Tendinţe actuale în politica latino-americană

Centralizarea procesului electoral şi constituirea partidelor de opoziţie permanente

Reprezentarea politică a fost susţinută de un sistem electoral exclusiv majoritar pentru mai mult de jumătate de secol (1917 – 1963) şi chiar dacă potrivit teoriei lui Duverger (1980) acest model tinde sa genereze sisteme bipartidiste, în realitate predominanţa unui singur partid care a caracterizat istoria electorală mexicană, s-a datorat unui feroce control pe care statul l-a menţinut asupra proceselor electorale, de la chiar organizarea acestuia până la confirmarea rezultatelor. Prin aceasta s-a garantizat prezenţa unui partid hegemonic, care potrivit clasificării lui Sartori „nu permitea o competiţie oficială pentru putere, nici o competiţie de fapt. Se permitea existenţa altor partide, dar ca partide secundare, autorizate, şi ca atare nu li se permite să intre în competiţie cu partidul hegemonic în termeni antagonici şi nici pe picior de egalitate.” (Sartori 1976: 278)

Unul dintre primii paşi pentru a asigura un mai mare control asupra procesului electoral şi să garantizeze continuitatea partidului la putere, a fost federalizarea organizării alegerilor. În 1946 s-a publicat o lege electorală care crea o comisie federală care organiza procesul electoral şi care era dependentă organic de executiv, în afara faptului că stabilea mai multe restricţii pentru formarea partidelor. Cu aceste instrumente s-a realizat un mai mare control al procesului şi al adversarilor, favorizând pe de o parte apariţia unor partide mai structurate şi mai puţin spontane, dar în acelaşi timp şi mai controlate, precum şi o mai mare capacitate a statului de a interveni în procesele politico-electorale, ca atare legea părea să genereze condiţiile necesare pentru a lăsa în urmă manipulările electorale de către grupuri şi şefi locali, dând o mai mare certitudine în ceea ce priveşte organizarea şi procedurile.

Legislaţia electorală desemna Statul, împreună cu partidele şi cetăţenii, ca responsabil de alegeri, şi pentru prima oară s-a creat un organism federal responsabil cu supravegherea procesului electoral: Comisia Federală de Supraveghere Electorală, compusă şi Secretarul Guvernului şi un alt membru al cabinetului, un senator, un deputat ca reprezentanţi ai puterii legislative şi doi reprezentanţi ai partidelor naţionale. Această structură va persista cu diferite variante ca organismul electoral al statului până în 1990, însă de atunci partidele de opoziţie susţineau necesitatea stabilirii unui organism electoral autonom care să garanteze corectitudinea şi imparţialitatea alegerilor şi a rezultatelor (Loaeza 1999: 213).

Prin această lege s-au pus bazele unui sistem incipient de partide, deoarece se stipula că nominalizările pentru a candida în alegerile federale erau apanajul exclusiv al acelor partide politice care se înregistraseră cu un an înainte de alegeri, cerându-se în plus un minim de treizeci de mii de membri în toată ţara, aparţinând a cel puţin două treimi din entităţile federale, în nici una dintre ele neputând fi mai puţin de 1000. Pentru prima dată se asigurau funcţii specifice partidelor politice care erau considerate asociaţii constituite pentru scopuri electorale şi de orientare politică; se stabilea că acţiunile publice trebuiau să fie în consens cu prevederile constituţionale şi să fie respectuoase la adresa instituţiilor naţionale; se stipula de asemenea că partidele trebuiau să formuleze un program politic cu scopurile şi modalităţile activităţii guvernamentale pentru a rezolva problemele naţionale; şi în final se regulariza organizarea internă cerând ca partidele să aibă statute în care să se specifice sistemul de alegeri interne pentru desemnarea candidaţilor, un program şi metode de educare politică a membrilor săi, un sistem de sancţiuni pentru membrii care încălcau principiile morale ale partidului şi distribuirea de obligaţii şi funcţii între diferitele organisme ele partidului.¹

Aprobarea legii electorale s-a realizat într-o atmosferă de puternic conflict electoral, deoarece cu cinci zile înainte de a fi votată, pe 2 ianuarie 1946, o manifestaţie populară în apărarea votului a fost înăbuşită cu violenţă, producându-se 26 de morţi. Acest eveniment părea a fi ultima verigă a unui sistem electoral premodern; noua lege susţinea că Mexic beneficiază de „alegeri demne de o ţară membră a blocului occidental. Preşedintele Avila Camacho nu putea permite ca autorităţile locale să rişte noua imagine internaţională a Mexicului.” (Loaeza 1999: 216)

În practică noile norme permiteau statului să deţină un mai mare control asupra evenimentelor, în particular asupra acţiunilor opoziţiei pentru apărarea votului, deoarece acesta era limitată la acţiuni prin mijloacele pe care propria lege le prevedea şi nu putea recurge la exterior nici măcar pentru a denunţa şi de-legitima procesul în faţa opiniei publice internaţionale, într-un cadru legal care era notoriu pentru inechitate şi parţialitate, ceea ce se va confirma în următoarele alegeri.

Distribuirea teritorială a membrilor unui partid şi obligativitatea de a lupta exclusiv pe această cale avea ca implicaţie faptul că partidele de opoziţie trebuiau să se coordoneze şi să-şi concentreze eforturile pentru a se constitui în adevărate opţiuni politice cu caracter naţional. Chiar dacă de mai lungă durată şi cu o participare constantă în alegeri au fost doar Partidul Popular (1948) şi Partidul Autentic al Revoluţiei Mexicane (1958), creat din dizidenţi din PRI, acestea nu îşi propuneau să-îi dispute puterea partidului de guvernământ ci doar să obţină privilegii şi avantaje, aceste două partide acţionând mai degrabă ca partide satelit, adică ca partide dispuse să sprijine guvernul inclusiv în competiţia electorală (în mai multe ocazii au ajuns să se coalizeze cu PRI pentru a-şi prezenta candidaţi).

În sistemul de partide de asemenea era prezent Partidul Acţiunea Naţională (PAN), care a apărut în 1936 ca o organizaţie de intelectuali care se susţinea prin contribuţii financiare private, ale membrilor şi ale activismului catolic (Loaeza 1999: 152-154). PAN în ciuda slabelor rezultate electorale nu a căzut în dezamăgire şi frustrarea care întotdeauna au făcut ca partidele personaliste să dispară după înfrângeri electorale¹. Dimpotrivă, au căpătat o mai mare forţă ideile pe care şi-le propusese încă de la fundare cu privire la construirea graduală şi pe termen lung a democraţiei, plecând de la crearea unei culturi democratice şi de la o permanentă educaţie civică pentru formarea unei conştiinţe cetăţeneşti (González Luna 1991: 15-25, 27-37) Această viziune teleologică, care părea mai mult idealistă decât pragmatică, i-a permis PAN-ului să fie capabil să dureze mai mult de 60 de ani în opoziţie, fără să dispară, înainte de a constitui guvernul.

Campaniile Acţiunii Naţionale se luptau pentru o adevărată reformă electorală care viza în principal trei aspecte: crearea unei liste electorale a cetăţenilor cu caracter permanent, care să fie în sarcina uni organism autonom şi imparţial supus supravegherii şi controlului de către cetăţeni şi partidele politice; stabilirea unui serviciu electoral care, în acelaşi fel, să fie încredinţat unor organisme autonome, imparţiale şi autonome şi crearea unui tribunal independent care să certifice rezultatele alegerilor.² Aceste cereri au persistat timp de mai multe decade, şi încă de la primele prezenţe în legislativ, deputaţii PAN au prezentat iniţiative privind legea electorală, legea partidelor şi legea de creare a Tribunalului Federal Electoral.³ Acestor li se vor alătura ulterior alte organizaţii partidiste chiar dacă nu sperau să vadă satisfăcute revendicările lor atâta timp cât centrale erau aspectele care garantizau permanenţa la putere a partidului stat.

Participarea electorală a acestor partide a fost tolerată de către regim pentru că permiteau ca sistemul de partide să se menţină cu o imagine pluralistă, chiar dacă în practică se utilizau fraude şi se manipula procesul electoral pentru a evita ca opoziţia să-şi crească gradul de competitivitate.