The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun



Yüklə 1,5 Mb.
səhifə7/35
tarix12.01.2019
ölçüsü1,5 Mb.
#94927
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   35

96

„(Dumnezeu a rãpit dintre noi un rege bun"



^udwig si-a fãcut debutul monden în înalta societate cu prilejul celei de-a saptesprezecea sãrbãtoriri a zilei de nastere, în acea zi seninã, fãrã pic de nor, din august 1862, printul mostenitor s-a alãturat pãrintilor sãi si întregii familii regale pe când asistau cu totii la inaugurarea statuii ridicate în memoria bunicului sãu, fostul rege Ludwig I. Steagurile atârnau jalnic în arsita umedã, neîmprospãtatã de nici o adiere de vânt. O fanfarã intona imnul national în timp ce Ludwig îsi urmãrea din priviri tatãl care dezvelea solemn noua statuie. Pãsea agale alãturi de Maximilian, cu fruntea usor plecatã, încercând un sentiment de jenã. Ludwig se arãta prea putin entuziasmat de latura publicã a vietii regale, cu trecerea trupelor în revistã, parade, festivitãti, dineuri si baluri. Intr-o scrisoare cãtre verisoara sa Arma de Hessen, datând de la sfârsitul anului 1862, el observa cu vãditã satisfactie: „Nu cred cã mi se va mai permite sã dansez foarte mult

97
pânã la anul viitor, deoarece astãzi am iarãsi gâtul înrosit si destul de umflat. Dar s-ar putea sã merg la Teatrul liric si aceasta mi-ar plãcea mai mult decât toate balurile."1

în pofida conformatiei puternice a trupului, Ludwig a suferit totdeauna de pe urma unei sãnãtãti oarecum subrede. Bolile minore 1-au agasat adesea pe printul de coroanã, dar n-a lãsat niciodatã impresia cã s-ar sinchisi. Cu toate acestea, i se pretindea mereu sã participe la solemnitãtile si la reuniunile mondene desfãsurate la curtea regalã, în toamna anului 1863, la una dintre aceste ceremonii, Ludwig 1-a întâlnit pentru prima oarã pe omul care se pregãtea sã schimbe înfãtisarea politicii germane si sã domine destinul Bavariei în urmãtorii douãzeci si cinci de ani, anume contele Otto von Bismarck, cancelarul Prusiei.

S-a dat un banchet în cinstea lui Bismarck la Palatul Nymphenburg. Ludwig, în calitate de print mostenitor, a stat alãturi de prim-ministru, care a lãsat mai târziu o descriere grãitoare a serii respective:

„îmi pãrea cã îi zburau prin minte tot felul de gânduri, departe de masa festivã, si numai în rãstimpuri îsi amintea totusi cã avea intentia sã întretinã o discutie cu mine; conversatia noastrã n-a depãsit nivelul subiectelor banale si uzuale la curtea regalã. Dar chiar si asa, socoteam cã am descoperit în remarcile sale talentul, vivacitatea si bunul-simt materializate în viitoarea lui carierã, în clipele de tãcere, privea peste crestetul mamei sale spre tavan, golindu-si câteodatã în grabã paharul cu sampanie, care, asa dupã cum mi se pãrea mie, îi era umplut din nou fãrã zor din porunca reginei-mame; astfel, se întâmpla ca printul sã-si tinã paharul peste umãr, în spate, de unde i se reumplea cu sovãire. Nici atunci, nici

Degete nebun

ai târziu, n-a depãsit totusi limitele cumpãtãrii la bãu-mrã, însa am avu* senzatia cã anturajul îl plictisea la culme si cã sampania îi ajuta jocul fanteziei libere. Mi-a lãsat o impresie plãcutã, desi trebuie sã mãrturisesc cu oarecare mâhnire cã toate eforturile mele de a purta o conversatie agreabilã cu el au fost zadarnice."2

Bismarck a pãrãsit capitala bavarezã tocmai când o crizã majorã ameninta sã izbucneascã. De-a lungul fluviului Elba, cãtre nord, se întindeau douã ducate, Schleswig si Holstein. si Danemarca si Confederatia Germanã revendicau suveranitatea asupra tinuturilor aflate în litigiu, iar conflictul legat de stãpânirea lor definitivã pãrea inevitabil. Desi s-au depus eforturi prin negocieri pentru a împiedica izbucnirea rãzboiului, ostilitãtile s-au declansat pânã la urmã în februarie 1864.

Disputa privind problema Schleswig-Holstein 1-a supus pe regele Maximilian la un bir greu, rãsfrângându-se asupra sãnãtãtii sale, deja cam subrede. In cea mai mare parte a vietii de adult, suferise de epuizare nervoasã si de migrene care-i debilitaserã organismul. Se zvonea cã se îmbolnãvise de sifilis în tinerete, în timpul unei vizite în Ungaria, si cã era atins de simptomele acestei boli, inclusiv de o dezechilibrare mentalã, înainte de ultima tulburare a sãnãtãtii.3 Spre finele anului 1863; Maximilian s-a plâns din ce în ce mai mult cã se simtea slãbit pânã la vlãguire; o mânã de medici regesti i-au pus diagnosticul de reumatism acut si 1-au sfãtuit sã se stabileascã în climatul mai cald din Italia pentru a se odihni de-a lungul asprei ierni bavareze. Pentru un timp, ministrii sãi au strãbãtut lungul drum pânã în Italia ca sã se consulte cu regele si sã-i afle hotãrârile, dar în vreme ce criza ^chleswig-Holstein se adâncea, poporul bavarez deve-

99
nea tot mai nelinistit. Era contrar regulilor etichetei de la curtea bavarezã sã se pomeneascã despre starea de sãnãtate a vreunuia dintre membrii familiei regale, exceptând împrejurãrile cele mai grave, si prin urmare nici unul dintre supusii lui Maximilian nu stia cã suveranul plecase în Italia la recomandarea medicilor. Oamenii de rând credeau cã el se eschiva de la îndeplinirea datoriei sale, într-un moment de cumpãnã, si au participat la demonstratii de stradã, în fata palatului Residenz, cerându-i reîntoarcerea. Pãtruns mereu de simtul datoriei si nesocotind avertismentele serioase ale doctorilor, Maximilian a revenit în climatul extrem de rece al capitalei sale pe timpul iernii.

Pe 10 februarie 1864, regele Maximilian si regina Mãrie au prezidat un bal la Altes Residenztheatre. Prin ninsoarea deasã, bogatã, necontenitã, ferestrele palatului regal scãpãrau de lumina lumânãrilor, în vreme ce lungi siruri de trãsuri si de sãnii aurite trãgeau la intrarea principalã, lãsându-si pasagerii care-si lepãdau cu recunostintã mantiile de blanã si paltoanele grele si urcau scara de marmurã, poposind în ambianta plinã de cãldurã a sãlilor de receptie. Toti invitatii, fãrã exceptie, veniserã îmbrãcati în costume elaborate, excesiv de rafinate, dupã moda secolului al XVIII-lea; fãceau plecãciuni si reverente adânci în fata regelui si a reginei, care purta o rochie de ceremonie din catifea mov, garnisitã cu blanã de herminã si brodatã cu fir de aur si diamante. Dar Maximilian se simtea atât de slãbit încât abia a putut sã reziste pânã la sfârsitul serii; nimeni nu bãnuia cã aceasta avea sã fie ultima lui aparitie publicã.

Medicii opinau cã Maximilian suferea doar de pe urma extenuãrii fizice si i-au prescris câteva zile de odihnã la

100

!%ge/e nebun



t

nat. Sub supravegherea lor, s-ar fi zis la prima vedere cã regele îsi recãpãta puterile si se restabilea dupã boalã. Dar balul pe care-1 prezidase împreunã cu regina îl vlã-guise peste mãsurã. La câteva zile dupã petrecere, a iesit Ca de obicei la plimbare în Hofgarten, cu speranta cã aerul proaspãt îi va ameliora starea de sãnãtate; în schimb, însã, a contractat o rãcealã. Cum era deja marcat de epuizare si sleire a rezistentei organismului, guturaiul aparent inofensiv s-a transformat repede în pneumonie.

Vestea despre boala suveranului s-a rãspândit cu mare iutealã, ajungând pânã la urechile poporului. Când doctorii au început sã dea publicitãtii buletine medicale curente despre evolutia stãrii regelui, întreaga capitalã realizã deodatã gravitatea situatiei.

„Desi Majestatea Sa, Regele, nu a iesit din palat în ultimele câteva zile, ieri a avut febrã care a crescut spre searã, în aceastã dimineatã, febra a mai scãzut, dar n-a dispãrut încã de tot. Afectiunile locale sunt catarul nasului, gâtului si al traheii."4

Urmãtorul buletin medical, emis câteva zile mai târziu, pãrea sã fie dãtãtor de sperante: „Majestatea Sa, Regele, se simte mai bine din toate punctele de vedere."5

în cele din urmã, pe 25 februarie, medicii curtii regale se arãtau destul de încrezãtori încât sã poatã declara: „Starea febrilã a Majestãtii Sale, Regele, a dispãrut cu totul, iar afectiunile catarale s-au ameliorat."6

Socotindu-si tatãl în afara oricãrui pericol, Ludwig si-a îngãduit sã asiste la un spectacol dat de Teatrul curtii regale. Dorea sã-1 admire pe Albert Niemann în rolul titular din „Lohengrin" si se arãtã atât de coplesit de minunãtia si frumusetea fãrã seamãn a vocii sale încât 1-a mvitat de îndatã pe artist la o întrevedere particularã în

707
apartamentele lui din Residenz. Iatã ce-i relata printul mostenitor verisoarei sale, Anna: „în ultima vreme, am citit foarte mult din Goethe si am fost atât de ocupat cu Niemann, cântãretul, încât n-am putut realmente sã gãsesc rãgaz pentru a purta corespondentã ... Alaltãsearã, am pus pe cineva sã arunce o grãmadã de flori spre el, pe scenã, si i-am trimis o pereche de butoni de mansetã cu lebede si briliante. I-am dãruit de asemenea si o cruce care i-a fãcut nespusã plãcere. «Gardez silence! Je vous supplie!»

Mi-a scris în carnetul de notite:

«Nici un fel de culori, nici un fel de flori,

Nici un suflet, nici un cântec!»7

Pânã la urmã, vorba despre aceastã discutabilã îngãduintã din partea lui Ludwig a trecut din gurã-n gurã, ajungând sã fie cunoscutã de toatã lumea.

Chiar dacã medicii curtii regale declaraserã în aparentã cã Maximilian scãpase de primejdia mortii, pãrea atât o lipsã de tact, cât si o necuviintã fatã de pãrintele sãu, ca printul mostenitor sã-si reverse cu prisosintã o atare atentie asupra unui cântãret de operã, într-un moment de crizã. Ludwig asistase la spectacol cu deplina convingere cã sãnãtatea tatãlui sãu nu era câtusi de putin expusã vreunui pericol, dar aceastã împrejurare, prima dintre multe altele când Ludwig avea sã ignore opinia publicã atât în favoarea muzicii wagneriene, cât si a dorintelor personale, pricinui la curtea regalã câteva insinuãri si comentarii defavorabile.

La numai o sãptãmânã dupã ce doctorii declaraserã bolnavul în afara oricãrui pericol, regele suferi o recidivã, în dupã-amiaza zilei de 7 martie, pãrãsi palatul de resedintã pentru a-si face obisnuita plimbare prin Hofgarten;

nebun

când se întoarse la Residenz, Maximilian abia se mai putea tine pe picioare. Respirând anevoie, pãtrunse cu pasi împleticiti în palat si se prãbusi în bratele sotiei lui.



Timp de douã zile, medicii curtii regale îl retinurã în pat. Febra îi crescu în mod dramatic si gâfâitul sãu greu si sacadat umplea dormitorul, înspãimântându-i pe cei ai familiei. La fel ca toatã lumea, Ludwig crezuse cã boala tatãlui sãu a trecut; de-abia într-un târziu, regina Mãrie îl înstiinta în lacrimi cã viata lui Maximilian era în pericol. Desi Ludwig pãrea mai mult sã se fi temut de tatãl lui decât sã-1 fi iubit, se alãturã mamei sale si lui Otto din simtul datoriei, veghind toatã noaptea, cu rândul, la cãpãtâiul bolnavului. Pe mãsurã ce orele se scurgeau, febra lui Maximilian ba crestea, ba scãdea, provo-cându-i stãri de delir; rãsufla si mai anevoios, suierând scurt si des printre buzele întredeschise, si singura usurare a durerilor survenea când îsi pierdea cunostinta, în tot cursul calvarului, Mãrie si Otto rãmãseserã de veghe lângã patul de suferintã al regelui, dar Ludwig nu contenea sã iasã si sã intre în încãpere, cufundat în gânduri apãsãtoare. Posibilitatea succesiunii la tron era acum iminentã, situatie care-1 coplesea pe tânãrul print de optsprezece ani.

Joi, 10 martie 1864, la ora patru în zorii zilei urmãtoare, a fost chemat de urgentã arhiepiscopul Gregorios Scherr pentru a sãvârsi ultimele ritualuri. In soapte greu deslusite, Maximilian ceru sã vorbeascã între patru ochi cu Ludwig; Mãrie, Otto si restul familiei pãrãsirã încãperea fãrã tragere de inimã, lãsându-1 pe regele muribund singur cu sovãitorul sãu mostenitor. Membrii familiei regale care se foiau pe lângã usi se gãseau destul de aproape ca sã audã ultimele cuvinte rostite de rege:

103
„Fiule, când îti va sosi si tie ceasul, fie sã mori la fel de împãcat în cuget ca tatãl tãu."8 Dupã aceste vorbe, Ma-ximilian închise istovit ochii. Ludwig, mama si fratele lui îngenunchearã lângã marginea patului, asteptând obstescul sfârsit; în aceeasi dimineatã, putin dupã ora unsprezece si jumãtate, Maximilian se stinse din viatã, în timp ce Mãrie îl tinea de mânã.

Membrii curtii si ai casei regale asteptau lângã usile dormitorului, umplând coridoarele si saloanele cu susoti tul si rugãciunile lor usor îngânate. In cele din urmã, arhiepiscopul Scherr iesi din camera regalã cu capul plecat si mâinile încrucisate si lumea îl întrebã numaidecât: „Mai trãieste regele?" „Da", rãspunse arhiepiscopul cu glasul sugrumat de emotie. „De azi înainte, sufletul sãu trãieste în rai. Dumnezeu a rãpit dintre noi un rege bun, sã ne rugãm Domnului nostru din ceruri sã ne trimitã un altul deopotrivã de bun."9 O tãcere pioasã se lãsã printre curteni, în Hofgarten, soldatii îsi armarã pustile, trãgând ultimele salve de salut în memoria monarhului decedat si spulberând cu rãpãitul de focuri linistea diminetii târzii, dar încã adormite; curând, clopotele bisericilor si ale catedralei îsi începurã dangãtul funebru si monoton. Imediat dupã ora douãsprezece, usile de la dormitorul defunctului se deschiserã larg. Grãmada de nobili strânsi acolo se înclinã în semn de respect sau se ploconirã în adânci reverente pe când îsi fãcu aparitia figura înaltã si mohorâtã a regelui Ludwig al II-lea. Acesta se opri un moment din mers, profilat ca o siluetã în lumina strãlucitoare de primãvarã revãrsatã prin ferestrele mari ale încãperii din spatele lui, cu capul plecat, cu ochii împãienjeniti de lacrimi la gândul responsabilitãtilor noi si covârsitoare ce-i stãteau în fatã. Era un moment trist si apãsãtor pentru toatã lumea. j

104

nebun


Tânãrul de optsprezece ani care trecuse pragul usii cu douã canaturi, întinzând cu smerenie mâna curtenilor jngenuncheati, întruchipa o totalã enigmã: chipes si se-j^et, necomunicativ, rezervat si timid în acelasi timp. Nimeni nu stia nimic despre caracterul sau gândurile si visurile sale. Dar Ludwig, printul mostenitor melancolic, retras si tãcut, devenise chiar din acea clipã suveranul impunãtor si respectat, urmând pilda înaintasilor sãi, Carol cel Mare, Friedrich I Barbarossa si Ludwig Bavarezul.

Monarhii bavarezi nu beneficiau de o ceremonie a încoronãrii; în schimb, Ludwig îsi fãcu prima aparitie oficialã ca rege la consiliul de coroanã în care se desfãsurã solemnitatea urcãrii pe tron; tânãrul fu învestit cu însemnele regalitãtii si depuse un simplu jurãmânt de credintã fatã de Constitutie. Pe 12 martie 1864, în timp ce corpul neînsufletit al lui Maximilian zãcea expus pe un catafalc de onoare în Hofkapelle din Residenz pentru a i se aduce un ultim omagiu, avu loc consiliul consacrat suirii pe tron a fiului sãu.

In acea dimineatã, încã de devreme, sute de oaspeti invitati în mod special începurã sã soseascã la Residenz pentru a asista la ceremonia depunerii jurãmântului de loialitate. Ministri, maresali ai curtii si ai armatei operative, functionari de stat, reprezentanti ai clerului si curteni se îngrãmãdeau pe lungile coridoare de marmurã si în saloanele în stil rococo din palat, asteptând aparitia regelui. Pânzele negre si grele de crep ce drapau în semn de doliu candelabrele si galeriile suflate cu aur de deasupra ferestrelor fluturau încetisor pe când adieri întâmplãtoare treceau prin palatul cavernos si nemãrginit. Membri ai corpului diplomatic se însirau în tãcere pe holuri, hainele lor sobre si cernite contrastând trist cu

705
medaliile si ordinele strãlucitoare ce le împodobeau piepturile sau le atârnau de panglici la gât. Susurul de soapte, vãlurile de doliu purtate de doamne, draperiile negre puse pretutindeni confereau evenimentului o calitate solemnã, dar si spectralã, bântuitoare.

Cu putin înainte de ora unsprezece, usile apartamentelor private se deschiserã si marele maresal al palatului se ivi în prag, semnalând apropierea noului rege. Ludwig iesi însotit de membri ai casei regale si ai suitei. Purta uniforma de general în armata bavarezã, cu pantaloni albi, usor bufanti care se strâmteazã la genunchi, si cu tunicã lungã albastrã, cu bumbi de argint, împodobiti cu pajuri si cu epoleti argintii, îi anina de-a curmezisul pieptului cordonul lat de mãtase rosie al Ordinului Sfântului Gheorghe; colanul Ordinului Sfântului Hubert îi atârna în jurul gâtului. Peste tinerii sãi umeri, îi cãdea greaua mantie regalã purpurie, tesutã cu fir de aur si cu bordurã de herminã. Urcã încet Scara imperialã printre sirurile de cavaleri din garda regalã în platose argintii, de ulani în uniforme albãstrii si cu coifuri împodobite cu panas, ca si de lãniceri din regimentul de gardã, toti cu sãbiile scoase din teacã si ridicate în semn de onor.

Ludwig intrã în Sala tronului, precedat de paji care purtau însemnele regalitãtii pe perne de catifea: coroana statalã, sceptrul, globul si colanul. Un alt paj ducea sabia statalã cu prãsele împodobite cu diamante ce scânteiau intens la fiecare pas. Pe mãsurã ce Ludwig înainta agale prin imensa încãpere, multimea însiratã pe lângã pereti se înclina sau fãcea reverente adânci, doar fosnetul slab al rochiilor lungi de mãtase tulburând linistea momentului. Tânãrul monarh sui treptele platformei spre tronul aurit, se întoarse cu fata cãtre consilierii privati,

106

nebun


mistrii si înaltii demnitari ai curtii, ridicã mâna si citi • pãmântul de credintã dintr-o carte cu coperte aurii, ti-nutã de un paj. Apoi, aghiotantul sãu personal îi înmâna discursul de încoronare si Ludwig, cu ochii umeziti de emotie, începu sã citeascã rar, cu glas tremurãtor:

Dumnezeu Atotputernicul a vrut sã-1 cheme dintre cei vii pe mult iubitul meu pãrinte. Mi-e cu neputintã sã vã împãrtãsesc sentimentele care-mi umplu inima. Misiunea ce-mi stã înainte este una grea si coplesitoare, dar îmi pun toate nãdejdile în Bunul Dumnezeu, în aceea cã El îmi va da întelepciune, pricepere si putere ca sã mi-o îndeplinesc. Voi domni credincios si devotat pânã la capãt jurãmântului pe care 1-am depus si în spiritul Constitutiei noastre, îmi voi dedica toate fortele bunãstãrii necontenite a poporului meu si mãretiei statelor germane. Vã cer sã-mi dati sprijinul pentru împlinirea acestor îndatoriri dificile."10

Douã zile mai târziu, se desfãsurarã funerariile de stat ale rãposatului rege. Fatadele clãdirilor si felinarele de stradã erau drapate în pânze negre si grele de crep care atârnau diform în aerul cetos. Dangãtele jalnice de clopote din turnurile de biserici, bãtãile înãbusite si rare de tobe si ritmurile neîntrerupte ale marsului funebru însoteau lungul cortegiu pe mãsurã ce îsi croia drum serpuind încet pe strãzi cãtre Theatinerkirche, unde rãmãsitele pãmântesti ale regelui aveau sã odihneascã în pace în cripta Wittelsbachilor. învesmântat în uniforma albastru-închis de colonel în infanteria bavarezã, dar cu capul descoperit, Ludwig mergea împreunã cu fratele sãu imediat în urma carului mortuar, încãrcat de coroane de flori si tras de cai cu spinãrile acoperite în valtapuri negre. Pãrea sã-i ignore pe oamenii care, cu fruntile ple-

107
cate în semn de respect, asteptau cu nerãbdare sã-1 zãreascã mãcar în treacãt pe noul monarh. Un martor ocular al evenimentului îsi amintea:

„Tânãrul rege, palid la fatã, pãsea în mijlocul procesiunii alãturi de fratele lui mai mic si rotofei. Expresia tristã asternutã pe figura lui Ludwig a stârnit în mod firesc simpatia si compasiunea tuturor si a câstigat de îndatã inimile cetãtenilor, care-i împãrtãseau adânca durere. Mãcar dacã 1-ai fi putut vedea pe acest tânãr palid, pe când mergea cu capul înclinat si pasi sovãitori în urma sicriului în care era asezat iubitul sãu tatã. Avea niste ochi extraordinar de expresivi... întreaga impresie lãsatã de înfãtisarea sa era atât emotionantã, cât si regalã/'11

Astfel erau gândurile comune tuturor supusilor miinchenezi care lãudau frumusetea si tineretea noului lor rege. Dar cei care-1 cunosteau mai bine îsi formaserã un punct de vedere diferit. La douã zile dupã funerariile lui Maximilian, secretarul curtii regale, Franz von Lein-felder, se întâlni cu fostul preceptor al lui Ludwig, de la Rosee, pe Scara imperialã din Residenz. Leinfelder pãrea optimist în privinta noii domnii, afirmând cã „avem acum un înger pe tronul nostru". Dar contele se rezumã la comentariul cã moartea lui Maximilian al II-lea reprezenta cea mai mare tragedie posibilã abãtutã asupra Bavariei.12 i^

108

7

J\oua domnie



oua zi dupã ceremonia fastuoasã a înmormântãrii tatãlui sãu, Ludwig se angaja cu toatã seriozitatea în îndeplinirea îndatoririlor. „In vremurile acestea grele, ai urcat pe tron prea de timpuriu", îi scria bunicul sãu lui Ludwig curând dupã încoronare. „Sã dea Dumnezeu sã urmezi drumul cel bun si fie ca pietatea sã te-nsoteascã totdeauna."1 Ludwig descindea dintr-o lungã linie genealogicã a spitei Wittelsbachilor care cârmuiserã în Ba-varia si, ca rege, se hotãrâse de la început sã calce pe urmele prudentului sãu tatã. Intentiile sale erau cât de poate de onorabile. Astfel, Ludwig îi scria urmãtoarele rânduri fostei lui guvernante, baroneasa Leonrod: „îmi dãruiesc inima tronului - o inimã care bate pentru poporul meu si care arde pentru bunãstarea lui - toti bavarezii pot fi convinsi de acest lucru. Voi face tot ce-mi stã în putintã pentru a aduce fericire poporului meu; prosperitatea, pacea lui sunt conditii esentiale de care depinde propria-mi fericire."2

Caracterul lui Ludwig constituia o enigmã pentru noii sãi ministri. Din pricina tineretii si a lipsei sale de expe-

709
rientã, numerosi politicieni din guvernul bavarez se asteptau ca recent înscãunatul monarh sã fie docil si usor de influentat, în schimb, Ludwig se dovedi curând îndãrãtnic si perseverent în a hotãrî independent în toate chestiunile publice. Tânãrul rege aducea tronului ca simbol al puterii suverane un extraordinar grad de demnitate si mândrie în exercitarea autoritãtii, o credintã de nezdruncinat în natura providentialã a pozitiei sale. De-a lungul celor douãzeci si doi de ani de domnie, absolut nimeni, nici ministrii sãi, nici Bismarck, nici chiar Richard Wagner - n-au reusit vreodatã sã-1 manipuleze pe Ludwig. în mod inevitabil, în cursul primilor ani de domnie, s-a confruntat cu revolte ministeriale si cu tentativele unora de a obtine capital politic din naivitatea sa, dar a întâmpinat asemenea amenintãri cu neasteptate dovezi ale vointei sale extrem de ferme. Abilitatea regelui de a-si sustine neclintit punctul de vedere era cu atât mai surprinzãtoare, datã fiind dezorganizarea guvernului bavarez.

în momentul urcãrii pe tron, monarhul conducea cu ajutorul Dietei („Landtag"), constituitã din douã adunãri legiuitoare, Camera Pairilor si Camera Deputatilor. Consiliul de ministri era condus de primul-ministru, împreunã cu sefii diverselor departamente ministeriale si cu toti functionarii de stat aflati în subordinea lui. Dar structura guvernului îngrãdea contactul regelui cu personalitãtile politice de frunte ale zilei; în loc sã comunice direct cu seful guvernului, Ludwig se vedea nevoit sã solicite interventia unei terte pãrti, secretarul cabinetului, cea mai importantã persoanã în cabinetul particular al suveranului.

Acest sistem ciudat reprezenta o mostenire lãsatã de Ludwig I care, absorbit de proiectele de constructii în

no

Degete nebun



/fiinchen, crease o categorie secundarã de oficiali meniti - serveascã drept mijlocitori între coroanã si guvern. Astfel/ secretariatul cabinetului era compus din membri i casei regale si, în acelasi timp, din demnitari guvernamentali. Acest grup era condus de un secretar care nrobabil detinea o autoritate cu mult mai mare decât însusi prim-ministrul. Toate chestiunile oficiale erau dirijate cãtre secretarul de cabinet, pozitie ocupatã de Franz von Pfistermeister, cu saisprezece ani mai vârstnic decât Ludwig, un conservator de scoalã veche, dur si înversunat, care sustinea traditia catolicã si principiul loialitãtii fatã de stat.

Secretarul de cabinet îndeplinea un rol de maximã importantã; el hotãra ce probleme urmau sã fie ridicate în prezenta regelui, planifica sedintele ministeriale, îl sfãtuia pe Ludwig cu privire la legile propuse si la chestiunile de interes public. Ca suveran, Ludwig nu detinea o putere realã. Conform Constitutiei bavareze, suveranul dispunea de drepturi similare celor revendicate de coroana britanicã: dreptul de a fi consultat, dreptul de a sprijini si dreptul de a avertiza, potrivit spuselor istoricului englez Walter Bagehot, specialist în domeniul constitutional. Intr-o oarecare mãsurã, gradul de autoritate exercitatã de monarhii bavarezi depindea de personalitatea regelui si de componenta guvernului, în secolul al XlX-lea, o datã cu declaratia formalã a regalitãtii si cu aprobarea Constitutiei, puterea supremã începea treptat-treptat sã se transfere din Residenz în Landtag. Problemele oficiale impuneau în mod firesc sanctiunea regalã, dar aceasta era o simplã formalitate. Dacã monarhul protesta împotriva politicii guvernamentale sau se implica direct în afacerile de stat, interesul sãu evoca spectrul unei crize


Yüklə 1,5 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin