The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun
Yüklə 1,5 Mb.
|
|
Pe la vârsta de saptesprezece ani, Ludwig îsi încheiase studiile medii. Potrivit planului general pentru educatia Sa/ urma sã înceapã cursurile la Universitatea din Goettingen, în toamna anului 1864, dar urcarea prematurã pe tronul bavarez a pus capãt acestui proiect initial. Unica lui experientã dobânditã în domeniul învãtãmântului superior a provenit, în schimb, dintr-o serie de cursuri audiate la Universitatea din Miinchen. Rezultatele aces- 67
Educatia primitã de Ludwig 1-a ajutat sã se transforme într-un tânãr inteligent, profund contemplativ, predispus la reflectie. Vorbea germana, franceza si ceva mai putin fluent engleza. Era un dansator gratios si avea maniere impecabile. Ludwig producea o impresie strãlucitã când cãlãrea bãrbãteste: înãltimea si tinuta lui naturalã sporeau efectul cu totul impunãtor atunci când se plimba cãlare si nu-1 desfãta nimic mai mult decât sã-si petreacã ore nesfârsite în sa, cutreierând prin Alpii bavarezi, din apropierea castelului Hohenschwangau. Ii plãcea nespus de mult sã mâne în goana mare si îsi alerga cu nepãsare deseori calul de cãlãrie în galop pe poteci periculoase, înfundate în desisul pãdurii. Adept înflãcãrat al exercitiilor fizice, traversa adesea înot întinderea de o milã a lacului Alpsee, situat mai jos de castelul Hohenschwangau, impresionându-i pe toti cu vigoarea si rezistenta lui. Ludwig avea cu sigurantã admiratori la curtea regalã, dar existau de asemenea si multi altii care îi sesizaserã trãsãturile de caracter mai putin demne de invidiat, înclinatia sa spre reverie se accentuase tot mai mult o datã cu vârsta. Educatia perseverentã si istovitoare 1-a determinat sã devinã nervos, încordat si hipersensibil, fãcându-1 adeseori sã se simtã ofensat de un gest sau de o privire nevinovatã, blamându-1 în repetate rânduri, ani în sir, pe împricinatul nestiutor. Mai rãu decât atât, Ludwig era absolut convins de propria-i superioritate fatã de muritorii neînsemnati peste care urma sã domneascã într-o bunã zi. în afarã de prelegerile periodice si de întâlnirile cu oficialitãtile din guvern, Ludwig n-a fost implicat, înain- nebun te de urcarea lui pe tron, în conducerea treburilor statului. Tatãl sãu nu considera neapãrat necesar sã-1 familiarizeze încã de pe atunci cu eventualele responsabilitãti: la urma urmei, Maximilian nu avea totusi decât cincizeci si unu de ani si, în pofida stãrii delicate a sãnãtãtii sale câteodatã, era de presupus cã îsi va continua domnia multã vreme de atunci încolo. Singurele idei însusite de Ludwig despre îndeplinirea viitorului sãu rol de rege proveneau din douã surse: învãtãturile dobândite de la contele de la Rosee si de la Michael Klass. Sub influenta amândurora, Ludwig ajunsese sã creadã cã adevãratul principiu de bazã al regalitãtii nu consta în întelegerea sistemului politic sau în mecanismele zilnice ale guvernãrii. Ci mai degrabã, pentru Ludwig, temeiul puterii supreme în stat rezida în legãtura spiritualã care, asa cum socotea el, se crea între suveran si supus. Educatia lui Ludwig fusese subordonatã inoculãrii în constiinta sa a imperativului menirii de viitor rege; acest scop a fost cu sigurantã atins, dar cu pretul sacrificãrii oricãrei urme de aspiratie democraticã, încã din nastere, Ludwig socotea cã fusese binecuvântat si uns de Dumnezeu sã domneascã peste poporul bavarez; rolul sãu pe pãmânt era inspirat de puterea divinã. Prin urmare, gândurile sale de viitor nu se armonizau cu nevoia conlucrãrii cu membrii guvernului, ci cu afirmarea destinului sãu de cârmuitor din dinastia de Wittelsbach fatã de popor si istorie. Astfel, Ludwig a ajuns sã se identifice cu celebra maximã a lui Ludovic al XlV-lea, „L'etat c'est moi!" Se considera a fi, dacã nu un descendent în linie directã, atunci cel putin unul spiritual al monarhilor din dinastia de Bourbon, mostenitorul vechiului regim al Regelui Soare. 6.9 Desi Ludwig cãpãtase aversiune pentru oficialitãtile de la curtea regalã si pentru membrii guvernului bavarez, nutrea o mare afectiune fatã de tãranii pe care-i întâlnea deseori prin sate. Ludwig putea sã pãstreze o tãcere glacialã cu un membru al casei regale, stãruind asupra plecãciunilor, a titlurilor corecte de noblete si a regulilor etichetei. Dar bãrbatii si femeile din Alpi îl tratau fãrã afectare, cu deferentã fireascã, neostentativã, care izvora din adâncul inimii. Ei reprezentau pentru Ludwig „adevãratii bavarezi", devotati bisericii si tronului, cu gusturi simple si fãrã acea înclinatie spre malitiozitate surprinsã la multi dintre curtenii de la Miinchen. Michael Klass îl învãtase cã în calitate de viitor suveran trebuia sã tindã cãtre înfiriparea unei legãturi spirituale cu oamenii din popor; ei erau cei pe care merita sã-i slujeascã odatã urcat pe tron, si acestia, la rândul lor, aveau sã-i rãspundã cu loialitate si afectiune. De la Rosee socotea cã rolul jucat de el în educarea viitorului rege fusese încununat de succes. Contele împãrtãsea urmãtoarele într-un raport oficial trimis reginei: „A trebuit sã port nenumãrate lupte cu printul de coroanã pânã când am stabilit relatia existentã."13 si totusi Ludwig nu se amãgea cu astfel de iluzii. Dãduse dovadã de obedientã si reusise sã obtinã rezultatul dorit la lectiile particulare, dar fãrã vreun efort real si cu foarte putinã bunãvointã. Inima îl mâna în altã parte. Iatã cum reflecta Ludwig asupra educatiei lui într-o scrisoare cãtre vãrul sãu, printul mostenitor Rudolf al Austriei: „A fost norocul tãu cã te-ai bucurat de o întelegere si de o crestere întru totul desãvârsite si, pe deasupra, cã împãratul a arãtat un interes personal, atât de viu, pentru educatia ta. In cazul tatãlui meu, din nefericire, lucrurile au stat cu to- nebun j diferit- El m-a tratat totdeauna «de haut en bas»* si în rea mai bunã împrejurare, mi-a acordat favoarea de a-rni adresa «en passant»** câteva cuvinte lipsite de cãldurã sufleteascã."14 Desi Ludwig se însela asupra legãturii afective dintre Rudolf si împãratul Franz Joseph, propriile lui comentarii nu lasã nici urmã de îndoialã în privinta lipsei de atasament dintre el si tatãl sãu. în acest moment sensibil din viata lui, Ludwig a descoperit pentru prima oarã operele create de Richard Wagner. Regele nu-i îngãduia fiului sãu sã asiste le vreuna dintre punerile în scenã ale operelor compozitorului, dar printul mostenitor a reusit sã obtinã libretele scrise atât pentru „Tannhãuser", cât si pentru „Lohengrin"; nu peste mult timp, stia pe de rost ambele lucrãri. Operele liberalului Richard Wagner, nãscut în Prusia, erau privite pe atunci cu oarecare suspiciune de cãtre bavarezii conservatori si xenofobi, si Ludwig s-a vãzut nevoit sã lupte nu numai împotriva oprelistii pãrintesti, ci si împotriva atitudinilor larg rãspândite manifestate fatã de compozitor. Cât timp Ludwig era nevârstnic, regele putea sã se împotriveascã dorintei fiului sãu de a vedea spectacole cu operele wagneriene. Dar în februarie 1861, la vârsta de cincisprezece ani, lui Ludwig i s-a permis în cele din urmã sã asiste la o reprezentatie a operei „Lohengrin", datã la Munchen. Acel eveniment unic avea sã-i schimbe cursul vietii, marcându-1 pentru totdeauna. , De haut en bas (Ib. Fr.) - cu dispret, cu arogantã. passant (Ib. Fr.) - în treacãt. 71 î."1
w, x „2\eactiife safe erau aproape morbide" si muzica wagnerianã urma sã joace un rol de o covârsitoare însemnãtate în viata regelui Ludwig al II-lea al Bavariei, amãnuntele primului sãu contact viu cu creatia compozitorului rãmân învãluite în mister, încã din anii copilãriei, Ludwig fusese înconjurat de vechile legende ale lui Tannhãuser, Persif al si mai ales Lohengrin, Cavalerul Lebedei. Faptul cã Wagner dãduse viatã acestor povesti medievale, transpunându-le pe scenã, stârnea fãrã îndoialã interesul tânãrului print. Dar ceea ce îl fascina pe Ludwig era mai mult decât o simplã veneratie a eroilor legendari ai epopeilor medievale germanice. Propriile-i fantezii din copilãrie ajungeau sã rodeascã prin muzica vibrantã si tulburãtoare, prin costumele impresionante si printr-o atmosferã impregnatã de temele influente ale superioritãtii germane si autoritãtii divine. Ele reprezentau, dupã spusele unui biograf, „expresia concretã a tot ceea ce Ludwig nu putea decât sã-si imagineze."1 Ernest Newman, ilustrul biograf al compozi- 72 nebun forului/ scria cã „încã de la vârsta copilãriei, Ludwig îsi formase o viziune romanticã despre sine însusi ca rege, poporul german de-a lungul drumului ideal, iar operele wagneriene s-au nimerit pur si simplu sã se sllprapunã exact acelei viziuni în momentul crucial si cu un extraordinar impact/'2 S-ar pãrea cã Ludwig a aflat pentru prima oarã despre Richard Wagner de la baroneasa Leonrod. în februarie 1858, aceasta a asistat la o reprezentatie cu „Lohengrin" la Teatrul curtii regale din Miinchen si i-a descris mai târziu opera inspiratã de legenda Cavalerului Lebedei si a Sfântului Graal fostului ei protejat într-o scrisoare înflãcãratã. stiind cã Ludwig avea sã fie extaziat, baroneasa Leonrod 1-a îndemnat sã vadã cu proprii ochi spectacolul cu „Lohengrin". Ludwig i-a rugat stãruitor pe pãrinti sã-i îngãduie sã asiste la reprezentatie; totusi, Maximilian socotea operele compozitorului prea controversate, prea senzuale pentru fiul sãu sensibil si iritabil. Acest refuz 1-a determinat pe Ludwig sã rãmânã cu atât mai statornic în hotãrârea lui de a afla tot ce se putea despre misteriosul muzician care stârnea reactii asa de violete. Cu prilejul celei de-a paisprezecea aniversãri, Ludwig a primit tot soiul de daruri destul de ciudate, dintre care multe rãspundeau interesului sãu puternic trezit de legenda lui Lohengrin Printre aceste cadouri se numãrau o picturã muralã înfãtisându-1 pe Lohengrin si executatã în sala de mese de la Hohenschwangau, gravuri ale castelului însusi si o altã pereche de butoni de mansetã în formã de lebãdã. Unul dintre preceptorii printului, profesorul Steininger, i-a dãruit elevului sãu o carte despre Sfântul Graal, care a prefigurat astfel interesul viu arãtat de Ludwig pentru povestea lui Parsifal si pentru ultima 73
Printr-o coincidentã, Ludwig a descoperit multe dintre scrierile în prozã elaborate de compozitor în timpul unei vizite la palatul munchenez al fratelui bunicului sãu, ducele Max de Bavaria. Max, care se cãsãtorise cu Ludovica, fiica regelui Maximilian Josef I, era cunoscut în capitalã drept boem si om cu preocupãri artistice, într-o dupã-amiazã, dupã câte s-ar pãrea, Ludwig a gãsit în biblioteca unchiului sãu exemplare din „Opera de artã a viitorului" si „Muzica si viitorul", scrise de Wagner. Aceste douã lucrãri în prozã erau studii de proportii mai ample, consacrate de compozitor analizãrii situatiei muzicii si artei în Germania secolului al XlX-lea. în curând, Ludwig a adãugat aceste douã volume la colectia sa din ce în ce mai mare de scrieri ale lui Wagner. Ludwig trebuia totusi sã asiste la o reprezentatie a uneia dintre operele wagneriene. Cunostea partiturile lor din exersãrile la pian, totusi, se impunea ca fastul si solemnitatea muzicii, costumelor, dramei si artei sã-si teasã nemijlocit vãlul magic de vrajã în jurul lui. Chiar si fãrã sã vadã cu proprii ochi spectacolele mãrete cu „Lohengrin" sau „Tannhãuser", Ludwig era totusi cu adevãrat fer- 74 îfege/e nebun ecat de creatia compozitorului. Ideea de a putea con-mpla picturile murale fantastice de la Hohenschwangau ' legendele teutonice prinzând viatã îl atrãgea foarte mult, fãcându-1 sã vibreze sub impresia emotiei. Dar citind proza lui Wagner, Ludwig simtea de asemenea o si mai puternicã atractie, perceptia si întelegerea destinului, în 1863, Ludwig i-a cerut unui librar munchenez, pe nume Christian Kaiser, sã întocmeascã o listã cu scrierile în prozã ale lui Wagner; curând si-a completat golurile din colectie pe mãsurã ce fiecare lucrare devenea accesibilã. Când cãrtile au ajuns la Residenz, Ludwig n-a pierdut timpul, lãsându-se furat de lecturã. Ernest Newman a reliefat cã printul „studiase probabil eseurile wagneriene cu mai multã ardoare decât oricine altcineva în Germania sau în Austria, afarã de micul cerc al celor initiati."3 Ludwig citise cu nesat despre destinul poporului german, despre necesitatea ca un conducãtor national sã demonstreze prin exemple grãitoare frumosul si adevãrul în artã, despre legãtura spiritualã dintre artã si religie, precum si despre cei împuterniciti sã realizeze unitatea lor. Printul mostenitor a recunoscut imediat vocatia lui Wagner. Compozitorul plãsmuise o lume a visurilor, care nu numai cã reflecta fanteziile copilãriei lui Ludwig, dar le si îmbina tot mai strâns cu temele de reflectie maturã asupra ispitei, trãdãrii, dragostei pentru poporul german în legãtura lui comunã, un soi de fortã spiritualã unindu-1 cu cârmuitorii sãi. Ca viitor rege, Ludwig se vedea pe sine exact în acesti termeni: conducãtor hãrãzit sã inspire, sã îsi foloseascã autoritatea divinã pentru a depãsi limitele platitudinii si a reîntrona gloria si splendoarea veacului anterior, în momentul când se destepta curiozitatea lui Ludwig, 75
Pãrintii lui Ludwig nu manifestau deloc pasiune pentru operã în general si pentru compozitiile wagneriene în special. Dar n-au putut decât sã respingã multã vreme rugãmintile fiului lor îndãrãtnic, interzicându-i accesul la spectacole. Ludwig s-a vãzut nevoit sã astepte timp de trei ani dupã citirea înflãcãrate! scrisori trimise de baroneasa Leonrod, pentru ca, în ziua de 2 februarie 1861, sã i se permitã în fine accesul la o reprezentatie a operei „Lohengrin", gãzduitã de teatrul palatului de resedintã din Miinchen. * „Olandezul zburãtor" (Ib. germ.) fygele nebun în acea searã friguroasã de februarie, pe când fulgii de zãpadã se asterneau afarã iute, fluturând în vânt peste crestele acoperisurilor de olane rosii ale prãvãliilor si clãdirilor, printul în vârstã de saisprezece ani, croindu-si drum spre Teatrul curtii regale, pãsea de-a lungul întinselor coridoare pardosite cu marmurã din Residenz, înconjurat de portretele strãmosilor din neamul Wittels-bach, cu înfãtisare asprã, si ale eroilor medievali. El intrã în loja rezervatã familiei domnitoare si se afundã într-un fotoliu poleit cu aur; peste doar câteva minute, vraja îmbãtãtoare a muzicii wagneriene prinse a se vãrsa în sala de teatru si-n sufletul sãu. Cortina împodobitã cu franjuri bogate se ridicã, dezvãluind o lume pe care Ludwig nu putuse decât sã si-o imagineze în visurile sale cele mai avântate. Decorul reprezenta o piatã publicã din statul medieval Brabant. Ludwig sorbea din priviri corul, alcãtuit din cavaleri si doamnele lor, care umplea scena, mantiile scânteietoare, armurile lucitoare si rochiile vãlurite si unduitoare, reunite pentru a crea o fantasticã si calei-doscopicã priveliste. Solemnitatea ceda curând întâietate tragediei: tânãra printesã Elsa era acuzatã pe nedrept de hainul ei paznic, ielramund, cã si-a ucis fratele, Gottfried. Cuprinsã de disperare, Elsa si-a pledat cauza în fata regelui Heinrich si a implorat Providenta sã-i trimitã în apãrare un luptãtor, fãgãduindu-i eroului ei regatul si pe sine însãsi drept sotie. Pe când catã cu nesat spre scenã, Ludwig vãzu deodatã cum picturile murale expresive din castelul Hohenschwangau prindeau energic viatã: Lohengrin sosea coborând pe Rin într-o luntre trasã de o lebãdã. Ani de-a rândul, Ludwig se lãsase rãpit de fantezie, visând la Cavalerul Lebedei; citise despre Lohengrin 77
Oamenii din Brabant îl primirã cu multã cinste pe misteriosul cavaler, care-i vesti cã rãmâne acolo ca s-o ia în cãsãtorie pe Elsa si ca sã-i cârmuiascã atâta vreme cât ea se va abtine sã-1 întrebe cum îl cheamã, de unde a venit si care-i este obârsia. Lohengrin si Elsa s-au cãsãtorit astfel, dar în noaptea nuntii fericirea lor sublimã, binecuvântatã, nepãmânteascã fu nãruitã când Elsa, incapabilã sã mai reziste tentatiei, îsi încalcã fãgãduiala, implorându-si iubitul sã-i dezvãluie identitatea. Pe mãsurã de muzica vibra prelung, tânguitor, înãltându-se în mãretul teatru, iar lumina difuzã scânteia în prismele candelabrelor de cristal, Ludwig stãtea aburcat pe marginea fotoliului, privind cum se spulberã vraja: misterioasa luntre trasã de lebãdã se ivi din nou si cavalerul se vãzu silit sã pãrãseascã Brabantul. înainte de plecare, el îi destãinui Elsei cã era Lohengrin, fiul lui Parsifal, regele Templului Sfântului Graal. Lui Ludwig îi merserã la inimã cuvintele de adio rostite de Lohengrin: ca fiintã supranaturalã, nu putea spera nicicând sã se împãrtãseascã din dragostea lumeascã a unei simple muritoare, legãtura lor fiind sortitã pieirii de la bun început. La sfârsitul serii, Ludwig se reîntoarse în apartamentul sãu 78 nebun gesidenz, coplesit de spectacolul la care tocmai asis-Nu numai cã fanteziile copilãriei sale prinseserã • ta Pe scen^' Prm costume si muzicã, dar si propriul -u erou, Lohengrin, îi apãrea acum aievea, ca o fãpturã ' carne si oase, un cavaler vrednic de respect, al cãrui statut îl înaltã deasupra tuturor oamenilor si-1 condamnã la viatã trãitã în singurãtate. Ludwig se identifica cu Lohengrin mai mult decât cu orice alt personaj, gãsind în postura lui unicã, în freamãtu-i sufletesc, în ultima-i jertfã de sine un ecou al gândurilor sale cele mai tainice, printre obiectele personale ale lui Ludwig, avea sã i se descopere dupã moarte un costum de teatru pentru rolul Cavalerului Lebedei, un trist testament al propriilor sale lupte lãuntrice menite a-1 duce la un modus vivendi cu sine însusi. în anul urmãtor, pe 22 decembrie, Ludwig a asistat pentru prima oarã la reprezentatia operei „Tannhãuser". Wagner îsi bazase libretul pe poemul epic al lui E.T.A. Hoffmann, care se inspirase la rândul sãu din vechea legendã medievalã germanã. Era o poveste despre iubire, ispitã si neputinta omului de a alege între împlinirea spiritualã si plãcerile trupesti. Dupã spusele lui Franz von Leinfelder, secretarul curtii regale care 1-a însotit la spectacol, Ludwig a stat neclintit, cu rãsuflarea pieritã în tot cursul operei; doar când si când se apleca înainte sprijinindu-se de marginea lojei regale, încordându-se sã vadã fiecare moment din desfãsurarea conflictului si sã audã fiecare melodie interpretatã pe scenã. Tannhãuser, cavaler medieval, se îndrãgosteste de frumoasa si Neprihãnita Elisabeta, o printesã care trãieste în castelul Wartburg, tronând peste supusii ei. în timp ce o curteazã pe virginala printesã, cavalerul este ispitit si sedus de Venus, zeita iubirii, care sãlãsluieste pe muntele Venus-berg, sub crenelurile castelului Wartburg, într-o grotã hãrãzitã satisfacerii plãcerilor senzuale. Potrivit intrigii operei, Tannhãuser se luptã cu sentimentele de dragoste pentru ambele femei, cu dilema între puritate si poftele carnale. Uneori, în timpul spectacolului, cum remarca von Leinfelder, efectul muzicii asupra lui Ludwig era „aproape demonic ... exercita o înrâurire coplesitoare asupra sistemului sãu nervos, reactiile sale fiind câteodatã, în decursul reprezentatiei, aproape morbide."5 în momentul în care actiunea operei atinse punctul culminant si Tannhãuser o pãrãsi pe Elisabeta pentru a se reîntoarce în grota de sub muntele Venusberg, Ludwig, potrivit relatãrilor secretarului curtii regale, „fu cuprins de asemenea convulsii încât m-am temut cã ar putea sã aibã un acces de epilepsie."6 S-a iscat mare vâlvã în jurul asa-zisei lipse de simt muzical care-1 caracteriza pe Ludwig. în 1861, de pildã, contele de la Rosee, la sfatul profesorului de muzicã al lui Ludwig, îi aducea la cunostintã regelui: „Lectiile de pian ar putea fi sistate deoarece Alteta Sa Regalã, printul de coroanã, nu are talent pentru muzicã si nici nu se simte atras de studiul ei."7 Iganz von Dollinger a relatat cã Ludwig nu avea „ureche muzicalã".8 însusi Wagner a fãcut mai târziu câteva comentarii, în sensul cã Ludwig era complet lipsit de înclinatie si simt pentru muzicã. Dar evidenta faptelor sugereazã altceva. Mai cu seamã în privinta operelor wagneriene, Ludwig se extazia de spectacolul si experienta cvasi-religioasã trãitã vãzând transpuse pe scenã vechile povesti din literatura medievalã germanicã; asista însã adesea si la concerte din creatiile altor muzicieni cum ar fi de pildã Ludwig van 80 nebun
, Johann Sebastian Bach, Christoph Willibald rluck, Wolfgang Amadeus Mozart si Cari Mãria von u/eber. Totusi, o searã petrecutã într-o salã de concerte cultând muzicã simfonicã îi trezea prea putinã emotie, mai cu seamã cã lui Ludwig i-a displãcut totdeauna sã se exr>unã privirilor curioase si inchizitoriale ale publicului- Unele dintre observatiile critice fãcute de Wagner au provenit fãrã îndoialã din ignoranta lui Ludwig în materie de artã muzicalã; el nu întelegea nimic din elementele componente ale unei opere, preocupându-se în schimb doar de efectul muzicii, de starea sufleteascã pe care i-o destepta. Aprecierea profesorului de pian reflectã aproape cu sigurantã mãcar acest lucru: Ludwig nu era muzician si, cât priveste propriile sale tentative de a compune, s-a dovedit lipsit de talent. Insã presupunerea cã nu gusta cu pasiune continutul muzical al operelor wagneriene - sau, desigur, creatiile oricãrui alt compozitor - este neîntemeiatã. Ludwig însusi a scris cã „doar arta muzicalã celestã, sublimã, de esentã divinã, a putut sã-mi limpezeascã binecuvântatele simtãminte care îmi umpleau sufletul; eternitatea nu poate fi cuprinsã în cuvinte; a încerca sã faci acest lucru ar fi un sacrilegiu."9 Singurii cârmuitori din dinastia de Wittelsbach pretuiti de Ludwig erau cei ce recunoscuserã de timpuriu geniul unor artisti care aveau sã cucereascã mai târziu, de-a lungul si de-a latul Europei, un prestigiu general: Johann de Wittelsbach, care-1 sustinuse bãneste pe Jan von Eyck; Albert al V-lea, în a cãrui suitã regalã se nu-«râraserã Vischer, Krafft si Albrecht Diirer; Maximilian Josef I, ai cãrui arhitecti de curte, Cuvillies si Zimmer-Qiartn creaserã exuberantul stil rococo bavarez ce defi-neste Residenz si Palatul Nymphenburg; apoi propriul Yüklə 1,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|