Teorii gramaticale contemporane: gramatica centrilor de sintagma

Când însă verbul şi-a realizat această disponibilitate, el încetează a mai fi un semn lexical, deoarece, împreună cu complementul corespunzător, formează un semn sintagmatic (în cazul de faţă, de tipul c-comp) " Conform convenţiei că acest semn deţine o trăsătură suplimentară (RAM), el va avea (pentru situaţia discutată aici) următoarea structură (pentru valorile lui RAM dăm o descriere simplificată):

De observat că M9 se regăseşte în M1O ca submatricea care descrie obiectul lingvistic de tipul ram-c şi că, spre deosebire de M9, în M1O valoarea trăsăturii COMP a sintagmei este o listă vidă (<>); în HPSG, aceasta înseamnă că centrul este saturat (desigur, în raport cu trăsătura de valenţă care are drept valoare lista vidă). Dacă în M1O valoarea lui COMP ar fi fost identică cu valoarea lui COMP din M9, prin aceasta s-ar fi arătat că semnul sintagmatic nu şi-a satisfăcut disponibilitatea pentru obdir. Într-o asemenea împrejurare, în HPSG se vorbeşte despre semne nesaturate.

O precizare crucială se impune în legătură cu aceste semne sintagmatice: ele descriu, de fapt, regu1i sintagmatice. Afirmaţia este paradoxală doar la prima vedere. În acest sens, e de reamintit forma generală a regulilor de rescriere din versiunile recente ale gramaticii generative:

RS (1) X" Spec, X'

(2) X' Xo, Comp.

RS(1) afirmă că proiecţia maximală a constituentului X se rescrie ca proiecţia lui minimală plus specificatorul) iar RS(2) spune că proiecţia minimală a lui X este constituentul lexical X⁰ plus complementele sale. Ceea ce RS(l }-(2 ) afirmă poate fi exprimat şi cu ajutorul tipurilor sintagmatice, datorită ierarhizării lor. Diferenţa constă în notaţie; regulile sintagmatice în HPSG se suplm reprezentărilor matriciale.

5.3. PRINCIPII

Deşi tipurile sintagmatice sunt reguli, ele nu dau seamă în mod complet de fenomenul gramaticalităţii. Câteva alte aspecte ale acesteia rămân nereglementate. Aceasta explică în HPSG recursul la principii.

Principiile sunt un complementar al reglementărilor deja amintite. Ele exprimă o altă latură a efortului de a arăta că gramaticalitatea este dependentă de un număr limitat de factori --uneori acţionând izolat, dar cel mai ades acţionând prin cooperare.

Principiile reglementează alte aspecte ale distribuţiei obiectelor lingvistice. Vom prezenta, în cele ce urmează, doar o parte dintre ele, şi anume: Principiul Trăsăturilor Centrale, Principiul Dominanţei Imediate, Principiul Valenţei, Principiul Trăsăturilor Nonlocale, Principiul Marcajului, Principiul Specificatorului, Principiile Dependenţei Anaforice (pentru prezentarea lor exhuastivă, cf. Pollard şi Sag 1994:399-401). Relevanţa fiecăruia va fi testată în acelaşi fel: se vor urmări consecinţele faptului că principiul în cauză este ignorat.

5.3.1. Principiul Dominanţei Imediate (PDI)

PDI face necesară referirea prealabilă la conceptul de schemă de dominanţă imediată. Acest concept a fost folosit, fără a fi însă numit, când au fost inventariate genurile principale de sintagme. De fapt, aceste genuri sunt scheme de dominanţă imediată. În aceste condiţii, PDI se formulează după cum urmează:

PDI Orice obiect lingvistic de tipul "sintagmă cu centru" satisface una şi numai una dintre schemele de dominanţă imediată.

Pentru a-i identifica relevanţa, principiul poate fi ignorat. Consecinţa va fi că un semn sintagmatic cu centru va putea fi considerat ca satisfăcând simultan cel puţin una din schemele de dominanţă imediată sau nici una. În felul acesta, nu va mai exista nici un temei pentru a spune că o anumită sintagmă este de tipul "centru-adjunct", "centru-complement" etc. Prin dispariţia PDI, este ameninţată, aşadar, însăşi clasificarea semnelor sintagmatice.

Renunţarea la PDI atrage după sine şi imposibilitatea de a explica incorectitudinea unor enunţuri precum:

(9) * Problema constă.

(10) *Ion se comportă.

În ambele cazuri, constituenţi verbali conţin informaţii precise referitoare la complementele lor. Aceste informaţii obligă verbele în cauză să se insereze în anumite structuri sintagmatice a căror natură este semnalată de însuşi inventarul de valenţe ale verbelor; este vorba despre sintagme de tipul c-compl. Numai că nici (9), nici (10) nu sunt structuri sintagm(atice) în care să poată fi identificat tipul c-compl. Într-adevăr, acest tip reclamă existenţa unei valori ram-compl nonvide, ceea ce nu se întâmplă cu exemplele (9)-(10).

5.3.2. Principiul trăsăturilor centrale (PTC)

Acest principiu se exercită asupra obiectelor de tipul centru, menţionat de mai multe ori în exemplificările anterioare. De aceea, domeniul său de acţiune este c1asa semnelor sintagmatice cu centru, privite într-o dublă perspectivă: de sus în jos --adică de la semnul sintagmatic către subconstituenţii săi-- şi de jos în sus, adică de la sintagmă spre o sintagmă mai complexă, în care cea dintâi se inserează.

PTC se exprimă astfel:

PTC. În orice semn sintagmatic cu centru, valoarea trăsăturii CENTRU este structural identică cu valoarea trăsăturii CENTRU a subconstituentului de tipul ram-c al sintagmei respective.

Ca o ilustrare a funcţionării PTC, fie sintagma soare strălucitor. Reprezentarea ei matricială (simplificată la ceea ce interesează aici şi în acord cu PTC) va fi următoarea:

Ml1 ilustrează PTC prin aceea că, pentru valoarea trăsăturii CENTRU, sintagma soare strălucitor moşteneşte valoarea aceleiaşi trăsături deţinute de subconstituentul soare, descris de obiectul de tipul ram-c.

PTC este acel principiu în virtutea căruia se poate susţine că, dacă, de pildă, o sintagmă este declarată nominală, atunci centrul ei nu poate fi decât un nume. Deşi o asemenea afirmaţie apare mai degrabă ca fiind de la sine înţeleasă, ea nu este deloc astfel. Sau --ceea ce este acelaşi lucru-- măsura în care ea apare ca evidentă demonstrează cât de importantă este. Să presupunem, în acest sens, că PTC nu este asumat ca principiu. Respectarea lui nu va fi, în consecinţă, obligatorie. În această alternativă, sintagma soare strălucitor va fi în continuare caracterizată ca sintagmă de tipul c-adjunct --căci, în mod evident, neglijarea PTC nu implică o identificare a sintagmei cu un alt tip. Numai că, în absenţa constrângerii exprimate prin PTC, sintagma va putea primi trei reprezentări, în egală măsură legitime: una identică cu M l1, alta în care centrul este adjectivul şi alta în care atât adjectivul, cât şi numele vor fi declaraţi centri. Această situaţie este însă intolerabilă. Ea înseamnă, de fapt, că termeni precum "centru" şi "adjunct" devin inutili, pentru că îşi pierd însăşi raţiunea pentru care au fost introduşi. Prin extensie, concepte precum "specificator", "marcator", "constituent antepus" etc. suferă aceeaşi gravă devalorizare.

PTC este un principiu al gramaticii universale, dar utilizarea sa în raport cu o limbă dată reclamă cercetări specifice. Se întâmplă aşa, deoarece numai astfel de cercetări pot arăta ce trăsături pot conta într-o limbă dată, ca trăsături ale centrului.

5.3.3. Principiul Valenţei (PV)

Acest principiu este enunţat în capitolul al nouălea din Pollard şi Sag 1994 şi vine să înlocuiască Principiul Subcategorizării, asumat de cei doi autori, atât în Pollard şi Sag 1987, cât şi în primul capitol al cărţii lor din 1994.

Felul în care este formulat PV este mai complicat decât înţelesul său intuitiv. Este necesară, mai întâi, introducerea a două noţiuni preliminare; simbol T_val şi noţiunea de ramuri-surori.

T_val este un simbol definit pe mulţimea trăsăturilor de valenţă COMP, SUB, SPR şi, pentru limba română, MARC. În ce priveşte conceptul de ramuri­-surori, el este prezent într-un mod implicit în enumerarea obiectelor de tipul ram făcută mai înainte: dacă, spre exemplu, avem o entitate de tipul c-compl, această entitate va avea, ca valori ale trăsăturii RAM, obiectele de tipul ram-c şi ram-compl. Cele două sunt ramuri-surori.

PV Pentru orice obiect de tipul s-sintagm-c valoarea trăsăturii T_val este identică cu valoarea aceleiaşi trăsături aparţinând obiectului de tipul ram-c, cu excepţia acelor valori care saturează ram-c şi care astfel devin constituenţii-surori ai lui ram-c.

Să considerăm PV în relaţie cu verbul a dărui. Acest verb are două complemente şi un subiect, ceea ce înseamnă că valorile trăsăturilor de valenţă COMP şi SUB nu vor fi liste vide. Matricea corespunzătoare verbului a dărui aduce câteva informaţii importante:

(i) prin trăsăturile de valenţă, ea arată că acest verb deţine capacitatea de a se insera într-o structură sintagmatică:

(ii) prin aceleaşi trăsături, ea arată că verbul poate deveni centrul construcţiei în care se inserează. În aceste condiţii, verbul va constitui obiectul de tipul ram-c.

Să presupunem acum că inserarea verbului în structura sintagmatică se realizează, rezultatul fiind sintagma dăruieşte Ioanei flori. Construcţia cade sub incidenţa PTC, PDI şi PV. În ce-l priveşte pe ultimul, acesta stipulează că sintagma va moşteni de la verbul-centru toate valorile trăsăturilor de valenţă, mai puţin cele care, fiind realizate ca ramuri, saturează, deja ramura-centru. Sintagma va poseda, aşadar, valoarea vidă a trăsăturii COMP şi valoarea nonvidă a trăsăturii SUB, căci valoarea acestei ultime trăsături nu s-a actualizat. Conceptele de saturare şi nesaturare introduse în discuţia din jurul matricei M10 îşi găsesc acum justificarea de utilizare.

Utilitatea PV este imediat observabilă. În absenţa sa, modul de transmitere a trăsăturilor de valenţă de la ram-c la sintagma căreia ram-c îi aparţine nu poate fi reglementat. În consecinţă, posibilitatea de apariţie a unor sintagme precum *dăruieşte Ioanei Ioanei flori flori, *Ion Ion dăruieşte Ioanei flori Ioanei flori nu ar putea fi interzisă.

În ilustraţia dată mai sus a rămas totuşi nelămurit un lucru: nu a reieşit din ce motiv se consideră că verbul se inserează într-o sintagmă de tipul "centru-­complement" şi nu, de pildă, într-una de tipul "centru-subiect" ( dat fiind faptul evident că verbu1 deţine şi trăsătura de valenţă SUB). Explicaţia se găseşte în ierarhia centrilor pe care Pollard şi Sag o propun (Plolard şi Sag 1994:362). Această ierarhie provine din aceeaşi teorie a oblicităţii asumate în HPSG. Conform cu această ierarhie, ordinea de saturare a centrilor este ordinea de oblicitate descrescătoare a valenţelor acestuia. Complementele sunt cele mai oblice şi, prin urmare, ele vor fi primele care vor satura centrul. Specificatorii sunt mai puţin oblici, şi vor satura centrul de care sunt dependenţi numai după ce s-a efectuat saturarea cu complemente (în caz că acestea există). Subiectele saturează ultimele. Prin această ordine de saturare, Pollard şi Sag afirmă că reconstruiesc prin principii lexicale Teoria Nivelelor de Proiecţie Sintagmatică ("X-bar Theory").

5.3.4. Principiul Specificatorului şi al Marcajului (PS şi PM)

Aceste două principii reglementează folosirea trăsăturilor SPEC şi MARC. SPEC este o trăsătură în virtutea căreia un determinator îşi selectează centrul. Principiul Specificatorului are drept consecinţă captarea într-un mod economic a unor fenomene de acord, atunci când specificatorul este posesor de suficientă informaţie gramaticală în acest sens (fiind, de pildă, un adjectiv pronominal). Datorită faptului că trăsătura SPEC are ca valoare centrul, determinatorul va fi obligat să preia de la acesta toată informaţia pe care centrul o poate da --cu condiţia, desigur, ca determinatorul însuşi să fie capabil să preia această informaţie.

Absenţa acestui principiu ar obliga la introducerea unui simbol de acord care să semnaleze concordanţa dintre determinator şi centru. În principiu, acesta nu este un 1ucru dezavantajos. El e doar mai puţin economic. În general, e de dorit ca numărul simbolurilor întrebuinţate să fie cât mai mic.

Un constituent posesor al trăsăturii MARC transmite această trăsătură sintagmei imediat superioare, dar nu mai sus de ea. Fie, de pildă, re1aţia dintre conjuncţia că şi propoziţia Ion nu mai vine, în cadrul propoziţiei subordonate ...că Ion nu mai vine; că este interpretat ca marcator. În virtutea PM, el transmite prin urmare trăsătura MARC propoziţiei că Ion nu mai vine, care arată astfel că este o propoziţie subordonată.

Principiul marcajului ar putea fi utilizat pentru limba română în legătură cu elemente precum a infinitival, conjuncţiile subordonate că, să, dacă, sau pentru pe, marcator al complementelor directe dublate.

5.3.5. Principiile Dependenţei Anaforice (PDA)

Ca şi alte teorii gramaticale de dată recentă, HPSG tratează în mod separat problemele anaforei. Le tratează separat, în măsura în care anumite cazuri de anaforă expun un comportament sistematic şi sunt, în consecinţă, apte de a deveni obiectul unor principii din care se deduc explicaţii ale gramaticalităţii.

În HPSG, principiile care au ca obiect anaforicitatea au la bază patru categorii de elemente: existenţa anumitor tipuri semantice, dispunerea acestor tipuri în ordinea de oblicitate crescătoare (de la stânga la dreapta), definirea unei relaţii ce se stabileşte între tipurile semantice ordonate după criteriul oblicităţii şi mecanismul identităţii structurale (coindexarea).

(i) Tipurile semantice sunt obiectele lingvistice care pot apărea în câmpul trăsăturii CONT (conţinut). Vom studia aici doar câteva aspecte legate de conţinutul semnelor de tipul nume deoarece acestea sunt cele care au legătură cu anaforicitatea gramaticală.

În Pollard şi Sag 1994:249, se propune ca numelor să li se ataşeze conţinutul generic ob(iect)nom(inal). Acest tip are în continuare următoarele subtipuri: ob-nonpron, ob-pron(ominal). Primul caracterizează conţinutul substantivelor, în vreme ce celălalt e propriu conţinutului pronumelor; ob-pron la rândul său, se divide în anaf(oric) şi nonanaf(oric), iar primul are drept diviziuni refl(exiv) şi rec(iproc).

Pentru limba română, este preferabil ca această clasificare semantică să fie folosită şi în legătură cu afixele pronominale, dat fiind că şi ele sunt purtătoare de asemenea conţinuturi.

(ii) Ordinea de oblicitate a acestor constituenţi nominali faţă de centrul lor este captată prin trăsătura ORD-OBLIC- VAL, despre care s-a vorbit mai sus.

(iii) Din această ordine se abstrage acum conceptul de c o m a n d ă o b 1 i c ă ("comandă datorată oblicităţii"). Comanda oblică este un concept relaţional. El defineşte o relaţie între constituenţii înscrişi pe lista de oblicitate. Relaţia spune că acel constituent care este cel mai puţin oblic comandă oblic oricare alt constituent mai oblic decât el. O consecinţă imediată este că, dacă subiectul nominal există, el va comanda oblic toţi constituenţii din listă.

(iv) Anaforicitatea unui constituent înseamnă dependenţa sa referenţială de un alt constituent din acelaşi enunţ. Această dependenţă se indică prin intermediul coindexării.

Din aceste patru elemente se poate acum construi o caracterizare a constituenţilor susceptibili sau nu de comportament anaforic. Aceste caracterizări se concentrează în principiile dependenţei anaforice.

Principiul A: Un constituent marcat anaf se coindexează cu cel mai puţin oblic constituent care îl comandă oblic.

Principiul B: Un constituent marcat nonanaf nu se coindexează cu nici un alt constituent care îl comandă oblic.

Principiul C: Un constituent marcat ob-nonpron nu se coindexează cu nimeni.

Sub incidenţa Principiului A cad reflexivele obiective, dinamice, eventive şi reciproce. Constituentul cel mai puţin oblic ce le comandă este subiectul, de unde şi coindexările (pe care le dăm într-o manieră informală):

(11) |1|Ion |1|se consolează că va câştiga altădată.

(12) |2|Ion |2|se teme de represalii.

(13) |3|Ion |3|s-a albit când l-a văzut pe Vasile.

(14) |4| nu |4|se mai suportă.

Domeniul principiului B este cel al pronumelor personale. Principiul C reglementează comportamentul substantivelor.

Principiile dependenţei anaforice prezentate de Pollard şi Sag diferă de cele cunoscute din Chomsky 1981 prin aceea că sunt derivate din dependenţe lexicale, şi nu din configuraţii sintactice.

5.3.6. Principiul Trăsăturilor Nonlocale (PTN)

Regula lexicală care permite trecerea de la M7 la M8 pune în evidenţă existenţa unui tip verbal, denumit mai sus tranz-el-verb. Caracteristica lui este faptul că deţine o trăsătură pe care "corespondentul" său n-o conţine --trăsătura NONLOC. Valoarea acestei trăsături pentru structurile de tipul (5), reluat aici ca:

(15) Tablouri ca acestea, Muzeul Naţional nu va achiziţiona niciodată, este obiectul de tipul abs.

Această regulă lexicală deschide calea de analiză a structurilor de tipul (15) --şi nu numai acestora --, însă nu reprezintă şi o soluţie efectivă pentru dependenţa la distanţă, pe care structurile de acest tip o expun. O problemă rămâne în suspensie: cum se poate face legătura cu faptul că un constituent absent ajunge să fie găsit într-o altă parte a enunţului?

Pentru a răspunde la această întrebare, HPSG foloseşte o regulă sintagmatică deja amintită în paragrafele precedente: tipul c-antep. Este acum evident că un verb de tipul tranz-el-verb (sau de un tip încă şi mai general. cum ar fi el-verb, adică un tip in care se specifică doar că una dintre valenţele verbului e satisfăcută prin elipsă) se inserează într-o structură de tipul c-antep.

Detaliile acestui tip sintagmatic nu au fost până acum descrise, însă, la acest punct, amănuntele devin necesare.

M12 formulează în termeni matriciali ceea ce găsim în următoarea regulă de rescriere, cunoscută în gramaticile generative drept "regula de adjuncţie a lui Chomsky" (este însă de precizat că, în HPSG, echivalentul de notaţie al acestei reguli nu e folosit pentru a da seama de fenomenul denumit de Chomsky left dislocation "dislocare la stânga". În HPSG dislocările la stânga sunt tratate drept structuri sintagmatice de tipul "centru-adjunct"):

RS(3) S N, S

Din M12 lipseşte însă ceva esenţial, şi anume precizarea că valoarea trăsăturii CENTRU în ram-antep trebuie să fie aceeaşi cu valoarea trăsăturii ABS din M8.

S-ar părea că nimic nu ne împiedică să apelăm la procedura coindexării pentru a umple această lacună. Această soluţie nu trebuie totuşi aleasă cu atâta uşurinţă dintr-un motiv simplu: coindexarea este doar un mecanism, nu un principiu. Aplicaţiile ei se cer a fi reglementate, iar reglementările ei se cer a fi explicite. Tocmai de o asemenea reglementare e nevoie în contextul de faţă; o reglementare care să corespundă intuiţiei vorbitorului că acel constituent-lipsă al verbului a achiziţiona este acelaşi cu constituentul antepus.

Reglementarea în cauză este adusă de către Principiul Trăsăturilor Nonlocale. Acest principiu arată cum se propagă o trăsătură precum ABS din M8. Principiul are forma următoare:

PTN Orice trăsătură nonlocală se propagă de pe (sub)constiuentul ram-x (cu x variabilă pentru compl, sub) pe constituentul căruia ram-x îi aparţine.

PTN precizează aşadar că o trăsătură nonlocală 'migrează' de la constituentul lexical care o are în proprietate spre constituenţii de ordin succesiv superior în care constituentul lexical se inserează. Ea se va propaga până la punctul la care va întâlni o barieră. Iar bariera este exact tipul sintagmatic c-antep. Acest tip sintagmatic introduce constituentul a cărui valoare pentru trăsătura locală este aceeaşi cu valoarea trăsăturii NONLOC. Abia prin această precizare coindexarea dintre valoarea trăsăturii LOC a constituentului antepus şi valoarea trăsăturii NONLOC a ramurii sale vecine este reglementată. Este ceea ce arată matricea M13:

Studiul trăsăturilor nonlocale este unul dintre cele mai interesante în sintaxa unei limbi. În această privinţă, HPSG oferă numai cadrul de analiză şi principiile ei. În rest, totul rămâne de făcut, deoarece nu este înscris în natura limbilor că peste tot se găsesc aceleaşi trăsături nonlocale sau că exact aceiaşi constituenţi sunt supuşi 'dislocării' .

6. REGULI DE PRECEDENŢA LINIARA (RPL)

Ordinea cuvintelor este tratată în HPSG într-o componentă separată. Această componentă cuprinde judecăţi precum:

RPL Constituentul x precedă constituentul y.

Dincolo de astfel de judecăţi, HPSG se străduieşte totuşi să formuleze judecăţi de o mai mare generalitate. O asemenea judecată e, de exemplu, următoarea:

RPLl Dacă x este un constituent lexical, iar y complementul său, atunci x precedă y.

RPL2 Complementele nominale se succedă în ordinea oblicităţii lor crescânde.

Astfel de generalizări sunt în mod precis valabile pentru limba engleză, dar rămâne de verificat dacă sunt utile şi pentru alte limbi.

Un tratament sistematic al problemelor de topică ar putea rezulta din examinarea constituenţilor de o complexitate succesivă. Pe această cale, ar fi de studiat mai întâi ordinea în structuri cu constituent lexical şi clitice, apoi în structuri cu constituent lexical şi valenţe lexicale ş.a.m.d. Această cale de analiză ar putea arăta în ce măsură un tratament 'compoziţional' al topicii ar fi posibil şi eficace.

7. CONCLUZII

HPSG este un curent aflat într-o mişcare ce-i probează vitalitatea. Teoria nu este definitivată, dar acest lucru nu trebuie să îndemne la expectativă, căci se poate foarte bine ca găsirea unei 'formule de stabilitate’ să coincidă cu istoricizarea curentului.

Aplicaţiile HPSG sunt deja numeroase şi nu se mai limitează doar la domeniul limbii engleze. Substanţiale sunt, de pildă, analizele efectuate pe limbile romanice, în special pe franceză şi italiană Monachesi 1995).

BIBLIOGRAFIE

Anne Abei11é, Les nouvelles syntaxes. Grammaires d 'unification et analyse du français, Armand Colin 1993.

Anne Abei11é şi Daniele Godard, La complémentation des auxiliaires français, în “Languages”, 122,1996, 32-61

John Barwise şi John Perry, Situations and Attitude, The MIT Press, 1983

Joan Bresnan (ed.), The Menla! representation of Gramatical Relations, The MIT Press,1982

Noam Chomsky, Lectures on Government and Binding, Foris, Dordrecht, 1981

idem, Bare Phrase Structure, în Webelhuth (ed.) 1995, 383­-439

Gerald Gazdar, Ewan Klein, Geoffrey Pullum şi Ivan Sag, Generalized Phrase Structure Grammar, Basil Blackwell, 1985

Paola Monachesi, A Grammar" of Ita!ian Clitics, ITK. Dissertation Series, Tilburg, 1995

Richard Oehrle, Emmon Bach şi Deirdre Wheeler ( eds.), Categorial Grammar and Natural Language Structures, Dordrccht, Reidel, 1988.

Carl Pollard şi Ivan Sag, Information-based Syntax and Semantics. Fundamentals, vol.1, CSLI,

Stanford, 1987 .

Idem, Head-driven Phrase Structure Grammar, University of Chicago Press and CSLI, Stanford,

1994.

Ivan Sag, Gerald Gazdar, Thomas Wasow şi Steven Weisler, Coordination and How to Distinguish

Categories, în Natural Language and Linguistic Theory, 1988, 117-169

Stuart Shieber, An Introduction to Unification-based Approaches to Grammar, CSLI, Stanford, 1986 Gert Webelhuth ( ed. ), Government and Binding and the Mentalist Program, Basil Blackwell, 1995.

ANEXA
ARGUMENTE, VALENŢE ŞI DEPENDENŢI.

ANTICIPAREA COMPLEMENTULUI DIRECT ÎN LIMBA ROMÂNĂ

DIN PERSPECTIVA HPSG

Verginica Barbu şi Emil Ionescu

1. Introducere

1.1. Cadrul teoretic

În ultimii cinci ani, mai multe lucrări HPSG au prezentat dovezi numeroase că nu se poate stabili în toate cazurile o distincţie clară între adjuncţi şi complemente¹ (în acest sens, vezi datele citate de Bouma, Malouf şi Sag (1999) p. 37-39).

Pe de altă parte, dezvoltări teoretice recente în HPSG fac distincţia între valenţe (VAL), argumente (ARG-ST) şi dependenţi (DEPS, a se vedea Bouma, Malouf şi Sag (1999)). Atributul VAL face legătura între cadrul de subcategorizare al intrării lexicale şi proiecţiile sintagmatice corespunzătoare; ARG-ST este folosit în fenomenele de legare, în timp ce trăsătura DEPS este introdusă pentru un tratament uniform al extracţiei valenţelor şi adjuncţilor.
Analiza pe care o propunem aici - având drept obiect anticiparea complementului direct în limba română (ACD) - se bazează pe ideea ambiguităţii adjunct-complement şi pe distincţia valenţe-argumente-dependenţi.

1.2. ACD în română. Scurtă prezentare a analizelor sale generative

Asemenea unor dialecte spaniole şi câtorva limbi balcanice, limba română prezintă o structură de „anticipare clitică” a complementului direct. De exemplu:

(1) Nu-l _i cunosc pe Ion _i
Exemplele de tipul (1) reprezintă o provocare pentru orice teorie gramaticală care asumă că un argument are o singură realizare. Astfel, (1) este în aparenţă un exemplu care nu respectă această constrângere, deoarece obiectul direct al verbului a cunoaşte pare să fie realizat atât ca un pronume neaccentuat, cât şi ca un grup nominal (GN)². La prima vedere aşadar, fie (1) trebuie declarat negramatical, fie constrângerea asupra realizării argumentului trebuie abandonată (sau modificată). Se ştie însă că nici una din aceste soluţii nu este satisfăcătoare şi, de fapt, strategia obişnuită este de a arăta că anticiparea clitică este doar un aparent contra-exemplu la regula că un argument are o singură realizare. Aceasta va fi şi strategia pe care o vom adopta aici.
Există deja o literatură bogată dedicată ACD în limba română. Cele mai recente contribuţii vin din teoria GB. Principalele teze/ipoteze ale acestei abordări sunt următoarele:

Poziţia sintactică în care apare cliticul