Tendinţe actuale în politica latino-americană


Sub-reprezentarea (-) şi supra-reprezentarea (+)



Yüklə 1,33 Mb.
səhifə10/23
tarix02.11.2017
ölçüsü1,33 Mb.
#27711
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   23

Tabel 2


Sub-reprezentarea (-) şi supra-reprezentarea (+)

partidelor politice în timpul perioadei de funcţionare a instituţiei

deputaţior de partid” (în procente)



Anul alegerilor


Partide de opoziţie

1964

1967

1970

1973

1976

total

 

 

 

 

 

 

 

PAN

-2

-1.86

-4.82

-5.55

-0.55

-14.78

PPS

3.39

2.19

3.27

0.31

1.89

11.05

PARM

1.67

1.18

1.51

1.01

1.55

6.92

Sursă: Lujambio Alonso şi Ignacio Marván Laborde “La formación de un sistema electoral “netamente mexicano”, la reforma de los “diputados de partido” 1962-1963” în Diálogo y Debate, Anul 1, nr. 1, aprilie-iunie 1997. p. 50 şi 51.
La origine reforma pretindea evitarea proliferării excesive şi ocazionale de partide cu scopuri oportuniste, care trebuiau să se înscrie cu un an înainte de ziua alegerilor, ceea ce limita posibilitatea celor care nu erau de acord cu candidatul prezidenţial propus să formeze alte partide cum se întâmplase în alegerile anterioare. Pe de altă parte s-a calculat că 2,5% din voturi era uşor de obţinut pentru a avea drept la deputaţi pe listă de partid, mai ales că obiectivul de bază al reformei era „ca în interiorul reprezentării populare să existe şi minorităţi, întotdeauna când se bucură de un minim de reprezentare cetăţenească1.

Fără îndoială la momentul desemnării „deputaţilor pe liste de partid” s-a subliniat că spiritul reformei a fost acela de a stimula dezvoltarea partidelor politice şi ca atare nu trebuia să opereze în beneficiul unuia singur şi în detrimentul celorlalte (în acest caz PAN care, dacă s-ar fi aplicat legea ar fi fost unicul partid de opoziţie în Cameră). Aceasta a făcut ca în practică să se contrazică două dintre propunerile centrale ale reformei: acela de a evita proliferarea excesivă şi garantarea unei reprezentări parlamentare în raport cu sprijinul electoral al fiecărui partid.

În tabelul 3 se poate constata că la acordarea mandatelor de deputaţi pe liste de partid nu se respecta în fapt procentajul de voturi obţinute:

Tabel 3

Procent de voturi ale partidelor de opoziţie şi

acordarea de mandate de deputat pe liste de partid (DP) şi deputaţi majoritari (DM)

1967 1970 1973 1976

PAN

11,29%

19 D.P.

1 D.M.


14,21%

20 D.P.



16,37%

20 D.P.

4 D.M.


8,99%/

21 D.P.



PPS

2,53%

10 D.P



1,42%

10 D.P.



4,02%

10 D.P.



3,17%

12 D.P.



PARM

1,18%

5 D.P.



0,84%

5 D.P.



2,02%

6 D.P.

1 D.M.


2,67%

9 D.P.

1 D.M.


Sursă: sumar al anexelor la Lujambio, Alonso şi Ignacio Marvan op. cit. pp. 72-73.
Apariţia opoziţiei anti-sistem

În ciuda reformelor democraţia continua să fie o ficţiune şi chiar dacă anumite sectoare care nu erau reprezentate prin intermediul corporativismului, au găsit căi de expresie prin intermediul partidelor de opoziţie, alte grupuri sociale, în particular straturile medii urbane, nu se simţeau reprezentate deloc. Pe de altă parte stilul autoritar de guvernare al preşedintelui Diaz Ordaz a contribuit la înăbuşirea acestor sectoare, astfel încât în 1968 a izbucnit o mişcare studenţească, ale căror cereri pot fi rezumate la cereri de liberalizare a ţării, deoarece se refereau la libertatea de opinie, de expresie şi de adunare, împotriva represiunii politice şi pentru eliberarea deţinuţilor politici.

Răspunsul Statului a fost violenţa şi masacrul din 2 octombrie şi arestarea liderilor studenţilor şi elevilor. În acelaşi timp în decembrie 1969 s-a modificat Constituţia şi o lună mai târziu Legea Federală Electorală, pentru a da drept de vot tinerilor peste 18 ani, deoarece până atunci aceştia erau consideraţi majori în ceea ce priveşte efectele penale, dar nu beneficiau de drepturi cetăţeneşti (Gout 1988: 428).

Guvernul preşedintelui Luis Echeverría a încercat să recupereze consensul social pierdut odată cu represiunea din 1968 şi să reconstruiască legitimitatea politică, iar pentru aceasta a propus măsuri economice şi restructurarea pactului corporativ prin aţa numita Alianţă Populară Revoluţionară şi prin „deschiderea democratică” care a însemnat doar un proces de liberalizare incompletă, cu punerea în libertate a deţinuţilor politici din 1968, cu dialogul cu universităţile şi cu stânga (Tamayo 1993: 363-367) şi reprimarea selectivă a gherilei urbane apărută ca o consecinţă a suprimării altor alternative odată cu represiunea din 1968. În acelaşi timp s-a reformat Constituţia şi s-a aprobat o nouă lege electorală pentru scăderea a 21 şi 30 de ani a vârstei minime cerute pentru deputaţi şi respectiv senatori, precum şi pentru creşterea la 25 a pragului de deputaţi pe liste de partid, pentru fiecare din ele, reducându-se totodată la 1,5% procentajul minim cerut pentru accesul la deputaţi pe liste de partid.1

Fără îndoială timida „deschidere” şi reformele electorale nu au fost suficiente pentru deschiderea unor canale de participare a sectoarelor care se simţeau excluse. Gherila pe de o parte îţi menţinea prezenţa, iar vechi şi noi actori politici, precum Partidul Comunist Mexican (PCM), şi alte organisme rămâneau la marginea sistemului electoral, datorită limitărilor şi condiţionărilor impuse de legislaţie.

În acest context au avut loc alegerile prezidenţiale din 1976, la care PRI l-a susţinut pe José López Portillo, susţinut de asemenea de PPS şi de PARM. PAN, la rândul său a intrat într-un proces de dezbateri asupra direcţiei şi destinului partidului (Molinar 1991: 89) care îi înfrunta pe susţinătorii abţinerii de a participa la alegeri ca o strategie de luptă contra sistemului şi cei care susţineau că este mai bine să se continue participarea electorală, confruntare care a făcut ca până la urmă să nu se prezinte candidat propriu pentru Preşedinţia Republicii (Loaeza 1999: 307-310).

Astfel legitimitatea procesului electoral a fost pusă între paranteze, cu un candidat unic susţinut de un partid stat şi două partide satelit, fără nici o opoziţie, nici măcar de formă. Ceea ce se pierduse cu adevărat era legitimitatea dată de simulacrul electoral În acest context Secretarul General al Guvernului Jesús Reyes Heroles a cerut un proces de reformă politică care căuta să recupereze legitimitatea statului, să reînnoiască formele de control politic şi să canalizeze nemulţumirile şi violenţa politic prin intermediul proceselor electorale şi a partidelor politice.

Modificările cele mai importante aduse Constituţiei şi cele care au devenit semnificative în noua Lege Federală a Organizaţiilor Politice şi a Proceselor Electorale (LFOPPE) au fost recunoaşterea partidelor ca organizaţii de interes public; scăderea de la 2,5% la 1,5% pentru a obţine înregistrarea definitivă ca partid pentru trei alegeri (dacă nu se obţinea partidul putea să participe cu înscrierea condiţionată pentru următoarele două alegeri); transformarea deputaţilor pe liste de partid în deputaţi cu reprezentare proporţională, care se acorda partidelor care obţineau cel puţin 1.5% din voturi; se modifică numărul membrilor din Camera Deputaţilor stabilindu-se la 400: 300 aleşi pe principiul majorităţii relative şi 100 pe baza reprezentării proporţionale; accesul la mijloacele de comunicare în masă şi la resurse publice; participarea partidelor în supravegherea registrului electoral1, precum şi participarea cu drept de opinie şi vot a partidelor politice în organismele electorale. Chiar dacă guvernul lui López Portillo îşi propunea să limiteze reforma la prevederile electorale, stânga cerea ca reforma să se refere de asemenea şi la amnistia deţinuţilor politici şi a urmăriţilor.

PAN a menţinut o poziţie ambivalentă, deoarece iminenta prezenţă a noilor partide îi distrugea monopolul ca unica opoziţie autentică (Rodríguez Araujo 1979: 322), stânga la rândul ei care acţiona în semi -clandestinitate trebuia să decidă dacă opta pentru lupta de mase sau pentru calea electorală şi parlamentară ca opţiune principală.

În acest cadru legal au avut loc alegerile federale din 1979 unde s-a manifestat o reînnoită participare politică a partidelor (chiar dacă o scăzută participare electorală şi un absenteism de 50%). În alegerile pentru Congres au participat 6 partide (PAN, PRI, PPS, PARM, PST Y PDM) şi o coaliţie de stânga (formată din PCM, PSR, PPM şi MAUS), care au reuşit să acceadă la reprezentare în Camera Deputaţilor. Unicul partid care a reuşit să triumfe pe baza principiului majoritar în alegerile de deputaţi a fost PAN care a obţinut majoritatea în 4 districte uninominale. Din cele 400 de mandate opoziţia a obţinut 104, adică 26% din Camera Deputaţilor, procent superior oricărui proces electoral anterior, iar fără îndoială beneficiarii reformei au fost Statul şi stânga. Primul a reuşit ca prin participarea electorală a partidelor ne-instituţionalizate de stânga şi de dreapta acestea să se încorporeze sistemului prin cedarea unor poziţii în Congres, însă într-o manieră care să nu pună în pericol controlul asupra Camerei Deputaţilor, şi prin aceasta a canalizat instituţionalizarea mişcărilor de opoziţie şi şi-a sporit legitimitatea propriului sistem politic. Stânga la rândul ei a obţinut pentru prima oară reprezentare parlamentară.


Reactivarea luptelor civice.
Guvernele ulterioare au continuat politica de demantelare a statului-bunăstării ceea ce a dus la pierderea legitimităţii de către corporativism şi apariţia unei societăţi civile care în următorii 20 de ani va accelera democratizarea şi va scădea controlul pe care îl cerea un stat autoritar, evitând astfel reformarea legislaţiei electorale în acelaşi timp cu generarea unor schimbări instituţionale mai aproape de ceea ce cerea democraţia procedurală mexicană.

Reforma politică din 1977 a deschis spaţii pentru participarea electorală a noilor partide şi forţe politice, însă sistemul electoral rămânea în continuare sub controlul Executivului, care deţinea toată capacitatea de a manipula procesul şi de a pune aparatul statului în serviciul propriului partid. În alegerile federale din 1985, şi mai ales în cele locale, în particular cele din Chihuahua din 1986, au avut loc numeroase conflicte post-electorale care au mobilizat opinia publică şi au pus în discuţie discursul modernizator şi neoliberal pe care îl utiliza guvernului lui Miguel de la Madrid pentru a privatiza şi des-regulariza statul. Aceasta a generat o importantă dezbatere în care partidele au jucat un rol important şi care a avut ca rezultat o nouă reformă electorală care s-a tradus printr-o nouă legislaţie (Becerra, Salazar şi Woldenberg 2000: 165).

Noile reforme din 1986 au constat în creşterea numărului de reprezentanţi din Camera Deputaţilor de la 400 la 500, crescând cei de reprezentare proporţională de la 100 la 200, acordând însă partidului care avea majoritatea, PRI, dreptul de a participa la împărţirea acestor mandate. În plus se stabilea o clauză de guvernabilitate care îi oferea majoritatea absolută de deputaţi partidului majoritar, chiar şi în cazul în care deţinea doar majoritatea relativă; pe de altă parte s-a menţinut auto-certificarea,1atât de contestată de către opoziţie, şi chiar dacă s-a creat un Tribunal de Contencios Electoral, rezoluţiile lui erau supuse Colegiului Electoral ca ultimă instanţă.

Pretenţia de „modernizare” a statului se concentra doar pe dimensiunile sociale şi economice, deoarece modelul politic al Partidului – Stat se menţinea. Aşadar, „atunci când dinspre propriul guvern începe să se demanteleze acest puternic şi cvasi-omnipotent aparat al statului, vor începe să apară mişcări sociale cu o mult mai mare forţă, autonomie şi care se confruntau cu puterea politică, nu ca revendicări sectoriale şi ne-articulate, ci integrate într-un proiect politic global” (Tamayo 1990: 115) reprezentat de o nouă sciziune din PRI, cea condusă de Cuahutemoc Cárdenas, cel care candida pentru Preşedinţia Republicii, cu sprijinul Frontului Democratic Naţional, o coaliţie de diverse partide de stânga care, trecute alegerile se vor uni pentru a forma Partidul Revoluţiei Democratice (PRD) care se va poziţiona ulterior alternativ ca a treia sau a doua forţă electorală din ţară.

Alegerile federale au fost extrem de chestionate şi au generat nu doar o puternică respingere a fraudei electorale, dar a produs şi o crescândă cerere de democratizare reală. Au apărut organisme ale societăţii civile, precum Adunarea Democratică pentru Sufragiu Efectiv (ADESE) şi Consiliul pentru Democraţiei care au deschis calea pentru proliferarea de organizaţii cetăţeneşti care cereau democratizarea şi care au penetrat societatea într-o asemenea măsură, încât democratizarea trece din sfera forţelor politice de opoziţie în cea a societăţii civile în totalitate.


Yüklə 1,33 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   23




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin