The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun
Yüklə 1,5 Mb.
|
|
La mijlocul veacului al XlX-lea, Mimchen-ul a cãpãtat o înfãtisare si o individualitate în întregime impuse de suveranul aflat pe atunci la putere, regele Ludwig I. Om cu mare sensibilitate artisticã si intelectualã, monarhul nutrea de mult timp o dragoste sincerã pentru arta si arhitectura Greciei antice. Wittelsbachii manifestaserã totdeauna un interes pãtimas fatã de artele frumoase, servind drept protectori ai ilustrilor artisti si arhitecti din epoca lor, iar Ludwig nu fãcea exceptie. Curând dupã urcarea pe tron în 1825, el si-a mãrturisit intentia de a transforma Miinchen-ul în cel mai însemnat punct de atractie turisticã din întreaga Germanie. Limitând drastic risipa de la curte si trãind cumpãtat, a reusit sã economiseascã aproape douãzeci de milioane de guldeni din lista civilã, subsidii anuale alocate de buget pentru cheltuielile de întretinere a familiei regale. Cu aceste fonduri, laolaltã cu banii obtinuti de la tezaurul de stat si cu geniul arhitectului Leo von Klenze, Ludwig a preschimbat virtual capitala alpinã într-o a doua Atena. De pe un piedestal de piatrã minutios sculptat, statuia ecvestrã din bronz a regelui contempla lunga si maiestuoasa Ludwigstrasse. La capãtul bulevardului se înaltã impunãtorul sãu Siegestor, un Arc de triumf copiat dupã modelul celui ridicat la Roma în cinstea împãratului Constantin. Dincolo de aceastã constructie monumentalã, se întinde Schwabing, centrul universitar, însufletit de studentii strânsi ciopor pe terasele cafenelelor si în berãrii sau aplecati deasupra cãrtilor în Biblioteca bavarezã de stat, cea mai mare institutie de acest fel din Germania. Muzicantii cântau la colturile strãzilor, iar pe marginea fântânilor si în scuarurile pavate cu cãrãmidã artistii plastici schitau si pictau peisajele medievale ce li se desfãsurau generos dinaintea ochilor. Konigsplatz, o piatã largã, pietruitã, era dominatã de douã falnice monumente arhitectonice, ridicate la porunca regelui. Pe o laturã, se situa Propileea, o imensã poartã din marmurã, reprodusã dupã Propileele Acropolei ateniene. Peste drum de aceasta, sub forma unui grandios templu, von Klenze construise Gliptoteca, muzeu dedicat pretioasei colectii regale de antichitãti grecesti si romane. Ludwig I i-a adãugat alte douã muzee - Alte Pinakothek si Neue Pinakothek. Noua Pinacotecã era mai cu seamã rezer-vatã pentru expunerea operelor create de pictorii de curte obisnuiti, pe când Vechea Pinacotecã gãzduia marea colectie a familiei Wittelsbach, întemeiatã în secolul al XVI-lea de cãtre ducele Wilhelm al IV-lea. Vechea Pinacotecã reunea picturi de Albrecht Dlirer, Leonardo da Vinci, Rafael, Fra Angelico, Fra Filippo Lippi, El Greco, precum si peste o sutã de pânze realizate de Peter Paul Rubens. Miinchen-ul a devenit sub domnia lui Ludwig I un oras al spatiilor largi si al grãdinilor cochete, amenajate si îngrijite ca la carte. Cel mai întins parc din întreaga capitalã era faimosul „Englisher Garten", un paradis linistit, care-si datora existenta unui american, pe nume Benjamin Thompson, originar din Woburn, Massachu-setts. în timpul rãzboiului pentru independenta coloniilor engleze din America de Nord, el se alãturase britanicilor; la încetarea ostilitãtilor a trebuit sã se refugieze la Londra. Rãsplãtit prin înnobilare de recunoscãtorul rege George al III-lea, Benjamin a lucrat la Ministerul Afacerilor Externe si, pânã la urmã, a primit un post la Miinchen. Principele-elector bavarez 1-a numit pe Thompson conte de Rumford, calitate în care acesta i-a învãtat pe grãdinarii curtii sã amenajeze un parc în asa-numitul stil naturalist; acest stil se caracterizeazã prin imitarea pitorescului unui peisaj si a devenit popular în Anglia mijlocului de secol al XVIII-lea, datoritã vestitului Lancelot Brown, zis si „cel Iscusit". Parcul avea deci mtinderi vaste de gazon, diverse specii de arbori deco-rativi si câteva lacuri artificiale, cel mai mare dintre ele, Kleinhesseloher See, fiind folosit vara pentru înot si Plimbãri cu barca, iar în timpul iernii, pe gheatã, pentru Patinaj. Mai presus de orice, Miinchen-ul era o capitalã regalã, iar în centrul metropolei se gãsea Residenz, palatul Wittelsbachilor. Ansamblu eterogen de clãdiri, extinse de-a lungul veacurilor de nenumãrati duci si principi-e-lectori succedati la domnie, Residenz reprezintã un amestec ciudat de stiluri arhitectonice - romanesc, gotic, renascentist italian, baroc, rococo bavarez, precum si neoclasic si Empire, preferate de Ludwig I. A devenit palat regal în secolul al XV-lea, când ducele Wilhelm al V-lea a adãugat noi aripi la structura deja existentã si si-a stabilit resedinta acolo, împreunã cu întreaga suitã, în urmãtoarele douã sute de ani, Wittelsbachii au ridicat pe domeniul coroanei o pereche de capele si o alta de teatre, anfilade de încãperi, sãli de bal si galerii de artã, pânã pe la mijlocul veacului al XlX-lea, când Residenz cuprindea aproape cinci sute de camere, dispuse pe o suprafatã de câtiva acri, în jurul a nouã curti interioare. Residenz reprezenta o comoarã de diverse stiluri arhitectonice, de decoratiuni interioare executate cu minutiozitate, de opere artistice fabuloase. Dincolo de curtile prevãzute cu arcade si coloane, cu fântâni arteziene si încâlcite partere de flori, cultivate cu cimisir, trona o lume a luxului orbitor, într-un colt al palatului se afla celebrul Altes Residenztheater, clãdit de renumitul arhitect de curte din secolul al XVIII-lea, Francois Cuvillies. Teatrul era o plãsmuire în stil rococo, în culori albe, aurii si purpurii, decorat cu cariatide, heruvimi, ghirlande împletite asimetric si brocarturi de catifea, o ambiantã intimã pentru balete si concerte. Prima reprezentatie a operei „Idomeneo, regele Cretei" de W. A. Mozart a avut loc la Altes Residenztheater în 1781, si Wittelsbachii au continuat traditia de a gãzdui între zidurile magnificei clãdiri si alte compozitii muzicale scrise la comandã regalã. capãtul de sus al Scãrii principale Imperiale, siruri lungi de apartamente luxoase se deschideau într-o succesiune grandioasã. „Sala celor patru cai albi" îsi cãpã-tase denumirea de la panourile de lemn de pe tavan, pictate în secolul al XVII-lea de Peter Candid; peretii sãlii de receptie erau împodobiti cu picturi murale înfã-tisându-i pe Eschil, Aristofan si Anacreon. Sãlile de dans si de receptii, saloanele si camerele de primire se înlãn-tuiau ticsite cu splendide mobile frantuzesti, încrustate cu cochilii si sidef, decorate cu bronz aurit. Podelele erau rafinat parchetate cu mozaic în desene alcãtuite din bucãtele de lemn de trandafir, palmier pitic, mahon si abanos, dispuse în forme geometrice; deasupra acestor suprafete sclipitoare, policandre din argint, bronz si portelan, suflate cu aur, picurau în delicate prisme de cristal care scanteiau viu în lumina miilor de lumânãri. Aceste încãperi vibrau de istorie: aici, Papa Pius al Vl-lea fusese gãzduit în secolul al XVI-lea ca oaspete al familiei Wittelsbach; Mãria Antoaneta si suita ei de douã sute si cincizeci de însotitori poposiserã peste noapte, în timpul nefericitei cãlãtorii spre Franta, pentru oficierea nuntii cu delfinul Ludovic; si mai târziu, Napoleon plãnuise, în mijlocul acestor splendori poleite, campaniile sale militare cãtre sud. Apartamentele de lux, douãsprezece dintre cele mai frumoase încãperi, fuseserã ornamentate în stil rococo bavarez de Frantois Cuvillies, Josef Effner si Johann Baptist Zimmermann; stucaturile rafinate, pardoselile cu mozaic si intarsii, decoratiunile suflate cu aur si mobilierul sculptat erau de o incomparabilã strãlucire. Ga-leria strãmosilor, un coridor larg situat la primul etaj, cuprindea peste o sutã de portrete ale domnitorilor din dinastia Wittelsbach; coridorul ducea la Galeria-grotã, loc preferat de scurte plimbãri în timpul balurilor de la curte si de relaxare printre fântânile sopotitoare, loggii de marmurã si fanteziste motive rococo, cu încrustatii de cochilii, ce acopereau peretii. La capãtul anfiladei de încãperi din Residenz se gãsea sanctum sanctorum*, Sala tronului, împodobitã cu mãtãsuri albastre, cu luciri ondulate si cu ornamente în relief executate din stuc alb, oglindind astfel culorile nationale ale regatului. Douãsprezece socluri de fier, înalte si aurite, înfãtisau armoariile dinastiei Wittelsbach; ele fuseserã turnate din tunurile capturate de la turci în timpul bãtãliei de la Navarino.1 In serile când aveau loc baluri, siruri aparent nesfârsite de curteni eleganti si femei frumoase defilau tantos prin vasta încãpere, oprin-du-se pentru un moment sã se închine cu plecãciune sau sã facã reverente dinaintea regelui Ludwig, asezat pe o platformã cãptusitã cu catifea rosie. Aici, de la înãltimea tronului suflat cu argint, monarhul putea sã cuprindã cu privirea întregul anturaj, jubilând la contemplarea împlinirilor sale, pe deplin multumit cã avea sã lase în urmã o mostenire trainicã. în ciuda tuturor ornamentelor si însemnelor distinctive, de paradã, ale înaltei lor pozitii, Wittelsbachii au cârmuit Bavaria ca monarhi luminati si progresisti. Ma-ximilian Josef I a dãruit tãrii sale o Constitutie elaboratã în 1818, stabilind principiile democratice care trebuiau sã guverneze Bavaria de-a lungul anilor de domnie a Wittelsbachilor. Când a murit, în 1825, coroana i-a reve- * Loc sfânt, sanctuar 28 ele nebun it de drept feciorului sãu mai mare, care i-a urmat la tron sub numele de Ludwig I. Fin prin botez al regelui francez Ludovic al XVI-lea, cel sortit nenorocirii, Ludwig era un om cu preocupãri artistice, înclinat spre reverie si cugetare, totusi devotat rolului sãu de suveran. Energia sa în slujba îndatoririlor de monarh, chiar dacã lipsite de strãlucire, era inepuizabilã. „Lampa mea se aprinde prima", a afirmat el odatã cu mândrie. „Când privesc pe fereastrã cum mijeste de ziuã, piata Max Josef mai este cufundatã în întuneric si pânã ce ajung functionarii la Ministerul de Finante, eu am isprãvit deja jumãtate din muncã."2 Ludwig era cãsãtorit cu frumoasa printesã Tereza von Saxa-Hildburghausen, femeie descrisã în culorile cele mai luminoase de o persoanã care o cunostea bine ca fiind „un adevãrat model pentru toate sotiile si mamele".3 Totusi, viata sa la curte era nefericitã, în pofida devotamentului fatã de alte cauze, sotul ei arunca în jur cãutãturi galese si avea o obsesie vãditã pentru femeile nurlii. Ludwig a comandat unor artisti sã picteze portretele celor mai atrãgãtoare doamne de la curtea bavarezã, fapt devenit curând notoriu de la un capãt la celãlalt al Miinchen-ului. Tocmai aceastã preocupare stãruitoare pentru sarmul feminin a dus în cele din urmã la declinul regelui. Când avea vârsta de saizeci de ani, privirile sale drãgãstoase s-au abãtut asupra unei irlandeze fascinante, cu treizeci si doi de ani mai tânãrã, cunoscutã în istorie sub numele de Lola Montez; dinastia Wittelsbach a fost aproape pe punctul de a-si pierde tronul ca urma-re a nesãbuintei lui romantice. Lola Montez, acea frumusete legendarã, hipnoticã si e*oticã a vremii, care a subjugat si a scandalizat Europa 29
Prima sa aparitie publicã, la Her Majesty's Theatre de pe strada Haymarket din Londra, a provocat o mare debandadã. La fata locului se gãsea un anume Lord Ranleigh, care privea cu atentie în timp ce Lola dansa seducãtor pe scenã. El o descoperise nu pe dãntuitoarea exoticã, anuntatã misterios printr-un afis ca originarã din Spania, ci pe fosta sotie a unui camarad de arme dintr-un regiment indian. Ridicându-se de pe scaun, Ranleigh a început sã profereze injurii la adresa femeii rãmase perplexã, acuzând-o de înselãciune si imoralitate. Strigãtele lui de protest au fost curând amplificate si de ceilalti oameni din asistentã, iar Lola a pãrãsit în lacrimi scena, alungatã cu fluierãturi si ocãri. Cariera artisticã fiindu-i cvasiruinatã, Lola a fugit din Anglia si s-a adãpostit pe continent. Dupã multe luni de zile, a gãsit în cele din urmã un impresar dispus sã-i mijloceascã o reprezentatie la Varsovia. Lola s-a bucurat de un succes nemaipomenit în capitala polonezã, pânã când a comis greseala de a respinge cu dispret avansurile amoroase ale viceregelui rus, printul Ivan Paskievici, detinãtor totodatã si al gradului de feldmaresal. Drept rãzbunare, acesta a recurs la represalii, ordonând expulzarea dansatoarei; marele public a aflat despre incident si s-a mâniat într-atât de comportamentul ei încât mul- 30 nebun
S-a stabilit în cele din urmã la Paris, crezând cu naivitate cã putea începe o viatã nouã, dar proasta faimã o precedase. Era incapabilã sã reziste numeroaselor tentatii ivite la tot pasul în capitala Frantei. Fãtarnicã si profitând la maximum de înfãtisarea-i provocatoare, s-a avântat într-o serie de escapade sentimentale cu personalitãti de seamã ale vremii, inclusiv cu compozitorul Franz Liszt si cu scriitorul Alexandre Dumas. Bãrbatii erau înrobiti de frumoasa Lola Montez, luptându-se chiar în duel pentru a o cuceri, iar gazetele îi publicau numele sub titluri de senzatie, pe prima paginã, în procesul penal intentat unui bãrbat care-i ucisese amantul, într-un acces puternic de gelozie, Lola, coplesitã de jenã, fu obligatã sã depunã mãrturie, încã o datã, dansatoarea se vãzu nevoitã sã scape prin fugã de prãpãdul pe care-1 isca invariabil în juru-i. Lola Montez a sosit la Miinchen într-un moment tensionat din punct de vedere politic, în 1837 venise la putere Partidul Iezuit, în frunte cu Karl von Abel, desemnat prim-ministru. Desi bavarezii erau în general profund religiosi, aceastã incursiune a sutanelor pe tãrâmul politicii 1-a nelinistit pe liberalul rege Ludwig. Opozitia sa si a propriilor sustinãtori i-au adus curând ura neîmpãcatã a iezuitilor, care 1-au atacat violent pe suveran, a-doptând o atitudine combativã fatã de orientãrile sale politice, calificate drept anticatolice, acuzã zdrobitoare uttr-o tarã în rnare mãsurã mai loialã Romei. Guvernul lgzuit condus de Karl von Abel s-a apucat degrabã sã Producã o si mai mare sciziune în climatul politic: potri- 31
Dupã anuntul cã dansatoarea urma sã aparã într-un spectacol special comandat la Teatrul Regal, iezuitii au blamat-o pe Lola Montez drept aventurierã imoralã, în ciuda scandalului politic si religios pe care prezenta sa 1-ar fi stârnit, regele era totusi ferm hotãrât s-o vadã cu proprii sãi ochi pe aceastã enigmaticã femeie, care stârnise atâta dezbinare la Londra, Paris, Varsovia. Aidoma multor altora înaintea sa, Ludwig se arãtã îmbãtat de miscãrile mlãdioase, senzuale ale dansatoarei si de ispi-titoarea ei atractie fizicã. Urmând traditia regalã, suveranul a primit-o pe Lola, dupã cum era deci rânduiala pentru orice artist strãin, într-o audientã privatã; în întregul Miinchen s-au rãspândit cu iuteala fulgerului zvonuri cum cã dansatoarea ar fi profitat din plin de situatie, scotându-si iute corsajul imediat ce usile încãperii s-au închis în urma ei. în realitate, Ludwig nu avea nevoie de prea multe încurajãri si s-a destãinuit cu nesãbuintã unuia dintre ministrii sãi cã era într-adevãr „vrãjit" de frumusetea Lolei Montez. La cea de-a doua ei reprezentatie, sustinutã la Miinchen - care avea sã fie si ultima - regele a trebuit sã ordone fortelor politienesti sã umple spatiul de sub avanscena teatrului, rezervat orchestrei, pentru a o proteja pe dansatoare de reactiile si huiduielile multimii de catolici scandalizati. Ludwig i-a acordat Lolei nesfârsite audiente, ceea ce nebun
j,a înfuriat nu numai pe iezuitii din guvern, dar si pe su-nusii sãi de confesiune catolicã. El i-a comandat lui Frie-drich August von Kaulbach sã picteze portretul Lolei; când acesta a fost terminat, a poruncit sã fie pus la loc de vazã în celebra Galerie a Frumusetilor, fapt ce a echivalat cu o recunoastere publicã a pasiunii lui nebune. si-a atras critici si mai înversunate când i-a cumpãrat Lolei o impunãtoare vilã pe eleganta Barerstrasse si când i-a alocat o rentã anualã de 2000 de guldeni din trezoreria regalã, bani publici strânsi din impozite si venituri. Ba mai mult, regele nu s-a oprit la aceste daruri. El si-a manifestat si mai pregnant dispretul fatã de opinia publicã, exprimându-si dorinta de a o înnobila pe dansatoare. stiind cã doar cetãtenii bavarezi puteau detine titluri de noblete consemnate în arhondologia tãrii, Ludwig a pretins ca Lola Montez sã fie naturalizatã. Pentru iezuiti, acest afront s-a dovedit a fi ultima picãturã. La o întrevedere cu regele, von Abel i-a cerut, în calitate de sef al guvernului, sã autorizeze expulzarea Lolei Montez. Primul ministru nu pusese însã la socotealã gradul de patimã care întunecase mintea regelui, cãci, drept rãspuns, Ludwig îl destitui pe von Abel din functie. Când cabinetul de ministri aflã despre aceasta, membrii lui semnarã o rezolutie comunã prin care se afirma cã regele trebuia s-o repudieze pe dansatoare, altminteri guvernul urmând a demisiona în bloc. Pus în fata acestei amenintãri, Ludwig procedã taman cum pãrea de neconceput: demise întregul cabinet de ministri si prerogã Parlamentul bavarez. Monarhul îl înlocui pe von Abel cu Ludwig von Maurer s1 ii ordonã acestuia sã formeze un nou guvern. Acti- nea de debut a noului premier a fost sã parafeze docu- 33
în toiul acestei nebunii frenetice, Lola însãsi persista într-un mod de comportament lipsit de demnitatea cuvenitã noului ei rang. într-o searã, pe când se plimba pe strãzile capitalei, se întâlni cu un grup de catolici care, recunoscând-o pe favorita regelui, începurã s-o împroaste cu vorbe de batjocurã si sã azvârle spre ea cu pietre. Temându-se pentru propria-i sigurantã, dansatoarea se întoarse repede din drum si o rupse la fugã, urmãritã de multimea gãlãgioasã de-a lungul Ludwig-strasse pânã la intrarea în Theatinerkirche, biserica situatã vizavi de Residenz; numai când Lola a ajuns vie si nevãtãmatã înãuntrul sanctuarului, s-a dispersat si grãmada de oameni, într-o altã împrejurare, o liotã de studenti ametiti de bãuturã s-au nãpustit ca o furtunã pe strãzile capitalei, cu scopul de a merge pânã la casa infamantei dansatoare. S-au adunat în fata vilei sale de pe Barerstrasse, strigând-o pe nume de nenumãrate ori; când, în cele din urmã, Lola si-a fãcut aparitia, s-a pur- 34 nebun
fãt de parcã întreaga dramã ar fi fost pur si simplu o re-ezentatie ja comandã. De pe balcon, a început sã flu-Lj-e din mânã la studentii turbulenti, care au întâmpi-nat-o cu suierãturi si amenintãri. Impasibilã, Lola a scos afarã prosteste o sticlã de sampanie si, pe când închina un pahar în cinstea furiosilor din stradã, i-a bombardat cu bomboane scumpe de ciocolatã. Scos din fire de asemenea scene neplãcute, Ludwig a recurs la represalii, nu împotriva mult iubitei sale Lola, ci a studentilor din centrul universitar. Cu desãvârsire orb la realitãtile politice ale crizei deja declansate, regele a ordonat închiderea Universitãtii din Miinchen, i-a exmatriculat pe studenti si i-a destituit pe toti dascãlii iezuiti. Desi preluase sefia guvernului la cererea suveranului, von Maurer nu mai putea tolera destrãmarea cabinetului ministerial; primul ministru a convocat o sesiune specialã a Landtag-ului, parlamentul bavarez, si si-a dezvãluit intentia de a introduce o rezolutie prin care sã cearã expulzarea Lolei Montez. Regele a auzit despre acest plan si a dat ordin armatei sã iasã în stradã. Când ministrii lui s-au prezentat la Parlament, au gãsit usile zãvorâte si adunarea legislativã dizolvatã, întregul guvern bavarez fusese îngenuncheat de obsesia romanticã a monarhului; capitala vuia de larmã si forfotã, oamenii nãvãlind pe strãzi, iar soldatii înrolati în armatã amenintau cu revolta sau cu o loviturã de stat. De-abia A w ceasul al doisprezecelea s-a domolit Ludwig, când se Pãrea cu adevãrat cã tara era în pragul rãzboiului civil. J^mându-se cã era pe punctul de a fi detronat, regele a Pruncit alungarea imediatã din Ba varia a amantei adu-atoare de nenorociri. socatã de aceastã pierdere bruscã ' neasteptatã a favorurilor regale, Lola a fugit în diz- gratie. A murit treisprezece ani mai târziu, într-o sãrãcie lucie si-n obscuritate, si a fost înmormântatã la New York.' S-ar fi zis cã scandalul Montez se potolise, dar senzatia de acalmie n-a durat. Stupiditatea lui Ludwig, comportamentul sãu tiranic si arogant îi îndepãrtaserã sufleteste pe cei mai multi dintre supusii sãi protestanti, în vreme ce credinciosii catolici, din cauza ofenselor suportate, erau de-a dreptul mâniosi, în tot timpul aventurii sentimentale cu dansatoarea irlandezã, regele provocase o situatie imposibilã în cadrul guvernului bavarez. Se compromisese reputatia prea multora si prea adesea fusese cãlcat în picioare eul unor personalitãti pentru ca politicienii sã-1 mai tolereze pe monarh la cârma tãrii. Din nefericire si pentru Ludwig, 1848 a fost anul revolutiilor burghezo-democratice în aproape întreaga Europã: a fost silit sã abdice regele Ludovic-Filip al Frantei, la fel cum s-a întâmplat si cu împãratul Austriei; printul mostenitor al Prusiei s-a refugiat la Londra; si chiar Suveranul pontif a fost fortat sã ia calea exilului, pentru a scãpa de furia multimii dezlãntuite. La 21 martie 1848, sub presiunea puternicã a întregii sale familii si a guvernului, Ludwig I a renuntat la tronul bavarez. Copil ana
i când bunicul lui a fost nevoit sã abdice, Ludwig avea doar doi ani si jumãtate. De bunã seamã, copilul nu putea nici sã priceapã zarva politicã iscatã de afacerea Lola Montez, dar nici sã fie crutat de larma demonstratiilor turbulente de stradã, care rãzbãtea pânã în camera lui, sau de privirile nelinistite ale pãrintilor si de lacrimile mamei sale, vãrsate în vreme ce Bavaria abia îsi mai mentinea echilibrul pe muchia revolutiei. Desi nimeni nu-si dãdea seama în acele momente, slãbiciunea romanticã a regelui Ludwig I urma sã aibã consecinte nefaste asupra micului sãu nepot, rãpindu-i orice sansã de a se bucura de o copilãrie normalã. Tatãl lui, noul rege al Bavariei, Maximilian al II-lea, era un om timid, rezervat, fãrã pretentii, usor ghebosat, cu fruntea plesuvitã si sãnãtatea subredã, ceea ce îi dez-rnintea vârsta de treizeci si opt de ani. Intelectual cu lriclinatie cãtre profunzimea lucrurilor si cu conceptii conservatoare, traditionale, Maximilian nu avea nimic ^ comun cu estetii diletanti si politicienii sofisticati de a curtea pãrintelui sãu. Regele chiar a mãrturisit odatã 37
Yüklə 1,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|