The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun
Yüklə 1,5 Mb.
|
|
230
îfegefe nebun seful politiei miincheneze, Pfeufer, îi rãspunse într-o scrisoare directã, în care se interesa: „... dacã e posibil ca un tren sã stea la dispozitie pentru orice eventualitate neprevãzutã, pentru ca Regele sã poatã fi gãsit la vila sa în orice moment, dacã s-ar putea întâmpla din când în când sã existe vreo decizie bruscã luatã de Maiestatea Sa, care nu trebuie comunicatã prin telegraf, tergiver-sându-se astfel rezolvarea unei probleme pânã ce ministrii pot ajunge la Berg. Aceste întrebãri si altele asemenea se pun în toate sferele sociale... Maiestatea Sa vrea sã stie dacã retragerea în castelul Berg este regretatã. Nu pot decât sã rãspund: «Da»; ceea ce în vremuri normale si linistite poate fi privit ca o «distantã neglijabilã» este considerat în vremuri tulburi ca o mare distantã."10 Deziluzionat de iminentul conflict armat si de neputinta de a-1 preîntâmpina, Ludwig se cufunda în deznãdejde tot mai adânc. Rãtãcea fãrã tintã pe malurile lacului singuratic pânã când cãdea amurgul, reîntorcându-se la castel doar ca sã se plimbe cu pas mãrunt prin încãperi, pierdut în sovãialã. Când îl primi pe Pfistermeister la una dintre întrunirile lor obisnuite, extenuarea lui era evidentã: palid si surescitat, Ludwig nu izbutea sã-si stãpâneascã emotiile. Refuzã sã discute despre orice afacere de stat; în schimb, afirmã cã vroia sã abdice în favoarea fratelui sãu si sã-si stabileascã resedinta în Elvetia, înlãcrimat, Ludwig îi mãrturisi secretarului de cabinet perplex cã se temea cã-si pierduse mintile si-1 rugã pe Pfistermeister sã-i transmitã medicului curtii regale, Gietl, „un mesaj pe care nu-1 pot asterne pe hârtie" .u Pfistermeister pãrãsi castelul Berg cuprins de cele mai sumbre presimtiri.
„Tânjesc din ce în ce mai tare dupã Dragul meu. Orizontul politic se întunecã din ce în ce mai mult... îmi implor Prietenul sã-mi dea un rãspuns imediat: dacã acestea sunt dorinta si vointa Dragului meu, voi renunta bucuros la Tron si la splendoarea lui desartã pentru a porni fãrã zãbavã spre el, si sã nu mai plec de lângã el niciodatã... O spun din nou: a fi despãrtit de el si singur este mai mult decât pot suporta; a fi reunit cu el si departe de aceastã existentã pãmânteascã este unicul lucru care mã poate salva de disperare si moarte."12 Dupã ce citi scrisoarea, Wagner intrã în panicã. Dacã Ludwig abdica, suma cea mai mare de bani pe care ex-suveranul nãdãjduia s-o primeascã se limita la 500.000 de guldeni, lãsati mostenire lui Maximilian al II-lea de cãtre fostul rege Ludwig I. Din aceastã sumã, Ludwig nu putea în nici un chip sã se întretinã pe sine si, în plus, sã asigure mijloacele materiale pentru o suitã în exil si pentru compozitorul aflat pe punctul de a-si termina operele. Wagner se grãbi sã-i rãspundã: „Renuntati, vã rog stãruitor, în aceastã jumãtate de an, la toate preocupãrile legate de artã si de planurile noastre... Atintiti-vã atentia cu cea mai mare energie cãtre afacerile de stat; pãrãsiti solitudinea tihnitã de la Berg; nebun rãmâneti în Residenz, stati alãturi de popor, apãreti în fata multimii de oameni. Dacã mã iubiti asa cum sper din tot sufletul, atunci ascultati-mi rugãmintile când vã conjur sã deschideti în persoanã sesiunea Parlamentului pe 22 mai."13 Dar Ludwig nu se lãsa ademenit atât de usor de vorbe frumoase, nici nu era dispus sã facã atare dramaticã alegere între datorie si dorinta personalã, în dimineata zilei de 22 mai, dupã ce-1 informã pe Pfistermeister cã nu se simtea în stare sã deschidã în mod solemn sesiunea specialã a Landtag-ului în acea dupã-amiazã, invocând ca scuzã o indispozitie neasteptatã, regele se avântã în sa pentru obisnuita plimbare cãlare, însotit doar de grãj-darul sãu preferat, Volk, evada în galopul calului prin pãdurile de lângã Berg cãtre Biessenhofen, unde se urcã într-un tren cu destinatia Lindau. Cãlãtoria de-a lungul lacului Konstanz se sfârsi destul de repede si, la începutul dupã-amiezii, trãsura regelui se opri la capãtul lungului drum de acces cãtre Tribschen, pentru o reuniune-sur-prizã cu Wagner. Se întâmplã, dar nu printr-o coincidentã a evenimentelor, sã fie cea de-a cincizeci si treia aniversare a compozitorului. Ludwig se prezentã la usã drept Walther von Stolzing, folosindu-se de numele unuia dintre personajele principale ale operei încã neterminate „Maestrii cântãreti din Niirnberg"; servitorul îi transmise acest mesaj compozitorului, care ghici de îndatã identitatea vizitatorului inopinat. Cei doi îsi petrecurã toatã dupã-amiaza discutând despre „Die Meistersinger von Niirnberg" si despre conflictul cu Prusia, dar Ludwig îsi dezvãlui adevãratul motiv al vizitei de-abia în a doua si ultima zi de sedere acolo, când ridicã din nou problema unei 233
Aproape imediat dupã reîntoarcerea sa în capitalã, zvonurile despre vizita nechibzuitã si intempestivã fãcutã de rege prietenului sãu se rãspândirã cu iuteala fulgerului, împãrãteasa Elizabeth a Austriei, nefiind niciodatã oarbã la defectele si erorile vãrului preferat, îi scrise mamei sale: „Am auzit cã Regele a umblat iarãsi de colo-colo. Mãcar dacã ar acorda putin mai multã atentie Guvernului acum cã timpurile sunt atât de nelinistitoare/'14 Cât despre Pfeufer, când fu informat de decizia regelui privind contramandarea deschiderii sesiunii extraordinare a Dietei, i se plânse lui Pfistermeister: „în primul an, a fost vorba de perioada de doliu; în al doilea an, despre starea în general proastã de sãnãtate a Maiestãtii Sale; în al treilea an, despre rãgusealã. Ce pretinsã boalã, se întreabã oamenii, îi va mai descoperi medicul curtii regale în acest an?"15 Ludwig amânã deschiderea sesiunii parlamentare pânã la 27 mai. Cu cât devenea mai apãsãtoare povara îndatoririlor regale, cu atât crestea în el dorinta de a evita orice rãspundere si declarã încã o datã cã nu era în stare sã asiste la deschiderea solemnã a sesiunii speciale a Dietei. Bunicul sãu trebui sã-i tinã lui Ludwig o lectie moralizatoare despre datoriile sale înainte sã accepte în cele din urmã sã se prezinte în fata Landtag-ului. Zvonurile insinuante despre recenta vizitã în Elvetia circulau prin tot orasul; pe când trecea în trãsurã pe strãzile nuincheneze îndreptându-se cãtre Dietã, Ludwig se vãzu întâmpinat nu cu ovatii, ci, spre oroarea sa, cu huiduieli. nebun
Faptul cã regele îsi pãrãsise tara, cu armata mobilizatã pentru rãzboi, pentru a-i face o vizitã mondenã mult detestatului Wagner, întrecuse pur si simplu rãbdarea si îngãduinta supusilor. Ludwig se simti atât de jignit în amorul propriu de primirea ce i se fãcu pe strãzile capitalei, încât îsi dezlãn-tui imediat mânia asupra persoanei pe care o considera cea mai rãspunzãtoare: Pfeufer, seful politiei muncheneze, despre care credea cã nu actionase hotãrât ca sã înãbuse clevetirile despre vizita în Elvetia. Asadar, Ludwig îl destitui imediat. Unul dintre oficialii guvernului nota în acest sens: „în loc sã înainteze un protest împotriva acestui abuz sultãnesc din partea Regelui, Ministrul de interne lãsã ca situatia sã treacã sub tãcere. Atâta timp cât Regele este încurajat în capriciile sale de sicofantii de le Curtea regalã si de demnitarii guvernamentali, el va continua fãrã îndoialã sã se considere un semizeu care poate sã procedeze dupã bunul sãu plac si pentru a cãrui plãcere a fost creat restul lumii - în orice caz, Bavaria."16 La l iunie, Austria abrogã în mod oficial Tratatul încheiat la Bad Gastein si supuse problema celor douã ducate spre examinare Bundestag-ului federal de la Frankfurt. Bismarck ripostã imediat, ordonând trupelor prusace sã invadeze ducatul Holstein. împãratul Frantei, Napoleon al III-lea, care nu dorea câtusi de putin sã vadã Prusia pe deplin întãritã, drept cel mai puternic stat german, încerca sã medieze între pãrti, sugerând cã ar trebui sã fie convocatã o conferintã europeanã pentru a se hotãrî soarta celor douã ducate si pentru transarea diferendului. Dar, spre marea surprindere a tuturor si spre nedisimulata satisfactie a lui Bismarck, Austria declarã 235
Ludwig îsi iesise din minti de agitatie, în aceeasi zi în care Tratatul de la Bad Gastein era în cele din urmã declarat nul, primi o scrisoare de la Wagner, prin care compozitorul îl conjura sã nu abdice sau sã ia vreo decizie pripitã. Ludwig nu era convins, îi expedie o telegramã Cosimei von Biilow la Tribschen în care ameninta din nou cu renuntarea la tron. în pofida tuturor scopurilor sale egoiste, Wagner se îngrijora cu adevãrat cã Ludwig ar putea sã-si sacrifice pozitia sub presiunea unui rãzboi amenintãtor. Cu toate cã se alarma fãrã îndoialã de potentiala pierdere a listei civile regale - si, implicit, a stipendiilor alocate - compozitorul credea cã membrii curtii regale si ai guvernului îl manipulau pe tânãrul monarh. Circulau zvonuri vagi în Berlin cã Bavaria semnase o aliantã secretã cu Austria, dar Bismarck refuzã sã le dea crezare atât de usor. în 10 iunie, un trimis prusac îi remise oficial regelui Ludwig al Il-lea o nouã propunere de uniune. Austria, asa cum dorea cancelarul, era exclusã din Confederatia germanã, însã ceea ce rãmânea din vechea Deutscher Bund urma sã fie divizatã din punct de vedere geografic, în zone de influentã nordice si sudice, în mod firesc, Prusia avea sã ocupe pozitia dominantã în nord, dar Bismarck era dispus sã cedeze si sã sprijine suveranitatea Bavariei asupra tuturor statelor germane din sud. Ca un stimulent suplimentar, Bismarck insinua cu viclenie cã, în cazul înfrângerii Austriei în apropiatul rãzboi, n-ar sta în calea Bavariei dacã ar vrea sã anexeze unele pãrti din fostul imperiu habsburgic. Pfordten îi transmise regelui 236 nebun
aceste informatii, dar atât Ludwig, cât si ministrii sãi se împotriveau trãdãrii Austriei, chiar si cu adãugarea acestor tentante stimulente. în ziua în care Bavaria respinse aceastã propunere, Austria ceru în mod oficial Confederatiei germane din Frankfurt sã mobilizeze armata federalã împotriva Prusiei. Ludwig se temea cã Prusia avea sã interpreteze negresit aceastã solicitare ca un act de rãzboi din partea Confederatiei si-i însãrcina pe reprezentantii bavarezi sã punã în discutie mãsuri mai conciliante. Deutscher Bund adoptã în ultimã instantã propunerea bavarezã pe 14 iunie, dar, între timp, se dovedi a fi prea târziu pentru Ludwig sau oricine altcineva sã salveze pacea. Dupã doar douã zile, la 16 iunie, izbucni în cele din urmã rãzboiul dintre Confederatia germanã si Prusia. 237 17
se îngrozise numai la gândul unui rãzboi fratricid german si acum cã acesta se adeverise, nu putea suporta sã înfrunte realitãtile crizei. Tânãrul rege nici nu întelegea si nici nu sprijinea acest tip de conflict armat intergerman; nu erau implicate nici controverse cavaleresti, nici salvarea unor inocenti expusi primejdiilor, ci, mai degrabã, probleme de anexãri teritoriale, de dominatie si de umilire - teluri finale cu totul strãine de viziunea lui. Ludwig era pe deplin constient cã trupele sale nu se puteau mãsura si rivaliza cu armata prusacã, bine instruitã si organizatã, si se temea de rezultatele conflictului. Refractar fatã^de aceastã asmutire a germanilor unii împotriva celorlalti, se simtea el însusi manevrat si târât cu sila într-un rãzboi pe care-1 detesta. Aceastã senzatie acutã de neputintã si premonitia iminentului sfârsit tragic îl mânarã pe rege sã pãrãseascã Miinchen-ul si sã se izoleze în castelul Berg. In ziua în care Prusia declarã rãzboi Bavariei, ministrul de rãzboi si o delegatie de membri ai Landtag-ului pornirã din Miinchen spre lacul Starnberg sã-i prezinte 238 îfegefe nebun regelui comunicatul oficial si sã-i obtinã semnãtura pe actul de rãspuns. Comisia strãbãtu trei mile de la statia de cale feratã, situatã în apropierea lacului, pânã la hotarele domeniului regal. Ajungând în fine la portile castelului, delegatia gãsi intrarea baratã de douã santinele si nici un fel de rugãminti si de amenintãri nu reusirã sã le înduplece pe cele douã gãrzi sã-i permitã accesul în incintã; regele dãduse ordine stricte sã nu mai fie primit înãuntru nici unul dintre membrii guvernului. Umilit si furios, grupul se reîntoarse la Starnberg si-i telegrafie primului ministru, care porni imediat la drum ca sã se confrunte cu regele. Când Pfordten sosi la Berg, îsi deschise calea cu forta, trecând pe lângã strãji si pãtrunzând în cele din urmã în castel. Nici un servitor nu-i anuntã venirea si nimeni nu pãrea sã stie unde se afla suveranul. Mânios la culme, Pfordten începu pe cont propriu sã inspecteze cu minutiozitate camerã dupã camerã. Pânã la urmã, dãdu buzna într-o încãpere întunecatã, unde-i descoperi pe rege si pe printul Paul von Thurn und Taxis, deghizati cu costume complicate în Barbarossa si Lohengrin, recitându-si unul celuilalt poeme de dragoste sub lumina unei luni artificiale.1 Deziluzia lui Ludwig se manifesta din ce în ce mai mult prin astfel de parade ostentative si iresponsabile. Werner Richter îi descrie comportamentul, considerân-du-1 asemãnãtor cu cel al „unui bãietandru ofensat".2 Pânã în ultima clipã, regele sperase, oricât de naiv ni s-ar pãrea, sã previnã catastrofa. Ludwig socotea cã acest rãzboi îi fusese impus cu forta: se declansase fãrã consimtãmântul si cooperarea lui; asemeni unui copil mâniat când împrejurãrile îl împiedicã sã capete ce-si doreste, regele hotãrâse cu de la sine putere cã rãzboiul îsi putea
„Oh! lamentabile timpuri, oh! veninoasã discordie care întoarce vointa Germaniei împotriva Germaniei!", îi telegrafiase regele lui Wagner când aflase despre declaratia de rãzboi.4 Avea toate motivele sã fie nelinistit întrucât, din primele zile de rãzboi, conflictul lãsa sã se vadã o izbitoare inegalitate între fortele combatante: Prusia îsi petrecuse ultimii trei ani pregãtindu-se cu zel pentru un posibil conflict armat. Strãlucitul general Helmuth von Moltke comanda regimentele de cãdeti, foarte bine instruiti. Trupele prusace erau echipate cu noile pusti cu ac Dreyse, ceea ce le permitea tragere la tintã si reîncãr-care rapidã; iar reteaua eficientã de cãi ferate îi îngãduia Prusiei o extinsã desfãsurare de trupe, precum si redu- le nebun cerea timpului necesar pentru întãriri sau completãri de garnizoane în orice loc al conflictului. Aliate în luptã cu prusia erau douã mici state germane Saxa-Coburg-Gotha si Oldenburg, ca si Italia. Fortele opuse nu se comparau nici pe departe cu aceastã coalitie puternicã si impresionantã. Bavaria si Austria era cele mai mari state care se angajaserã în lupta de partea Confederatiei germane. Dar Austria constituia un regat vechi, cu o armatã demodatã, necompetitivã si neinspiratã; trupele austriece nu erau pregãtite si înzestrate cu echipamentul necesar pentru un conflict modern, extins. Si celelalte state, ale cãror forte militare alcãtuiau armata Uniunii - Saxonia, Hanovra, Wurttemberg, Baden, Hessen si Nassau - nu erau nici ele mai bine pregãtite si organizate sã lanseze o provocare credibilã puternicilor prusaci. Bavaria dispunea de cea mai numeroasã armatã permanentã dintre toate fortele aliate, dar în aceasta consta singura ei superioritate. Urma sã aibã loc o ciocnire între oameni si masini. Soldatii bavarezi care înaintau în mars spre rãzboi se aflau în stare proastã. Erau echipati cu carabine Podewil, arme învechite, inferioare pustilor cu ac folosite de prusaci. Regimentele de infanterie si de cavalerie se gãseau într-o totalã dezorganizare, lipsite de simtul clar al orientãrii sau de inspiratie. Efectivele armatei în timp de pace fuseserã mentinute la minimum, iar instructia lor era adeseori neglijatã sub premisa cã existau prea putine perspective sã se confrunte cu un conflict armat; de asemenea, corpul de ofiteri era insuficient, regimente întregi ducând lipsã de comandanti. Mijloacele de comunicare strategicã erau aproape inexistente, nimeni nu pãrea sã aibã o idee clarã despre scopurile finale urmãrite de armata bavarezã. 24 /
Trupele bavareze formau cel de-al saptelea corp de armatã al Uniunii, aflat sub comanda printului Alexander de Hessen si încartiruit la Hanovra. La începutul conflictului, unitãtile militare mãrsãluirã cãtre nord-est ca sã se alãture celui de-al optulea corp de armatã al uniunii, care se compunea din fortele armate din Wurttemberg, Hessen si Baden. Astfel, cele douã armate din sud -fortele Uniunii si trupele austriece - erau despãrtite, fapt ce le permise prusacilor sã se infiltreze prin bresele inevitabile din linia frontului si sã lanseze asaltul în sud. Sub conducerea confuzã a printului Karl si a generalului van der Tann, regimente întregi se deplasarã în mars spre teatre de operatii militare gresite, dispãrurã în nãvala de gloante prusace, se învârtirã în cerc sã-si uneascã nebun fortele cu aliati inexistenti si se retraserã dupã ce comandantii lor se sinuciseserã. Cel de-al saptelea corp de armatã al Uniunii primi ordin sã-si strângã trupele disperate la Hersfeld, unde urma sã se regrupeze cu unitãtile militare din Hanovra ce se repliau din nord. Printul Karl n-avea nici cea mai micã idee unde campaserã soldatii hanoverani, asa cã asteptã sã-si trimitã propriile trupe în ajutor. Când aflarã bavarezii locul în care-si asezaserã tabãra fortele hanoverane, era prea târziu; în schimb, unitãtile bavareze strãbãturã Turingia fãrã sã întâmpine rezistentã, sta-bilindu-se la castelul Meiningen. Aici, printul Karl, ignorând rugãmintile hanoveranilor care se retrãgeau, se asocie soldatilor sãi în timp ce prima divizie izbândi sã goleascã mai mult de o mie cinci sute de butoaie cu bere în mai putin de trei zile.5 Printul Chlodwig von zu Hohenlohe-Schillingsfurst, membru al guvernului, tinu un jurnal în care consemnã în detaliu evenimentele din acea lunã iunie, dezvãluind reactia opiniei publice fatã de rãzboi, frustrarea ei crescândã si nemultumirea fatã de rege. „16 iunie: stirile senzationale se tin lant în aceste zile. înainte de toate, secesiunea Prusiei din Confederatia germanã din cauza mobilizãrii fortelor federale si, acum, intrarea prusacilor în Saxonia, refugiul Regelui Johann la Praga si retragerea trupelor saxone dincolo de granita Boemiei. Prusia a dat un ultimatum Hanovrei si de asemenea electoratului Hessen - sã se dezarmeze sau altminteri va trimite o armatã de ocupatie. si astfel planul de împãrtire a Germaniei este cât pe-aci sã fie dus la bun sfârsit. Cât despre noi, ne îngãduim sã fim constrânsi când de Prusia, când de Austria, si nu avem un plan
„19 iunie: Din pricina propunerii de mobilizare a Corpurilor de armatã ale Confederatiei, Prusia si-a anuntat retragerea din aceastã uniune si a atacat Saxonia, Hanovra si Hessen. Guvernul bavarez, care, pânã acum, a persistat într-o atitudine sovãitoare de aparentã impartialitate si s-a amãgit cã poate sã continue tot asa, pe neasteptate si spre stupoarea lui, s-a trezit din visare si s-a vãzut silit sã treacã de partea austriecilor... Asearã, m-am întâlnit cu Pf ord ten la club. Se lamenta de acest rãzboi, care se va termina cu dezmembrarea Germaniei; îmi spunea tot mereu: «Ãsta e sfârsitul Germaniei!» Aproape cã-i dau si eu crezare acum. Prusia va deveni cel mai mare si mai întãrit stat din nordul Germaniei; noi, cei din sud, vom continua sã vegetãm sub protectia francezã sau austriacã, pânã ce va suna si pentru noi ceasul, si jumãtate dintre noi vom cãdea sub stãpânirea Frantei, iar cealaltã jumãtate sub a Austriei... Se discutã la club despre rãzboi. «Ce motiv de gâlceava avem noi cu prusacii, încât sã pornim la rãzboi pentru ducele de Augustenburg?», se întreabã obisnuitii clubului. «Dacã Maximilian ar mai fi trãit acum, lucrurile n-ar fi ajuns pânã aici», mai adaugã ei."6 Situatia din capitala bavarezã se agrava cu repeziciune, pe mãsurã ce încrederea publicã se eroda din pricina vestilor despre înfrângerile si erorile armatei. Regele însusi era criticat fãrã menajamente pentru cã nu preluase nebun functia de comandant suprem sau chiar si pentru cã nu manifesta nici cel mai mic interes fatã de operatiile militare. Membrii guvernului îl îndemnau mereu sã inspecteze mãcar trupele pe câmpul de luptã, dar regele refuzã în repetate rânduri. Scriindu-i din Elvetia, Wagner îsi exprimã marea îngrijorare în cazul când Ludwig nu depunea cât de cât un efort, declarând: „Presa ne informeazã cã urmeazã sã vã alãturati armatei, împreunã cu fratele vostru! Vã implor sã faceti acest lucru! Regele Bavariei în fruntea trupelor din armata Confederatiei - Ascultati de glasul ratiunii! Ascul-tati-mi vorbele! - un asemenea Rege va tine în mâini destinul lumii! Vã cheamã soarta! Ea hotãrãste sã pãrãsiti Palatul de resedintã în care muceziti. Mergeti prin tarã, strãbateti Bavaria, alinati Germania noastrã... Vã cheamã destinul: la arme!"7 In 26 iunie, regele cedã în cele din urmã presiunilor exercitate de ministrii sãi si se învoi sã viziteze armata la marele cartier general stabilit în Bamberg. în pofida împotrivirii sale înversunate si a lipsei de entuziasm, Ludwig se opri cu stãruintã la campamentele regimentelor si la spitalele de campanie; se arãtã consternat de distrugerile imense, de rãnile cumplite ale soldatilor pe când trecea de la un pat de campanie la altul. Nu vãzuse niciodatã pânã atunci cu proprii ochi suferinta si moartea, si pãrãsi aceste cantonamente de trupe militare profund traumatizat. Totusi, prezenta sa printre rãniti pãru sã le ridice moralul si produse o impresie favorabilã asupra majoritãtii oamenilor. Unul dintre ofiterii din Hessen îl zãri pe rege când intrã în popota unui regiment în timpul unui tur de inspectie; „era atât de frumos încât mi se opri inima în loc", îsi aminti el mai târziu. „Eram atât de Yüklə 1,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|