Tendinţe actuale în politica latino-americană

Traducerea: Elena Lincan

Noi partide şi vechi clivaje în sistemul de partide din America Latină: transpunerea politică a conflictului etnic


Flavia Freidenberg

Universitatea din Salamanca (Spania)

Institutul Interuniversitar pentru Iberoamerica

1. 
   INTRODUCERE
   

Formarea şi succesul electoral al partidelor etnice este un fenomen nou în America Latină. În ciuda importanţei lor numerice, a diversităţii rasiale a societăţilor, precum şi a unor încercări care până la urmă nu au ajuns să se articuleze şi/sau să se menţină în timp, indigenii s-au menţinut din punct de vedere istoric la marginea instituţiilor şi a dinamicii sistemelor politice din regiune. Odată cu procesele de tranziţie democratică această situaţie s-a transformat. Multe populaţii indigene au încetat de a mai fi obiecte pasive pentru a se converti în subiecte active în ţări precum Ecuador, Bolivia, Mexic, Venezuela, Nicaragua, Guatemala, Peru, Brazilia, Chile şi Columbia. Chiar dacă în fiecare ţară aceste procese au avut caracteristici proprii şi niveluri de dezvoltare deosebite, în termeni generali, s-a realizat o mai mare conştientizare şi participare a indigenilor în viaţa politică, precum şi în instituţiile politice (Columbia, Venezuela, Mexic), prin intermediul organizaţiilor sociale (Peru, Columbia, Bolivia, Brazilia, Ecuador), a mişcărilor revoluţionare (Mexic) şi a partidelor etnice (Ecuador, Bolivia, Columbia şi Venezuela), care au ajuns chiar să fie victorioase în alegeri (Ecuador, Bolivia).

Asta nu înseamnă că indigenii nu s-au mobilizat sau nu s-au organizat niciodată anterior decadei 1980. Dimpotrivă, au avut loc numeroase răscoale, mai mult sau mai puţin de succes, şi chiar au fost partide care căutau să reprezinte sectoarele indigene.¹ Ceea ce se întâmplă acum este că în anumite state pentru prima dată indigenii au creat, datorită proceselor de liberalizare politică, partide etnice², care au reuşit să mobilizeze ample părţi ale electoratului şi care au dezvoltat inclusiv o mare capacitate de şantaj asupra sistemului politic şi a instituţiilor sale. Aceste partide sunt un tip de grup politic care participă la alegeri şi obţin ca candidaţii lor să acceadă la funcţii de reprezentare populară, ai căror lideri se identifică, în marea lor majoritate, ca parte a unui grup etnic ne-dominat (aceasta neînsemnând însă că este minoritar în raport cu cel dominant) şi care susţin în principal programe de natură culturală sau etnică. În multe dintre aceste partide sunt candidaţi care nu sunt membri ai respectivului grup etnic şi care pot include cereri care nu sunt în exclusivitate de natură etnică. Diferenţa este dată de faptul că această nuanţă etnică face parte din identitatea membrilor, înglobând şi conţinând o sumă de cereri specifice, integrate dincolo de diferenţele intersubiective şi care acţionează ca un element diferenţiator faţă de celelalte partide politice.
Noile partide au presupus transpunerea în politică a cererilor şi intereselor care rămăseseră latente de mult timp. Se spune că un conflict se transpune în politică atunci când este perceput ca important de către cetăţenii-electori astfel încât aceştia se situează într-o tabără susţinătoare a acestui conflict, până la punctul în care apare necesitatea de a se mobiliza şi organiza partide care să îi reprezinte în sistemul politic. Un conflict social poate să fie prezent în societate dar să nu influenţeze direct asupra partidelor, adică să nu afecteze structura competiţională a sistemului de partide sau strategiile celor care concurează în cadrul acestuia. Un conflict social poate, inclusiv, să condiţioneze instituţiile politice şi comportamentul actorilor sociali, fără a da naştere unui partid politic. Aşadar un conflict social poate să se menţină mult timp latent, fără a avea vizibilitate politică, fără să atingă o dimensiune suficient de puternică pentru a se converti într-o diviziune politică care să separeu cetăţenii între ei şi să îi facă să se înfrunte prin intermediul organizaţiilor care le apără interesele. Faptul că intr-o societate divizată rasial şi etnic nu există partide etnice nu presupune în mod necesar absenţa unui conflict, acesta putând exista dar să fie latent.

Prezenţa vechilor clivaje¹ şi a noilor partide este legată de stabilitatea şi transformarea sistemelor de partide. Faptul că apare un partid ne conduce la reflecţia asupra elementelor care ajută la naşterea sa şi la condiţiile necesare acesteia. Formarea unui partid se datorează prezenţei unor noi valori în societate, structurării unor noi conflicte sau dimpotrivă răspunde politizării unor conflicte sociale istorice prezente în societate? Dacă considerăm această cauză ultimă se pune întrebarea Ce face ca un conflict să se politizeze şi ce elemente influenţează asupra acestei politizări? În această cercetare ne propunem să cunoaştem cum apar noile partide, în acest caz, pe baze etnice (1) şi de ce ele apar în anumite contexte şi nu în altele (2). Pentru aceasta se explorează factorii care explică crearea partidelor şi se aplică aceste reflexii la cazurile de democratizare recente şi la societăţile în proces de formare, plecându-se de la evaluarea diferitelor explicaţii cu privire la motivul apariţiei de noi partide şi care sunt cauzele cele mai puternice care fac ca anumite grupuri să se convertească la un moment dat în organizaţii politice care au succes electoral, în timp ce altele nu.

Susţinem că schimbări legate de: atitudinile, comportamentele şi organizarea mişcării indigene (v1), de sistemul politic şi structura instituţională (v2), de gradul de competiţie în sistemul de partide şi de strategiile şi comportamentele partidelor deja existente (v3), de atitudinile politicienilor şi cetăţenilor (v4) şi o conjunctură internaţională specifică (v5) au favorizat o serie de oportunităţi politice, care la rândul lor au influenţat crearea de partide etnice şi cu acestea procesul de traducere în politică a clivajelor sociale istorice care existau latente în societate. Se remarcă, în acest sens, importanţa strategiilor de cooptare a electoratului indigen de către partidele tradiţionale, absenţa organizaţiilor sociale bine structurate la nivel naţional, carenţa programelor educaţionale bilingve şi a unei elite cu vocaţie negatoare a statului, precum şi lipsa de configurare a unei conştiinţe etnice inter-grupale, drept factori care au îngreunat formarea unui partid etnic, şi ca atare politizarea clivajelor în amorţire.

Articolul acesta este o primă încercare de a investiga într-o abordare comparativă factorii care politizează clivajele şi facilitează crearea noilor partide politice. Lucrarea se structurează în patru părţi. În primul rând se prezintă diversele teorii care explică apariţia partidelor politice şi se expun anumite idei pentru a înţelege condiţiile care fac posibil să emeargă o nouă diviziune politică întru-un sistem de partide cu un nivel scăzut de instituţionalizare. În al doilea rând se analizează aceste teorii în lumina experienţei Americii Latine şi se propune combinarea perspectivelor, care rezultă din utilizarea literaturii asupra structurii de oportunităţi politice (SOP). În al treilea rând se studiază factorii care au dus ca în anumite sisteme politice, cu populaţii indigene numeroase, să apară partide etnice, chiar dacă cu succes electoral variabil (Ecuador şi Bolivia), în timp ce în alte sisteme, care deţin în acelaşi grad populaţii indigene, să nu apară aceste noi partide şi nici să nu se genereze o puternică mobilizare care să politizeze acest conflict social (Peru, Guatemala) sau apar alţi actori care canalizează aceste revendicări, în principal partidele politice tradiţionale (Guatemala, Mexic)¹. În al patrulea rând se vor evidenţia o serie de reflecţii prin intermediul studiilor de caz, cu privire la condiţiile care trebuie să fie date pentru a se crea un partid etnic.

Cazurile analizate de partide de succes se consideră cele din Ecuador şi Bolivia, în timp ce în celelalte sisteme politice mişcările indigene nu reuşesc să articuleze partide etnice, chiar dacă în Peru s-a organizat o mişcare socială şi sunt anumite expresii partidiste în alegerile locale care încă nu au expresie naţională.² Partidul cu cel mai mare succes electoral şi cel mai bine organizat a fost Mişcarea Unitate Plurinaţională Pachakutik – Noua Ţară (MUPP-NP), braţul politic a Confederaţiei Naţionalităţilor Indigene din Ecuador (CONAIE), în alianţă cu sectoare ne-indigene. În Bolivia crearea unui partid etnic a apărut ca o necesitate a mişcării „cocalero”, care s-a aliat cu diferite grupuri politice ca parte a strategiei sale electorale: întâi prin Adunarea Suveranităţii Poporului (ASP) în 1995, apoi prin crearea Instrumentului Politic pentru Suveranitatea Popoarelor (IPSP) utilizând în alegerile din 1999 Mişcarea către Socialism, care era deja înregistrată. Alt partid indigen a fost creat în Bolivia în 2000 de către Felipe Quispe, secretarul general al Confederaţiei Unice a Muncitorilor Rurali din Bolivia (CSUTCB). În Guatemala au existat candidaţi indigeni în alegeri prin intermediul partidelor tradiţionale, dar nu s-a născut un partid etnic, iar în Mexic, dincolo de mobilizările create în jurul rezistenţei zapatiste şi de canalizarea voturilor în partidele „tradiţionale”, nu a fost un partid etnic care să aibă acoperire naţională.

Cazurile de studiu

	Ecuador	Bolivia		Peru	Guatemala	Mexic
% populaţie indigenă*	35,5	71,2		40,2	60,3	12,4
Procesul de liberalizare politică (tranziţie la democraţie)	1978	1982		1980	1996	2000
Tipul de regim autoritar anterior	Dictablanda	Dictatură		Dictatură	Dictatură	Regim ne- competitiv
Atitudinea faţă de indigeni a guvernului anterior liberalizării politice	Favorabilă	-		Favorabilă	Represivă	Favorabilă
Mişcare insurecţională	Nu	Nu		Nu**	Da (EGP)	Da (MZ)
Partid etnic	MUPP-NP	ASP-IPSP-MAS	MIP	Nu***	Nu	Nu
Anul creării partidului etnic	1996	1995-1999	2002	-	-	-
Partid etnic cu succes electoral	Da	Da		Nu	Nu	Nu

* Nu există o poziţie comună cu privire la cifrele populaţiei indigene în statele analizate. Aceasta se datorează diversităţii criteriilor folosite pentru a defini cine este indigen, absenţei până de curând a includerii criteriului „autodefinirii identităţii” în recensăminte şi de calcului care se face (adică asupra cărui total se calculează procentajul). Se susţine că în America Latină sunt în jur de 400 de milioane de persoane, dintre care 50 sunt indigeni aparţinând a 400 de etnii. Datele de populaţie pe ţări sunt cele din recensământul realizat în cadrul CEPAL în 1990. (În Peyser şi Chackiel 1999).

** Este dificil să identifici Sendero Luminoso (Ayacucho, Peru) ca o mişcare insurecţională de guerilă etnică deoarece datele adunate de Comisia pentru Adevăr şi Reconciliere semnalează că 70% din victimele sale au fost indigeni.

*** Mişcarea Indigenă din Amazonia Peruană (MIAP) (1996) nu are un nivel de articulare şi de organizare care să ne permită a o considera în acest moment un partid etnic.


II. Câteva elemente pentru o reflecţie teoretică
II.1. Apariţia partidelor şi transformarea sistemelor de partide
În literatura de specialitate există diverse explicaţii asupra apariţiei partidelor politice şi asupra formării sistemului de partide. Iniţial Duverger (1951) semnala drept izvoare principale ale creării partidelor, calea instituţional-parlamentară şi cea extraparlamentară (din exteriorul Parlamentului şi dinspre o organizaţie a societăţii civile). Janda (1961) completează empiric analiza lui Duverger şi evidenţiază o nouă formă de creaţie: cea care îşi are originea în fuziunea sau sciziunea altor partide existente deja. Acestei direcţii îi aparţin acele partide care apar prin decizia liderilor (carismatici sau nu), ceea ce presupune o viziune elitistă asupra formării partidelor. La Palombara şi Weiner (1966) semnalează trei grupuri de teorii: cele instituţionale, cele ale crizelor istorice, bazate pe criza de legitimitate şi de participare şi cele ale dezvoltării, care fundamentează originea partidelor în procesele globale de modernizare socială. Kitschelt (1989) reia abordarea instituţională şi semnalizează importanţa abordării culturale şi sociologice. Ware (2004:36) rezumă factorii care determină natura partidelor politice şi a sistemelor de partide, în trei: cel sociologic, cel instituţional şi cel competitiv, deşi acesta este inclus ca parte a abordării instituţionale.

Duverger, Janda, La Palombara şi Weiner, Kitschelt şi Ware au prezentat diversele variabile care influenţează asupra creării partidelor şi pe care Bartolini (1986) le concentrează în două grupuri. Pe de o parte abordarea istorico-conflictivă, înţeleasă în acelaşi timp ca abordare sociologică, bazată pe diviziunile socio-structurale relaţionate cu procesul de formare a Statului şi de dezvoltare industrială, care constituie baza identităţilor colective ale grupurilor şi mişcărilor aflate în conflict. Pe de altă parte abordarea instituţională, impulsionată în mod fundamental odată cu amplificarea dreptului de vot (care a generat contextul formării unei pieţe electorale care stimulează competiţia în clasa politică şi stimulează organizarea acesteia) şi dezvoltarea instituţiilor democratico-reprezentative, în special a parlamentelor, care în anumite cazuri au funcţionat ca sursă de creare a partidelor.

Importanţa acestor abordări pentru înţelegerea fenomenului analizat necesită reluarea argumentelor sale principale. Abordarea sociologică analizează originea sistemelor de partide plecându-se de la contratele şi diviziunile care apar într-o comunitate naţională în primele momente ale expansiunii sufragiului şi ale formării Statului - Naţiune, care ulterior rămân „îngheţate”, structurând astfel competiţia intrapartidistă (Lipset y Rokkan 1967). Partidele acţionează precum alianţe în conflict asupra unor politici şi fidelităţi pentru nişte valori, în interiorul unui corp politic mai amplu, care, încercând să depăşească aceste conflicte, caută ca cetăţenii să se alieze între ei depăşind aceste conflicte care generează linii de tensiune. Clivajele sunt o dividere a societăţii în grupuri opuse care este determinată de poziţia indivizilor în structura socială şi care, fiind foarte importante pentru aceştia, termină generând alinieri între grupurile sociale şi partide. Modelele de conflict social existente sunt determinante pentru schimbările din sistemul de partide (Ware 2004:36); aşadar o schimbare de poziţie într-un conflict va face ca cetăţenii să-şi schimbe preferinţele într-un sistem de partide. ¹ Într-o abordare diferită, cea instituţională, se apelează la schimbări ale regulilor jocului şi ale instituţiilor ca modalitate de rezolvare a disfuncţionalităţilor sistemului de partide. Acest curent presupune că dacă se modifică anumite aspecte ale regulilor care conduc jocul politic atunci este posibilă o modificare a naturii instituţiilor, a manierei în care actorii se comportă în sistem şi a evaluărilor care se realizează la momentul luării deciziilor.²

Ceea ce am expus demonstrează că un partid se naşte şi se dezvoltă în relaţie cu „output-urile” instituţionale, adică regulile jocului şi prevederile instituţionale ale sistemului politic şi în acelaşi timp în relaţie cu o situaţie istorică de interacţiune asupra „input-urilor” socio-culturale, care stabilesc cadrul în care funcţionează diversele oportunităţi pentru articularea cererilor (Bartolini 1986:237). Din această cauză explicaţiile în cazul societăţilor în proces de formare (cum sunt cele analizate aici) trebuie să plece de la o strategie de hibridizare, de construire a unei complementarităţi a variabilelor care explică fenomenul (Bartolini 1986:236-237) şi care să permită construirea unui scenariu propice punerii în mişcare a cetăţenilor, atât social cât şi politic, şi să se organizeze în partide politice care să lupte pentru cererile şi interesele lor.

II.2. Vechi clivaje latente şi structura oportunităţilor politice
În America Latină discuţia asupra naturii clivajelor şi a formării partidelor politice nu a fost purtată în mod aprofundat, deşi există câteva excepţii interesante (Dix 1989; Coppedge 1997; Yashar 1998; Moreno 1999; Collins 2001 şi Van Cott 2003). Dix susţine că unele dintre liniile de diviziune clasice care au dat naştere sistemelor de partide din Europa Occidentală la momentul extinderii dreptului de vot, au fost de asemenea prezente şi la originea sistemelor de partide din America Latină. Recunoaşte însă că există o diferenţă fundamentală între cele două procese: pattern-urile de dezvoltare şi evoluţie a liniilor de conflict au fost diferite: în timp ce în Europa au avut o evoluţie constantă, în America Latină au fost de manieră discontinuă³. În acest sens trebuie subliniat că la momentul formării comunităţilor naţionale latino-americane, o serie de conflicte precum cel etnic, cultural şi inter-religios, nu au fost prezente, iar în anumite cazuri au început să se manifeste mult mai târziu⁴. În ciuda limitărilor datorate diferenţelor existente la nivel socio-statal între cele două contexte, care fac dificilă extrapolarea strictă a abordării sociologice clasice, trebuie subliniată logica argumentativă a acestei perspective, în particular, noţiunea de conflicte care opun grupuri, şi pentru aceasta se apelează la interpretarea pe care Inglehart (1984) o face asupra liniilor de tensiune ca „direcţii stabile de polarizare a conflictului”¹. Această definiţie este mai flexibilă şi mai dinamică; ceea ce facilitează înţelegerea proceselor politice în cadrul unor societăţi care se află încă într-un proces de formare.

În mod clar, a te referi la un proces de încorporare a forţelor sociale presupune a te gândi la un sistem care încă nu a terminat să se construiască, care poate fi considerat ca o comunitate politică în proces de modernizare². Aceasta implică ca în anumite ţări, unde Statul şi naţiunea continuă să se redefinească, diviziunile sociale sunt dinamice, deoarece există sectoare care anterior nu fuseseră luate în considerare ca parte a Statului sau a naţiunii şi sunt excluse, deşi fac parte din societate. Se ştie că nu toate diviziunile structurale ale unei societăţi sfârşesc prin a configura clivaje la momentul formării Statelor - Naţiune. Pentru ca o diviziune structurală să se transforme în clivaj trebuie să fie simţită de către indivizi. Adică, trebuie să se configureze o serie de aliniamente între fiecare dintre grupurile sociale şi partidele corespondente. Cum semnalau Bartolini şi Mair (1990), alături de criteriul delimitării (care mereu este structural), apare şi diferenţa nestructurală, de natură normativă şi organizativă. Diferenţa normativă presupune ca cetăţenii să înţeleagă că aceea este o diviziune relevantă, şi ca atare să susţină anumite valori politice. Diferenţa organizativă semnifică articularea practică a acestor valori, şi ca atare crearea unor partide politice care să le reprezinte. Atât interiorizarea acestor interes, cât şi organizarea posterioară presupun recunoaşterea din partea indivizilor că aceste cereri sunt ameninţate şi că trebuie apărate. Când aceasta se întâmplă, este de aşteptat ca această diferenţiere să fie percepută şi interiorizată ca un conflict central în societate, şi odată cu aceasta se produce un clivaj.

Aşadar o fractură socială poate să existe mult timp fără să se manifeste pe scena politică, însă faptul că ea nu se manifestă politic nu înseamnă că tensiunea structurală nu există. Chestiunea este cum şi când apare aceasta, adică, ce factori fac ca un clivaj care a fost în amorţire mult timp să fie recunoscut ca important de către indivizi care să-l transforme într-o organizaţie care să apere interesele lor, şi care, la rândul său, să se convertească într-o linie de competiţie electorală relevantă pentru sistemul de partide. Un răspuns la această întrebare poate fi dat plecând de la o serie de teorii legate de oportunităţile pe care sistemul politic le oferă grupurilor pentru a se mobiliza (Tarrow 1997; Kitschelt 1986). Abordarea structurii de oportunităţi politice (SOP) poate să ajute la înţelegerea acestei situaţii, referindu-se la condiţiile cu caracter obiectiv ale mediului politic care pot sprijini sau îngreuna acţiunea cetăţenilor (Tarrow 1997: 49). Se pleacă de la ideea că schimbările generate în anumite aspecte ale sistemului politic creează posibilitatea pentru acţiunea colectivă (McAdam, McArthy şi Zald 2001). Conjunctura ajută la activarea expresiilor sau mişcărilor (Martí 2004), prin evaluarea costurilor acţiunii colective, descoperirea potenţialilor aliaţi şi găsirea zonelor în care autorităţile sunt vulnerabile la presiunile şi cererile cetăţenilor¹. Din acest punct de vedere oportunităţile politice sunt cele care deschid calea pentru acţiunea colectivă (Tarrow 1997; Kitschelt 1986); chiar dacă de multe ori sunt chiar mişcările cele nasc, prin intermediul presiunilor lor, aceste oportunităţi (Martí 2004).

În această lucrare se insistă pe politizarea clivajelor şi transpunerea lor organizativă, mai mult decât pe momentele anterioare formării mişcărilor etnice. Deşi sunt convinsă că nu se poate înţelege unul fără altul (partidul fără mişcarea care îl precede), mă interesează explorarea de manieră comparativă a factorilor explicativi ai transpunerii politice (atitudinali şi mai ales organizaţionali) a conflictului etnic. Chiar şi atunci când influenţa SOP şi a dimensiunilor sale, în apariţia mişcărilor indigene în America Latină a fost analizată de manieră extinsă, fiind considerată fundamentală pentru a explica mobilizarea acestor sectoare (Martí 2004:4; Van Cott 2003; Collins 2001; Langer şi Muñoz 2003) susţin că capacitatea propriilor mişcări şi organizaţii de transpunere politică a conflictului, dinspre ceva care era latent către o linie de competiţie relevantă, a fost centrală. Deşi este dificil de stabilit care este legătura de cauzalitate şi ce a fost înainte şi ce după, această lucrare susţine ideea că sunt propriile mişcări care prin intermediul presiunilor lor creează oportunităţile politice.