The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun

Ludwig se simtea atât de deziluzionat încât, în cele din urmã, îl trimise pe un demnitar al curtii sã porneascã prin lumea largã în cãutarea unui nou regat, în martie 1873, Franz von Loher, director al Arhivelor de stat, se Pomeni expediat cu aceste instructiuni într-o cãlãtorie în jurul lumii: Ludwig vroia o fâsie de pãmânt unde îsi putea ttftpune ideea de regalitate, unde putea fi un monarh autocrat, nestingherit de limitele parlamentului sau ale fantelor. Acest tur de recunoastere îl purtã pe Loher

lri insulele Canare, în nordul Africii, pânã în insulele

377
grecesti si turcesti. Prima cãlãtorie se sfârsi fãrã nici un rezultat si, doi ani mai târziu, regele îl trimise iarãsi pe Loher în cãutarea unui regat, de aceastã datã în Cipru si Creta. Se luaserã în considerare si alte asezãri, incluzând America de Sud, insulele din Pacific si Scandinavia, dar nici una nu-i conveni pânã la urmã si Ludwig renuntã la ideea fãrã sanse de reusitã.

378

29

Triumful festivalului de la fâayreuth

Orasul Bayreuth este situat la o distantã de aproximativ saizeci de mile de Niirnberg, în extremitatea nordicã a Bavariei. Pânã în 1822, apartinuse Prusiei, în secolul al XVIII-lea, aici îsi stabilise resedinta margraful Friedrich, a cãrui sotie, Wilhelmina, fusese sora lui Friedrich cel Mare; margrafii de Brandenburg-Kulmbach înzestraserã cu multã generozitate orasul, ridicând câteva clãdiri importante în stil rococo, incluzând Noul Palat, Ermitajul si Opera Margrafilor. Wagner îsi îndreptã gândurile spre Bayreuth ca posibil amplasament pentru noul sãu teatru liric, în primãvara lui 1872.

Abandonarea propusului Teatru festiv localizat în wfiinchen, proiectat cu câtiva ani mai înainte de arhitectul Sernper, însemna cã Wagner nu-si gãsise încã o scenã adecvatã pentru montarea tetralogiei „Inelul Nibelungilor". -Respinsese de multã vreme sugestia ca Munchen-ul sã *le sediul pentru noul Festspielhaus. Dificultãtile ante-

379
rioare întâmpinate din partea guvernului, precum si ostilitatea fãtisã stârnitã de prezenta sa, îl convinserã cã Miinchen-ul n-ar corespunde scopului sãu. Cu toate acestea, nu-i transmise aceastã decizie lui Ludwig; se gândi cã era mai bine sã nu-1 înstiinteze pe rege de acest lucru, sperând sã reintre în gratiile sale. In schimb, compozitorul si Cosima începurã sã facã vizite discrete, regulate la Bayreuth înainte sã se hotãrascã definitiv cu privire la alegerea orasului ca loc pentru ridicarea Teatrului festiv.

Se iscarã imediat numeroase probleme în legãturã cu dorinta lui Wagner de a-si vedea operele din ciclul Nibe-lungilor puse în scenã la Bayreuth. în primul rând, Ludwig detinea drepturile de proprietate artisticã asupra tetralogiei, si nu Wagner. în februarie 1871, Wagner terminase partitura celei de-a treia opere a ciclului, „Siegfried". Potrivit contractului semnat cu regele în 1864, era constrâns sã-i predea acestuia numaidecât compozitia muzicalã, dar Wagner se temea cã Ludwig urma atunci sã punã în scenã opera la Munchen, asa cum procedase deja cu „Das Rheingold" si „Die Walkiire". Compozitorul intentiona sã evite acest lucru cu orice pret. în consecintã, îl induse în eroare în mod deliberat pe Ludwig, comunicându-i cã opera „Siegfried" rãmase neterminatã, în vreme ce el lucra de fapt la cea de-a patra si ultima parte a tetralogiei, „Gotterdãmmerung". Ludwig exercitã presiuni pentru obtinerea operei „Siegfried", dar Wagner continuã cu subterfugiile din dorinta de a salva aceste ultime douã opere pentru o primã reprezentatie festivã a întregului ciclu.

în ultimã instantã, compozitorul îl încunostintã pe Ludwig cã abandona Miinchen-ul în favoarea orasului

380

[egele nebun

gayreuth si cã spectacolele de galã urmau sã aibã loc vara urmãtoare, în noul teatru încã neconstruit. Dar regele trebuie sã-si fi dat seama cã aceasta era o presupunere neîntemeiatã din partea compozitorului, întrucât îi comunicã în scris lui Dufflipp: „Va fi o purã imposibilitate sã se punã în scenã întregul ciclu al Nibelungilor la Bayreuth în anul viitor."1 Totusi, în decurs de numai câteva sãptãmâni, Wagner îl câstigã pe rege de partea sa în privinta Teatrului festiv de la Bayreuth.

Decizia initialã luatã de Wagner în favoarea amplasãrii amfiteatrului sãu sãrbãtoresc la Bayreuth se bazase pe faptul cã orasul putea pretinde cã dispunea de cea mai mare scenã de operã din întreaga Germanie, si anume vechiul Teatru liric al Margrafilor. Dar de îndatã ce îsi gãsi rãgaz sã zãboveascã în interiorul excesiv de pedant, lipsit de simplitate, decorat în stil rococo, cu ornamente extravagante si plin de plusuri, sperantele compozitorului se diminuarã: nu numai cã scena era prea micã, dar si decorul de interior prea înzorzonat nu s-a'r fi potrivit niciodatã cu saga zeilor germanici. Era cu neputintã sã se remodeleze spatiul dinãuntru; prin urmare, trebuia sã se construiascã un nou teatru. Orasul Bayreuth, cãruia îi surâdea proiectul, îi dona imediat lui Wagner un teren, pe care sã-si înalte teatrul festiv. Compozitorul însusi cumpãrã un lot de pãmânt alãturat, unde intentiona sã-si clãdeascã o casã, iar Ludwig le dãrui lui Wagner si Cosirnei suma de 25.000 de guldeni pentru construirea noii resedinte.

Cercetãrile fãcute de Wagner pentru statornicirea noului lãcas începuserã cu toatã seriozitatea pe 22 mai *-°'2, cea de-a cincizeci si noua serbare a zilei sale de Rastere, când puse piatra de temelie la Festspielhaus.

381
Ludwig lipsi de la eveniment, dar îi expedie compozitorului o telegramã de sustinere: „Din adâncul sufletului, dragul meu Prieten, îti trimit cele mai cãlduroase si sincere urãri în aceastã zi atât de plinã de însemnãtate pentru Germania. Fie ca succesele si prosperitatea sã încununeze marea întreprindere din anul viitor. Astãzi, mã simt mai mult decât oricând unit cu tine în spirit."2 Ploaia cãzu în averse la ceremoniile desfãsurate la Bayreuth, un început nefast pentru visul lui Wagner.

Pentru a procura fonduri în vederea constituirii noului teatru, Wagner cãlãtori de la un capãt la altul al Europei si tinu prelegeri despre Bayreuth, inaugurând o serie de societãti purtându-i numele, în scopul de a strânge bani prin subscriptie publicã. Fiecare contributie garanta donatorului un anumit numãr de locuri la teatru pentru reprezentatiile cu ciclul Nibelungilor. Se colectarã unele fonduri în acest fel, dar se dovedirã insuficiente pentru finantarea constructiei; chiar si cu darurile oferite de câtiva monarhi necunoscãtori ai muzicii wagneriene — cum ar fi de pildã sultanul Turciei si chedivul Egiptului — compozitorul nu dispunea de suficienti bani si se vãzu nevoit sã întreprindã o serie de turnee, concertând prin Europa.

Desi Wagner promisese cu optimism ca premiera sã aibã loc în luna august 1873, spre începutul verii acelui an, deveni clar pentru toatã lumea cã teatrul nu putea fi terminat la timpul cuvenit reprezentãrii ciclului propus. Inevitabil, Wagner cãutã sprijin la Ludwig, dar primi doar un rãspuns tãios de la Dufflipp prin care i se aducea la cunostintã cã, întrucât regele dãruise deja 25.000 de guldeni pentru Festspielhaus si se ocupa acum de pr°" priile proiecte arhitecturale, nu mai putea sã contribuie

382

nebun

în plus la planul de constructie de la Bayreuth. Deznãdãjduit, Wagner se hotãrî sã-i abordeze pe prusaci prin intermediul Marelui Duce de Baden. Marele Duce însã refuzã sã serveascã drept mijlocitor, totusi, între timp, situatia se clarificã: Ludwig se rãzgândi încã o datã, cedând în fata presiunilor exercitate de compozitor, într-un fel sau altul, aflase despre propunerile formale fãcute Prusiei, gând care-i trezea repulsie lui Ludwig. Se întocmi din nou un contract între rege si compozitor: Wagner urma sã primeascã suma de 100.000 de guldeni în scopul finisãrii interiorului Teatrului festiv, instalând conductele de gaz si creând decorurile. Dar era numai un împrumut. Contractul reprezenta din punct de vedere legal o constrângere pentru Wagner: jumãtate din sumele încasate în urma oricãrui concert prin care compozitorul strângea fonduri pentru montarea „Inelului Nibelungilor", precum si toate veniturile viitoare rezultate din vânzarea certificatelor de patronaj îi reveneau de drept regelui, iar întregul împrumut trebuia sã fie restituit într-o perioadã de optsprezece luni. Fixarea termenelor de platã, la fel ca toate celelalte tranzactii cu Wagner, era extrem de optimistã. La începutul secolului al XX-lea, la multã vreme dupã ce se stinseserã din viatã atât Wagner, cât si Ludwig, familia compozitorului încã vãrsa cu regularitate sume de bani în visteria coroanei bavareze pentru a-si achita datoria.

Spre sfârsitul verii lui 1876, se isprãvi constructia Teatrului festiv din Bayreuth. Structura de lemn, proiectatã de arhitectul Otto Bruckwald, originar din Leipzig, n-a fost niciodatã destinatã sã gãzduiascã amfiteatrul per-^anent wagnerian; ca urmare, fusese clãditã repede, acordându-se prea putinã atentie unor detalii de rafina-

383
ment si elegantã, cum ar fi ornamentatiile si finisãrile interioare si exterioare. Dar, de-a lungul anilor, planurile de construire a unui edificiu din piatrã esuarã si, în ziua de astãzi, Festspielhaus din Bayreuth seamãnã destul de bine cu ceea ce era în vremea primului festival (cu adãugarea unei loje regale, construitã ulterior pentru a-1 adãposti pe Ludwig al II-lea). Interiorul nu este, si nici nu era, împodobit cu ornamente, astfel încât sã nu distragã atentia publicului de la muzica si actiunea de pe scenã, prevãzut cu fotolii incomode din lemn si cu revolutionara fosã wagnerianã a orchestrei, devenitã invizibilã datoritã faimosului „capac" care permitea temperarea sonoritãtii explozive a instrumentelor în asa fel cã vocea cântãretilor putea trece rampa cât mai firesc.

în vecinãtatea Festspielhaus, chiar la marginea Noului Palat al Margrafilor, se înãlta vila lui Wagner, clãditã în acelasi timp cu teatrul si botezatã de cãtre compozitor cu numele simbolic „Wahnfried", care înseamnã „Pacea dupã iluzii amãgitoare". Dupã stilul tipic wagnerian, îsi umplu interioarele cu mãtãsuri, brocarturi, catifele, draperii cu ciucuri, palmieri în vase de pãmânt si busturi din marmurã ale prietenilor si colegilor de breaslã, în fata casei, se înãlta un bust din bronz al regelui, dãruit chiar de el si sculptat de artistul mtinchenez Kasper von Zumbusch.

Primele spectacole cu „Der Ring des Nibelungen" erau programate în luna august. Ludwig declarã cã nu intentiona sã asiste la reprezentatiile publice, în schimb, îl înstiinta pe Wagner cã avea de gând sã urmãreascã repetitiile generale în costume si cu orchestrã, programate sã se desfãsoare între sase si nouã august si care echivalau cu o reprezentatie particularã. Totusi, prezenta regelui în oras nu putea fi tinutã în secret, iar autoritãtile din

384

figgele nebun

Bayreuth plãnuiserã o ceremonie minutioasã de întâmpinare a suveranului: peroanele gãrii erau pavoazate cu drapele si pavilioane fluturate de brizã, iar o fanfarã se aliniase pe o estradã sã-i ureze bun venit regelui, cântând imnul national. Dar Ludwig, care prinse de veste pe când se afla la o oarecare depãrtare de Bayreuth, ordonã pur si simplu ca trenul sãu sã-si amâne sosirea cu sase ore. Când luminile trenului regal se zãrirã în cele din urmã în gara din Bayreuth, se fãcuse deja unu si jumãtate noaptea si doar cei mai dârzi regalisti mai rãmãseserã prin partea locului, însã Ludwig dejuca chiar si intentiile acestora, continuându-si drumul dincolo de Bayreuth, pânã la gara de adãpost din mica localitate Rollwenzel, unde Wagner astepta sã-1 întâmpine. Trecuserã opt ani de când cei doi se întâlniserã pentru ultima oarã, si ambii se schimbaserã în mod dramatic. Wagner îmbãtrânise, era mai istovit si mai gârbovit decât îsi amintea Ludwig, pe când regele, mai corpolent si mai bãrbos, nu mai semãna câtusi de putin cu tânãrul Adonis care-1 captivase într-atât pe compozitor cu un deceniu în urmã. Se,suirã într-o trãsurã de lux si traversarã pãdurea întunecatã oprindu-se la Ermitaj, o vilã în stil rococo situatã în suburbia orasului Bayreuth, unde regele îsi stabilise resedinta.

Pregãtiri de ultim moment erau în desfãsurare la Fest-spielhaus pânã în ziua premierei. Hans Richter, cãruia cu doar sapte ani mai înainte regele îi interzisese sã mai aparã vreodatã pe scenele miincheneze dupã conflictele ^ legãturã cu „Das Rheingold", dirija orchestra alcãtuitã ^in 115 instrumentisti. Se ivirã si problemele uzuale Privind efectele scenice: apele Rinului lângã care era °calizat tãrâmul de legendã nu puteau fi stãpânite cum

385
se cuvine, balaurul pentru opera „Siegfried" sosi dezmembrat, capul fiind expediat din gresealã la Beirut, în loc de Bayreuth. In realitate, efectele teatrale la premiera de la Bayreuth nu se bucurarã de un mai mare succes decât la reprezentatiile muncheneze cu „Das Rheingold" si „Die Walkiire", dar la Bayreuth, Ludwig putea cel putin sã vadã si sã asculte cele patru opere în succesiune. Oricât de impresionat s-ar fi întâmplat sã fie regele de spectacolele muncheneze, înrâurirea deplinã a operelor tetralogiei putea fi apreciatã numai în contextul în care fuseserã hãrãzite a fi vãzute si ascultate, si anume în patru seri consecutive si în înlãntuirea lor fireascã, asa cum îsi dorise Wagner de la bun început.

Pe 6 august 1876, Ludwig se deplasã cu o cãleascã deschisã spre Festspielhaus sã asiste la repetitia generalã a operei „Aurul Rinului". Ceruse ca sala sã fie goalã, astfel încât sã evite privirile inchizitoriale ale asistentei si, pentru a satisface dorinta regelui, doar câtiva invitati de onoare erau prezenti. Wagner îl conduse pânã la loja regalã, unde cei doi oameni staturã împreunã în timpul reprezentatiei. Totusi, pentru spectacolele urmãtoare, regele stãrui sã asiste un public mai numeros, asa încât sã poatã asculta operele executate într-o salã cu acustica bunã.

în ultimele douã seri, Ludwig asistã în cele din urmã la reprezentatiile cu „Siegfried" si „Gotterdãmmerung", care încheiau tetralogia. Astfel, cele patru nopti wagneriene de crimã, intrigi, iubire, spaimã, incest si urã atinserã apogeul pe când flãcãrile înghiteau Walhalla. Ludwig se simtea coplesit; stãtea în teatrul întunecat, tremurând, plângând, înclestându-si de tulburare degetele pe bratele fotoliului. Reîntors la Hohenschwangau, îi scrise lui Wagner:

38fe
„Am venit cu mari sperante; si desi asteptãrile mele erau cât se poate de mari, ele mi-au fost întrecute cu mult. Am fost atât de profund miscat încât s-ar fi putut întâmpla sã vã las impresia cã sunt taciturn... Ah, acum recunosc din nou lumea magnificã din care am fugit departe; cerul priveste iarãsi în jos spre mine, câmpurile strãlucesc de culoare, primãvara îmi pãtrunde în suflet cu mii de fosnete dulci... Sunteti un om divin, artistul adevãrat prin gratia lui Dumnezeu care ati adus focul sacru din Rai pe Pãmânt, sã purificati, sã sfintiti si sã mântuiti. Un om asemãnãtor divinitãtii care nu poate cu adevãrat gresi sau pãcãtui."3

Atât de cucerit era regele de festival, încât declarã cã se întoarce sã asiste la reprezentatiile ulterioare ale ciclului Nibelungilor programate spre sfârsitul aceleiasi luni. Nãdãjduia cã între timp cei mai multi dintre invitatii regali strãini aveau sã plece. Reveni la Bayreuth pe 26 august si luã parte la spectacolele cu tetralogia „Inelul Nibelungilor". La sfârsitul operei „Gotterdãmmerung", Ludwig îsi birui teama de multime si înainta aproape plin de voie bunã pânã la marginea lojei regale pentru a rãspunde ovatiilor publicului si pentru a se alãtura la salutul ceremonios adresat compozitorului când el se urcã pe scenã, chemat prin aplauze la rampã, în discursul rostit în fata auditoriului, Wagner declarã cã festivalul fusese „început cu încredere în spiritul german si încheiat Pentru gloria regelui Bavariei", numindu-1 pe Ludwig //nu numai un binefãcãtor si un protector", ci si „un co-Cfeator" al ciclului Nibelungilor.4 Ludwig se simti emotionat de acest cald omagiu. Mãcar de aceastã datã,

u se feri de multimile de oameni îngrãmãditi pe dru-IIlul strãbãtut de trãsura lui de la Festspielhaus pânã la

387
Ermitaj, ci chiar pãrea sã se înflãcãreze de aceastã adu-latie. încrederea sa neclintitã în Wagner, precum si sprijinul statornic pe care i-1 acordase, jucaserã un rol destul de însemnat în triumful de la Bayreuth si regele trebuia sã fi socotit cã era cu adevãrat co-creator al ciclului Nibelungilor. Fãrã Ludwig, este foarte putin probabil cã Wagner si-ar fi terminat vreodatã tetralogia.

Dupã festivalul de la Bayreuth, Wagner îsi reluã lucrul la ceea ce avea sã fie ultima sa operã, „Parsifal". Bazatã initial pe povestirea scrisã în secolul al XH-lea de Wolfram von Eschenbach, aceastã compozitie muzicalã a mântuirii si renasterii îngloba elemente din ciclul arturian de poeme cavaleresti, dominatã de misticism religios si legenda lui Lohengrin. Era mai evlavioasã în mod traditional decât toate operele wagneriene, abordând conceptele de liberã vointã, de pãcat si de izbãvire. Existã multe similitudini între personajul Parsifal plãsmuit de Wagner si figura realã a regelui si este aproape sigur cã asocierile cu Ludwig 1-au inspirat pe compozitor. Astfel, pentru Ludwig, „Parsifal" deveni o operã extrem de personalã si se putu recunoaste pe sine însusi si propriile lupte în cavalerul rãtãcitor, pornit în cãutarea Sfântului Graal. Totodatã, Ludwig îsi considera pozitia de monarh ca fiind de inspiratie divinã si, asemeni lui Parsifal, credea cã trebuia sã se împotriveascã adversitãtilor si tentatiilor pentru a-si împlini destinul înalt, orânduit dinainte.

In toamna lui 1879, starea proastã de sãnãtate îl sili pe compozitor sã pãrãseascã vila „Wahnfried" din Bayreuth pentru clima caldã, mediteraneanã a Italiei. Se întoarse dupã un an în Germania si Ludwig îl primi la Miinchen, unde compozitorul urma sã supravegheze pregãtirile pentru o nouã montare a operei „Lohengrin". Reprezen-

388
tatia efectivã, desfãsuratã pe 10 noiembrie 1880, se dovedi a fi ultima lor întâlnire fatã în fatã; douã zile mai târziu, se iscã un incident între rege si compozitor care-i mânie aprig si în egalã mãsurã pe amândoi. Wagner trebuia sã dirijeze pentru Ludwig preludiu la „Parsifal". Seara începu sub semne prevestitoare de rãu: Ludwig sosi cu un sfert de orã mai târziu, enervându-1 pe Wagner, apoi, fiind atât de fascinat de preludiul, îi pretinse compozitorului sã-1 cânte încã o datã. Wagner se conformã, dar când regele îi ceru sã asculte preludiul la „Lohengrin" ca sã le poatã compara pe cele douã, Wagner îi întinse cu furie bagheta de dirijor asistentului sãu, Hermann Levi, si se nãpusti afarã din teatru. Nu încape nici o îndoialã cã incidentul îi tulburã extrem de tare pe amândoi; cu toate acestea, avalansa de scrisori între rege si compozitor continuã fãrã încetare si, cel putin la suprafatã, relatiile lor îsi pãstrarã fosta intensitate si afectiune.

La 26 iulie 1882, avu loc în cele din urmã premiera operei „Parsifal" la Bayreuth. Totusi, Ludwig lipsi de la aceastã primã reprezentatie, îi scrise lui Wagner cã nu se simtea bine si nu putea sã asiste la spectacol, dar adevãratele sale motive trebuie sã fi fost de naturã politicã, între timp, regele trãia ca un adevãrat pustnic, iar o cãlãtorie la Bayreuth, în ciuda neglijãrii incontestabile a datoriilor regale, nu putea sã nu-i deranjeze pe multi dintre membrii guvernului. Vãzu pânã la urmã opera „Parsifal" la Miinchen. //Când am vãzut si am ascultat pentru prima oarã aceastã creatie extraordinarã era în primãvarã si m-a emotionat U"i chip cu totul neobisnuit", nota Ludwig. „Este într-ade-vãr unicã prin frumusete. Are un efect purificator si îti rãpeste sufletul de uimire si admiratie."5

Wagner muri pe 13 februarie 1883 la Venetia. Trupul

389
sãu neînsufletit fu purtat de-a lungul Canalului Grande, din casa impunãtoare unde se retrãsese ca sã lucreze si unde se stinsese din viatã, Palatul Vendramini, pânã la garã, spre a-si începe lunga cãlãtorie spre Bayreuth. Pe drum, trenul se opri pentru scurt timp la Munchen. Gara era pavoazatã în semn de doliu cu lintolii negre de crep, iar sute de persoane îndurerate asteptau însiruite pe peron. Pe când trenul intra în garã, o formatie muzicalã începu sã cânte marsul funebru al lui Siegfried din opera „Amurgul zeilor"; Lerchenfeld pãsi înainte ducând în numele lui Ludwig o coroanã mare de lauri, pe a cãrei panglicã stãtea scris: „In memoria creatorului de muzicã si cuvinte, Maestrul Richard Wagner, din partea lui Ludwig al II-lea, Regele Bavariei"6. Dar regele însusi absenta. Pe 18 februarie, Wagner fu înmormântat în grãdina vilei sale „Wahnfried".

Un servitor îi adusese lui Ludwig o telegramã prin care i se anunta moartea prietenului sãu. Regele o deschise si o citi de câteva ori înainte sã-i scape din mâinile tremurânde. „Trupul lui Wagner îmi apartine!", strigã Ludwig cu durere. Mai degrabã decât sã ia parte la funeraliile desfãsurate la Bayreuth, se închise în castelul Hohenschwangau, dând ordine ca fiecare pian din încãperile castelelor sale sã fie de atunci înainte acoperite cu crepul de doliu în semn de respect pentru mult iubitul prieten. Cu optsprezece ani mai devreme, când prietenia lor de-abia începuse si amândoi erau animati de sperantã în viitor, regele prorocise: „Atunci când noi doi vom fi murit de multã vreme, opera noastrã va reprezenta încã un exemplu strãlucit pentru posteritatea îndepãrtatã, o desfãtare în veacurile ce au sã vinã; iar sufletele se vor aprinde de entuziasm pentru artã, un dar de la Dumnezeu/ care va dãinui vesnic."7

390

30

(prieteniile regelui

în decembrie 1869, Ludwig al II-lea începu sã tinã un jurnal secret, în care-si înregistra cu intermitente gândurile si activitãtile pânã la moartea sa, survenitã în 1886. Dupã decesul regelui, familia Wittelsbach ascunse cu grijã jurnalul de privirile indiscrete, îngropându-1 în arhivele casei regale, în ultimã instantã, însemnãrile furã distruse când una din numeroasele bombe lansate din avion de cãtre trupele aliate cãzu pe Palatul de resedintã munchenez în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, dupã ce, însã, fragmente ample fuseserã publicate de câtiva autori, în 1926, un volum intitulat „Tagebuch Auf-zeichnungen von Ludwig II, Konig von Bayern"* apãru în Liechtenstein. Era editat de „Edir Grein" — anagramã a lui Erwin Riedinger, fiul vitreg al prim-ministrului bavarez Johann von Lutz. Veridicitatea acestei versiuni a

"Jurnalul intim cu însemnãri ale lui Ludwig al II-lea, regele Bavariei" ' (!b. germ.)

391
fost deseori pusã sub semnul îndoielii. Autorul britanic, maiorul Desmond Chapman-Huston, care a avut acces neîngrãdit la manuscrisele originale înainte de a fi distruse în rãzboi, a oferit o traducere cu mult mai fidelã.

Ludwig era obsedat de propria-i homosexualitate. Ca monarh catolic, jurase sã apere principiile morale ale bisericii, iar dorintele sale interzise îl umpleau de sentimentul culpabilitãtii. Sexualitatea sa, reprimatã cu prudentã, împotriva cãreia luptase îndelung si de care se caia stãruitor, reprezenta cea mai mare tragedie din viata lui personalã. Dacã detesta multimile si mediul burghez de la curtea miinchenezã, se putea izola; dacã gãsea secolul al XlX-lea respingãtor, îsi putea clãdi castele romantice care-i evocau epocile de cavalerism si de absolutism. si totusi nu-i stãtea în putintã sã scape de propriile pofte trupesti, iar aceastã constientizare îi zdrobea spiritul.

Deprimat si stingherit, Ludwig se închista într-o lume artificialã, strãduindu-se cu disperare, pânã la sfârsitul zilelor, sã-si înfrâneze aceste patimi. Cãutând alinare, îsi îndrepta atentia spre paginile jurnalului personal, des-tãinuindu-si pe hârtie zbuciumul emotional si spiritual, si eforturile zadarnice „de a învinge rãul", de a rezista „sãrutãrilor senzuale" si „de a-si înãbusi simturile" care-1 înrobeau. Prin repetate promisiuni, jurãminte si pecetluiri, numerologie si invocatii simbolice ale spiritelor regilor Ludovic al XlV-lea si Charles I al Angliei, încercã sã-si împace cugetul chinuit si sã-si salveze sufletul împovãrat. Mai presus de orice, jurnalul deveni o mãrturie sfâsietoare a jurãmintelor de a rãmâne cast, urmate de recunoasterea esecului si de un sentiment de jenã coplesitor.