cu cuvânt,  câteva
discursuri de-ale lui Iosif Vissarionovici Stalin şi să-mi fi uitat propriul nume?!
− Nu se poate ca memoria să-şi fi bătut atât de crud joc de mine, mai adăuga el bocind.
Dar  nici  cei  din  escortă,  nici  cei  din  administraţie,  nici  Kudreavţev,  cu  toate  plânsorile  şi
rugăminţile lui, nu voiau să-i spună numele civil, fiind foarte posibil ca nici dânşii să nu-l fi ştiut.
− Pe acesta l-ai avut de la naştere, îi ziceau ei, referindu-se la numărul blestemat.
Tot dânşii zădărându-l:
− Nu mai eşti om, eşti număr.
− Încearcă să ţi-l aminteşti…, îl îndemnau camarazii de suferinţă.
−  Nu-mi  vin  în  minte  decât  amintiri  care  nu-mi  aparţin.  Mi-amintesc  doar  că  am  atentat  la
viaţa tovarăşului Stalin. De aceea mă şi aflu aici…
Şi K0-666 începea să filozofeze:
− Luându-mi-se numele, nu ştiu de ce am sentimentul că am fost iertat.
Mult mai târziu, într-un miez de noapte, când toţi deţinuţii dormeau somn de piatră, K0-666

---

sări din patul său şi, bucuros, prinse să ţopăie prin baracă:
− Mi-am amintit! Mi-am amintit numele! strigă el şi începu să plângă de fericire.
Unii dintre deţinuţi se foiră sub păturile găurite, cineva întrebându-l curios:
− Şi care e?
− Ivan Ivanovici Garin, le spuse subliniind fiecare silabă: I-van I-va-no-vici Ga-rin!
Acest  nume  îl  repetă  în  acea  noapte  şi-n  ziua  următoare  de  mii  de  ori.  Îl  scrisese  şi  pe
scândura barăcii cu un colţ de piatră, ca să nu-l mai uite.
Abia mai târziu, începu să plângă din nou, amintindu-şi brusc că Ivan Ivanovici Garin este,
de fapt, numele torţionarului său, cel care, în lunile de anchetă şi tortură, îi şi furase numele.

---

Baro
„Când vom fi cu toţii vinovaţi, vom avea cu adevărat democraţie.”
Albert Camus
Baro e înalt, slab, cu o faţă lunguiaţă, ten măsliniu, buze cărnoase, nas lemnos, sprâncene
negre împreunate, frunte mândră, ochi căprui, energici şi trişti, strălucind de o lumină interioară.
El povesteşte:
− Tatăl meu era, bănuiesc, unicul baron din lume cu bătături în palme: îşi făcuse averea cu
foalele  şi  barosul,  avea  reputaţia  de  cel  mai  mare  orfăurar  din  Rusia  ţarilor,  putea  să  ia  cu
degetele aurul topit şi încă fierbinte şi să-l modeleze ca pe o bucată de unt…
N-aş putea spune că părintele meu n-a avut grija celora care-l aleseseră bulibaşă şi baron:
era aspru şi generos cu ei, ştia să-i ţină în frâu, le deschisese o şcoală, învăţător fiindu-le chiar
dânsul în orele libere de foi şi nicovală, le înjghebase fierării şi ateliere de potcovit caii, îi invita
„La  ceai”  –  obicei  străvechi  de  împăcare  a  ţiganilor  cu  baronul  lor  –  o  dată  pe  lună,  când  îi
servea cu apă fiartă şi colaci aduşi de la oraş…
Dar a venit războiul civil şi eu, student pe atunci la cursurile lui Nikolai Berdeaev, care m-au
şi  făcut  să  trec  de  partea  revoluţiei,  m-am  înrolat  voluntar,  cu  tot  cu  armăsarul  cu  care  m-a
trimis părintele meu la studii, în cavaleria lui Budionnâi.
M-am  remarcat  în  lupta  cu  detaşamentul  militarizat  al  călugărilor  de  la  Zagorsk,  care
ieşiseră înaintea tunurilor noastre cu icoane şi prapuri.
Dar  se  vede  că  nici  Dumnezeu  nu  ţine  cu  cei  care  încearcă  să  oprească  obuzele
necruţătoare cu icoane făcătoare de minuni, şi desăgarii au fost zdrobiţi.
Marele  comandant  de  oşti  mi-a  înmânat  chiar  dânsul  unul  dintre  primele  ordine  „Drapelul
Roşu” pe ruinele unei biserici dărâmate…
M-am  întors  din  război  când  am  fost  anunţat  că  tatăl  meu,  bătrânul  giuvaiergiu,  răposase
secerat de acele răceli nemiloase care în Rusia bântuie conacele boiereşti.
După ce l-am înmormântat pe părintele meu, conform tradiţiilor, am moştenit titlul de baron
şi atunci am invitat tot sălaşul nostru „La ceai”.
Am scos din casă mai multe samovare din cele mari şi le-am pus să forfotească în parcul
de lângă căminul boieresc.
Au venit toţi, cu mic, cu mare: femei, copii, bătrâni, bărbaţi în toată firea.
Le-am umplut chiar eu ceştile cu ceai.
Dar nimeni nu s-a atins de ele.
– Hai, romalo! îi îndemnam. Serviţi-vă, vă rog!
Parcă erau surzi şi muţi. Are neamul nostru această volnicie.
Atunci m-am aburcat pe o masă acoperită cu pânză roşie, în stilul revoluţiei noastre, şi am
ţinut un discurs:
–  Fraţi  şi  surori!  Iubiţi  tovarăşi!  Revoluţia  noastră  v-a  dăruit  libertatea.  Sunteţi  liberi  să
plecaţi fiecare unde vi-i voia, le-am spus.
Dar nimeni n-a aplaudat. Niciunul dintre ei nu s-a mişcat din loc.
La un moment dat, când ceaiul se răcise de tot fără să fie băut, bătrânii şatrei, staborul, s-

---

au apropiat de locul unde mă aflam şi au căzut cu toţii în genunchi. Şi atunci am auzit o voce de
om în vârstă murmurând din una dintre bărbi:
– Nu ne nenoroci, stăpâne! Ia femeile noastre, pe care le vrei, în casa şi-n patul tău! Fă cu
ele  ce  ştii,  aşa  cum  făcea  fostul  nostru  baron,  tatăl  tău.  Biciuieşte-ne  bărbaţii,  omoară-ne  fiii,
robeşte-ne copiii, vinde-ni-i dacă găseşti de cuviinţă. Dar nu ne alunga. Fie-ţi milă de noi şi de
familiile noastre.
–  Nu  se  poate  să  vă  biciuiesc,  le-am  zis.  Nu  se  poate  să  vă  iau  fetele  şi  femeile.  Nu  se
poate  să  vă  vând  copiii.  Sunteţi  şi  voi  oameni  ca  şi  mine.  Nu  mai  sunt  eu  stăpânul  vostru,  ci
revoluţia.
–  Noi  am  jurat  fostului  jupân  în  biserică,  a  intervenit  altă  barbă  (aveam  impresia  că  ei
vorbesc fără să deschidă gura, niciun muşchi nu tresărea pe feţele lor, ca să ştiu care anume
dintre dânşii cuvântează), să-i fim supuşi credincioşi lui şi copiilor copiilor lui în vecii vecilor. N-oi
fi tu fiul baronului? Au nu te cheamă Baro cel Tânăr?
– Ba da! Dar a venit revoluţia şi ea ne-a făcut pe toţi egali, am rostit posac.
– Noi cu mata?! Cum?! Suntem şi noi baroni?! Eşti şi mata slugă?!
– Da, sunt sluga voastră, dacă vreţi, le-am mai spus.
– Gândeşte-te bine ce spui şi ce faci, stăpâne. Cum să fii tu sluga noastră? Cum să fim noi
stăpânul tău? Ceva nu e în ordine în revoluţia asta.
Am simţit dintr-odată că ei se uitau la mine ca la un om ieşit din minţi.
–  Libertatea  e  lucrul  cel  mai  sfânt  pe  care  ni  l-a  dăruit  insurecţia,  mi-am  continuat  eu
discursul. Eu nu vă mai pot ţine. Nu am acest drept…
–  Nu  ne  alunga,  Baro!  Nu  ne  nenoroci.  Că  noi  n-am  ascultat  niciodată  de  ţar,  ci  doar  de
baronul  nostru:  el  ne  miluia  şi  el  ne  pedepsea,  el  ne  era  tata  şi  el  ne  era  mama.  Şi  acum  te
dezici? Te dezici de noi?
– Nu de voi mă dezic, ci de drepturile mele şi de juruinţele voastre…
– Vai! Vai! Vai! Vai de noi! Vai de copiii noştri! Vai de vieţile noastre! au început bătrânii să
se vaiete ca din senin şi să-şi smulgă părul din cap. Apoi, ca la un semn, s-au ridicat în picioare
şi au dat năvală cu toţii să-mi sărute mâna.
Brusc, mulţimea mută a prins glas – puzderia de puradei şi viesparul de muieri au început
să bocească şi să urle ca la mort într-o singură voce, împingându-se să-mi prindă braţul, ca să
mi-l  pupe. Atunci  m-am  pierdut  cu  firea  şi  am  luat-o  la  fugă  printre  samovarele  îmbrăcate  cu
ciubote  şi  ceştile  pline  cu  ceai  sleit  către  curtea  casei  părinteşti.  Precum  piatra  slobozită  din
praştie,  am  pătruns  pe  poartă,  şi  mi-a  mai  trecut  din  sperietură  abia  după  ce  am  tras  toate
zăvoarele pe dinăuntru.
Peste câteva zile, în casa mea au intrat nişte bărbaţi înarmaţi, care m-au anunţat că sunt
arestat ca inamic al revoluţiei şi duşman al poporului.
Cât a durat percheziţia, îi vedeam de la etajul de sus pe vecinii mei – femei îmbrăcate în
negru,  bărbaţi  nebărbieriţi,  copii  cuminţiţi  de  ineditul  situaţiei  –  cu  ochi  care  le  sticleau  ca  la
jivine, urmărind de departe, în tăcere, printre crăpăturile gardului, cum baronul lor era smerit de
nişte necunoscuţi.
Înainte  ca  militarii  să  mă  scoată  din  casă  şi  să  mă  îmbrâncească  în  maşina  lor  neagră,
„Ciornâi voron”, am reuşit să-mi prind la piept mândria mea – Ordinul „Drapelul Roşu”, de erou

---

al revoluţiei.
Cele  care  s-au  desfăşurat  în  orele  imediat  următoare  ieşirii mele  din  casă  le-am
reconstituit mult mai târziu după povestirile altora. Iată-le. Ascultaţi-le, fraţilor, şi cutremuraţi-vă.
… De cum duba a pornit către centrul regional, toată acea gloată, asemănătoare unui stol
de  păsări  negre  de  care  iarna  sunt  pline  câmpurile,  a  sărit  gardurile  din  toate  părţile  în  curtea
noastră, ca la un semnal al diavolului.
Au  pătruns  în  casă,  pe  uşi,  pe  ferestre,  şi  au  început  a  scoate  tot  ce  găseau:  plăpumi,
perne,  haine,  încălţări,  covoare,  perdele,  broderii,  feţe  de  masă,  tablouri,  cărţi,  cratiţe,
tacâmuri, sfeşnice, ceasuri, mobile, pe care le încărcau în saci sau în nişte jumătăţi de căruţă,
ce umplură subit ograda.
Atunci  când  li  s-a  părut  că  totul  fusese  scos  –  cu  răngi,  dălţi  uriaşe  şi  baroase  –  au
desprins din pereţi uşile şi ferestrele.
Apoi, au urcat în pod şi au coborât pe pături şi în ţuhali ţiglele roşii de pe acoperiş.
Imediat au apărut şi instrumentele de tăiat lemnul şi piatra, şi mai mulţi bărbaţi au desfăcut
căpriorii, grinzile, tavanul şi duşumeaua.
Pe  urmă,  acel  furnicar  forfotind,  a  prins,  cu  o  poftă  drăcească,  să  taie,  să  dezbată  şi  să
scoată, înaintând de sus în jos, de la acoperiş până la pământ, teracota, cărămizile, piatra de
talie din pereţi, pereţii înşişi, pe care îi răsturnau cu bucăţile în căruţe sau în cărucene trase cu
mâna, toate bune, cum potriveau ei, să căptuşească sau să refacă bordeiele lor neîncăpătoare
de prin râpi.
Şi  aşa  timp  de  câteva  ore,  până  din  casa  părinţilor  mei  n-a  mai  rămas  nicio  urmă,  nicio
mărturie că acolo s-a aflat cândva un locaş omenesc.
A rămas în picioare numai gardul de jur-împrejur, de care nu s-au atins şi care urma, ca o
cetate,  să-i  apere  pe  cei  din  afară  de  răzbunarea  baronului.  Aşa  credeau  dânşii,  aşa  mi  s-a
spus…
… Atunci  când  am  intrat  sfidător  cu  pieptul  înainte  în  biroul  şefului  regional  al  G.P.U.-ului,
acela  s-a  ridicat  în  picioare,  s-a  uitat  uimit  la  decoraţia  mea,  şi  mi  s-a  adresat  cuviincios,
precum unui purtător de ordin:
–  Tovarăşe  ţigan,  eşti  arestat  pentru  că  eşti  duşman  al  poporului.  Iată  ce  scrie  poporul
despre dumneata…
Şi a deschis imediat o mapă roşie din care a prins să citească:
– „… E duşman al nostru, al poporului… Zice că nu mai are nevoie de femeile şi de copiii
noştri… Mai spune că suntem egali cu el, care e baron…” Eşti baron?
– … De ţigani. E un titlu moştenit, obţinut cu mai multe generaţii în urmă de către strămoşii
mei.
– Deci recunoşti că eşti baron, a rostit gânditor militarul. Şi ordinul de unde-l ai? L-ai furat,
desigur.
−  Ba  nu,  am  vărsat  sânge  pentru  el,  luptând  de  partea  revoluţiei.  M-a  decorat  chiar
mareşalul Budionnâi după luptele de lângă Zagorsk.
− Ai şi legitimaţie pentru el?
Uitasem de ea.

---

− E acasă.
Aici şeful G.P.U.-ului şi subalternii lui tăcură.
Apoi cu ochii nedezlipiţi de ordinul meu, cel mai mare dintre ei a spus:
– Nu te credem până nu ne arăţi certificatul. Dacă nu ni-l aduci vom considera că l-ai furat
şi te vom judeca şi pentru hoţie, fals intelectual şi uz de fals.
Şi a dat indicaţii unor subalterni înarmaţi să mă însoţească.
Of! Când am intrat pe poartă, am descoperit că acolo unde se aflase micul nostru palat, nu
mai  era  decât  un  maidan  pustiu:  o  furie  oarbă,  proletară,  ca  un  vârtej  sălbatic  măturase  totul-
totul-totul de pe acel loc.
Am  pătruns  în  curte  cu  sentimentul  că  leşin.  Dar  mă  căliseră  încercările  războiului  civil  şi
am găsit putere să mă stăpânesc. Apocalipsa, numai aşa poate arăta Apocalipsa, fraţii mei. În
acel spaţiu nu mai era nimic din ce lăsasem cu câteva ore în urmă: nici casă, nici acoperiş, nici
uşi, nici ferestre, nici ziduri, toate fuseseră rase de pe faţa pământului…
Am  făcut  instinctiv  câţiva  paşi  şi,  pe  locul  unde  se  aşternuse  altădată  duşumeaua,
dezbătută şi ea cu ură şi dusă – pentru construcţii sau pentru foc?! – se aflau acum doar aşchii
de lemn, sticle sparte, bucăţi de rame, colţuri de piatră, cârpe, moloz, hârtii netrebuincioase…
Cum păşeam printre ele cu inima-n piept strânsă de durere, vârful pantofului a descoperit
pe  neaşteptate,  sub  un  strat  de  tencuială,  o  bucată  mică  de  carton  roşu  –  salvarea  mea:
certificatul de erou al războiului civil, posesor legal al Ordinului „Drapelul Roşu”.
Dar  –  la  un  moment  dat  –  ceva  a  tresărit  în  sufletul  meu  împietrit  şi  l-a  făcut  să  se
împietrească şi mai tare, îndemnându-mă să mă răzgândesc: m-am aplecat, m-am chircit şi, ca
să nu mă vadă însoţitorii mei, am desprins dintre gunoaie legitimaţia pentru a o strecura repede
într-o  crăpătură  subţire  din  ceea  ce  a  fost  cândva  podea,  să  dispară  şi  ea  o  dată pentru
totdeauna din viaţa mea.
M-am ridicat, le-am zâmbit trist însoţitorilor mei şi le-am zis:
– V-am minţit, stimaţi tovarăşi. Nu am niciun fel de certificat, cum aţi şi bănuit. Iar ordinul l-
am  cumpărat  de  la  un  adevărat  erou  pentru  un  kilogram  de  aur.  Îmi  pare  rău,  zău. Acum  mă
puteţi aresta şi judeca după merite…
Aşa am ajuns la Zarianka, povestea Baro. Şi-şi mângâia locul din piept, pe care cei prezenţi
parcă  mai  zăreau  în  umbrele  serii  sau  ale  dimineţii  Ordinul  „Drapelul  Roşu”,  cea  mai  înaltă
distincţie a ţării.

---