The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun

„Detest sã mint, n-am nici cea mai micã dorintã sã gãsesc scuze si vã spun deschis cã-mi dau seama de greseala mea si o regret sincer. S-ar fi cuvenit sã vã împãrtãsesc personal pãrerile mele ... si simt în adâncul sufletului meu o mânie profundã - care nu este complet nejustificatã - împotriva acelor oameni care îsi arogã dreptul -cu sigurantã, împotriva instructiunilor dumneavoastrã - sã vã îndeplineascã indicatiile într-un mod lipsit de tact (ca sã mã exprim în termeni moderati)... Socot (dacã pot spune asa) cã vã închipuiti pozitia mea mult mai usoarã decât este în realitate. Sã stai singur, sã tii piept absolut singur în aceastã lume asprã si sumbrã nu este

Au comble (Ib. fr.) - la apogeu * J'en ai assez (Ib. fr.) - îmi ajunge!

275
deloc o misiune usoarã. In primii ani dupã urcarea pe tron, consider într-o oarecare mãsurã cã prin farmecul noutãtii eram rãspunzãtor pentru încercarea mea de a-i multumi pe oameni - oh, vai de cei ce trebuie sã aibã de-a face cu indivizi! Am învãtat, credeti-mã, sã cunosc fiintele umane; m-am apropiat de ele cu sincerã dragoste si m-am simtit respins, iar astfel de rãni se vindecã încet, foarte încet. Sentimentele mele de dragoste si prietenie pentru dumneavoastrã sunt mai puternice decât oricând, idealurile dumneavoastrã sunt si ale mele, menirea mea pe pãmânt este sã vã fiu de ajutor. Omul în stare sã mã rãneascã înceteazã sã mai existe pentru mine, dar atunci când sunteti supãrat pe mine, îmi dati o loviturã mortalã. Oh, scrieti-mi si iertati-vã prietenul, întrucât îsi recunoaste vina. Nu, oh, nu! Nu ne vom despãrti niciodatã! înstrãinarea noastrã mi-ar frânge inima si m-ar lãsa pradã disperãrii nesfârsite. Gândul sinuciderii m-ar urmãri fãrã încetare."9

în pofida acestei scrisori si a tonului ei conciliant, dificultãtile nu se sfârsirã o datã cu punerea în scenã a operei „Aurul Rinului". La douã luni dupã premiera primei opere din ciclul Nibelungilor, Ludwig îsi declarã intentia de a monta si cea de-a doua operã a tetralogiei, „Walkyria". Trecând prin recenta disputã cu regele iscatã de „Das Rheingold", Wagner întelese cã Ludwig avea sã-si ducã planurile pânã la capãt si se oferi sã vinã la Munchen pentru supravegherea pregãtirilor. Singura obiectie ridicatã de compozitor se referea la necesitatea ca regele sã astepte un an încheiat înainte sã ordone desfãsurarea reprezentatiei. Dar Ludwig se sãturase de eschivãrile lui Wagner. „Iertati-mi impetuozitatea tinereascã, dar nu pot astepta pânã la anul sã vãd reprezen-

276
tatia cu «Walkiire». Oh! Dorinta mea înflãcãratã este irezistibilã!... Foarte bine, învinovãtiti-mã, condamna-ti-mã, dacã aveti curajul!7'10

Când Wagner aflã de ultimele evenimente, îsi iesi de furie din minti. Doar cu câteva sãptãmâni mai înainte, regele mãrturisise în aparentã cã punerea în scenã a „Aurului Rinului" fusese o eroare. Acum, Wagner considera cã drepturile sale de artist erau încãlcate, îi trimise regelui o scrisoare:

„si de atunci mã tineti la distantã, mã evitati chiar -când sunt dificultãti pe care le-am putea rezolva împreunã destul de usor - vã aliati cu altii împotriva mea, astfel încât eu, dispretuit de toti, încep sã mã întreb dacã am visat doar cã aveam un Rege drept Prieten... si acum, rãmâne numai o singurã întrebare, al cãrei rãspuns ne va hotãrî întregul viitor: Vreti ca opera mea sã fie desãvârsitã, asa cum îmi doresc eu sau nu?... Ori voiti, Slãvitul meu Rege, sã mai adãugati si alte greutãti la cele deja existente? Asa veti face dacã veti continua sã dati instructiuni directorului teatrului în legãturã cu reprezentatiile viitoare ale operelor mele din ciclul Nibelungilor."11

Dacã Wagner sperase ca aceastã misivã sincerã sã schimbe pãrerea regelui, se înselase amarnic. Tonul biletului îl iritã atât de tare pe Ludwig, încât nici nu se osteni mãcar sã-i rãspundã.

în ultimã instantã, Wagner se dumiri cã regele se gândise sã punã în scenã „Die Walkiire" cu sau fãrã sprijinul lui. îi scrise în consecintã prietenului sãu, Hermann Levi, îndemnându-1 sã coopereze.

Premiera operei „Walkyria" avu loc pe 26 iunie 1870. Ludwig nu asistã însã la reprezentatia de galã, dorind sã vadã un spectacol reluat cu „Das Rheingold" si apoi

„Die Walkure"în succesiunea lor fireascã. Pânã în ziua premierei, Wagner îl rugase stãruitor pe rege sã contramandeze reprezentatia sau cel putin sã limiteze publicul la o mânã de invitati de onoare. Ludwig respinse orice propunere, iar Wagner consemnã cu furie despre „durerea adâncã pricinuitã de acest mod revoltãtor si fãrã precedent în care sunt tratate operele mele!"12 Dar regele, ofensat de comportamentul compozitorului si al cercului sãu de prieteni, considerã cã diferendul era transat o datã pentru totdeauna.

De pe culmile devotamentului regal, Wagner cãzuse acum într-o dizgratie abisalã. De la Rosee îl avertizase pe Ludwig sã nu se încreadã în nimeni; îi acordase favoruri regale si bunãvointã artistului care îi îngãduise sã pãtrundã într-o lume a strãvechilor saga si a visurilor inspiratoare. Dar Wagner, prin indiferentã, înselãciune si lãcomie, se dovedise a fi nedemn de o asemenea atentie exaltatã. Ludwig nu se putea însã hotãrî sã rupã total legãturile cu compozitorul, dar relatiile dintre ei, din punct de vedere practic, ajunseserã într-un impas.

278

20

jCegãturi romantice de dragoste

^\

/n 1867, Ludwig avea douãzeci si unu de ani. Primii

trei ani de domnie îi fuseserã marcati de necazuri si încurcãturi; scandalul prieteniei cu Wagner, nesigurantã în criza Schleswig - Holstein si umilitoarea înfrângere a Bavariei în rãzboiul de sase sãptãmâni. Desi existaserã clevetiri din partea publicului privind slãbiciunile vizibile ale lui Ludwig si critici negative izolate la adresa comportamentului sãu în timpul conflictului militar, el rãmânea pentru majoritatea supusilor sãi un rege care se bucura de o imensã popularitate.

si totusi, pe mãsurã ce se scurgeau anii, cresteau îngrijorãrile si zarva în legãturã cu aversiunea lui Ludwig pentru Miinchen, cu neglijarea îndatoririlor regesti si cu dragostea sa excesivã fatã de arta teatralã. Multi sperau ca regele sã se însoare si sã se întelepteascã întemeindu-si un cãmin, dedicându-se treburilor cârmuirii si asigurând tronului un mostenitor.

Ludwig era încã tânãr si chipes, fãcând o figurã

279
strãlucitã în uniforma militarã de galã. Frumusetea sa continua sã insufle un devotament romantic: femeile tãiau smocuri de pãr din coama calului pe care-1 încãleca, iar fetele chicotitoare însfãcau de pe drum ca suvenir florile presãrate pe care le zdrobea regele sub tãlpi în timpul unei plimbãri.1 Dar nu circulaserã nicicând zvonuri reale asociindu-1 pe Ludwig cu pasiunea pentru fiintele de sex femeiesc sau, mãcar, cea mai slabã aluzie publicã vizând sensibilitatea lui la farmecul feminin. Ideea unei aliante ruse cu fiica împãratului Alexandr al II-lea fu datã uitãrii, iar propunerile discrete fãcute de regina Victoria în numele fetei sale, printesa Louise, furã de asemenea întâmpinate cu un refuz politicos, dar ferm. Ambasadorul austriac merse pânã acolo încât sã afirme cã „numai decorul de balet pãtrunsese în apartamentele regale, întrucât Maiestatea Sa nu încercã nici o plãcere sã stabileascã legãturi cu sexul opus."2

Cele mai intime relatii înfiripate pânã atunci de Ludwig fuseserã fãrã îndoialã cu aghiotantul sãu, printul Paul von Thurn und Taxis. La început, cei doi tineri se pierdurã într-un elan de exaltare romanticã. Singuri în tinuturile linistite, se plimbau cãlare prin întunecatele pãduri alpine, întrecându-se în goanã de la o cabanã de vânãtoare la alta, poposind sã se ghemuiascã în fata focului sfârâitor si recitându-si unul celuilalt poeme, împreunã, stãteau ascunsi în adâncitura umbritã a lojei regale de la Residenztheater, urmãrind difi priviri operele si piesele istorice atât de îndrãgite de Ludwig. Când erau despãrtiti, îsi scriau unul celuilalt zilnic, umplând paginã dupã paginã cu sentimente înfocate si cu angajamente solemne de devotament etern.

Initial, Ludwig se extaziase pentru chipesul aghiotant. Dragostea sa obsesivã, aproape irezistibilã, era totalã;

280

!gp"e/e nebun

drept rãsplatã, se asteptase la acelasi gen de devotament complet, fãrã rezerve, cu trup si suflet. Paul esua fatalmente sã îndreptãteascã aceste sperante atât de înalte si Ludwig se simti curând deziluzionat. Auzind zvonuri cã Paul îsi petrecea serile în compania câtorva femei necunoscute, Ludwig rupse din punct de vedere formal legãturile cu prietenul sãu. Nu putea întelege cum se întâmpla ca fiinta pe care o iubea cu atâta intensitate sã nutreascã sentimente asemãnãtoare pentru o altã persoanã, fie bãrbat, fie femeie. Pentru Ludwig, loialitatea era de cea mai mare însemnãtate. Pânã si cea mai strãvezie aluzie de trãdare - realã ori imaginarã - îi ajungea pentru a se înstrãina cu totul chiar si de cei mai intimi prieteni, retrãgându-le afectiunea.

Ludwig medita melancolic în izolarea sa pânã când nu mai putu suporta nici o clipã durerea despãrtirii; însingurat, ducând dorul prietenului sãu, îsi pierdu stãpânirea de sine în cele din urmã si-i trimise o scrisoare lui Paul, cerându-i sã-si reînnoiascã prietenia, în urmãtoarele câteva sãptãmâni, Paul era în culmea încântãrii, scriindu-i epistole romantice, emotionante prietenului sãu regal.

„Scumpe si mult iubite Ludwig,

Tocmai am terminat de notat în jurnalul meu cu gândul la frumoasele ore petrecute împreunã în seara aceea de-acum o sãptãmânã, care m-au fãcut cel mai fericit om de pe fata pãmântului... si-mi amintesc de zilele sãptãmânii trecute, învãluite în cele mai fermecãtoare si mai fericite aduceri-aminte, pãstrându-te în minte si strân-gându-te aproape de inima mea, si încercând astfel sã înving tristetea de a fi astãzi singur. Apoi, mi-a parvenit pretioasa ta scrisoare - balsam, balsam dumnezeiesc pentru sufletul meu.

281
Mii de multumiri pentru scrisoare! Motivul pentru care cel mai drag prieten pãrea sã fie întristat este cã, la sfârsitul minunatei simfonii ce m-a impresionat extrem de mult, te-am vãzut ridicându-te în picioare si pãrãsind în grabã loja, în timp ce ultimele tale cuvinte rostite dupã cinã îmi reveneau în minte: «Când ne vom mai vedea din nou?». Lacrimile mi-au împãienjenit ochii când te-am vãzut plecând! Oh, Ludwig, Ludwig, îti sunt întru totul devotat! Nu puteam suporta prezenta altor oameni în jurul meu; stãteam nemiscat si în gând eram împreunã cu tine. Trebuia sã plec acasã; stiam cã voi primi vesti de la tine! Cât de tare îmi bãtea inima când, trecând pe lângã Residenz, am zãrit o luminã la fereastra, ta! Dar acum sunt linistit si voi adormi netulburat si mã voi întâlni cu tine în vis."3

„Dupã ce mi-am isprãvit însemnãrile în jurnal, am rãsfoit cãrtile comandate pentru tine si sosite la destinatie în timpul absentei mele. în vreme ce citeam, clopotelul prinse pe neasteptate a suna. îmi sãlta inima de bucurie când 1-am auzit!... Mi-a fost adusã nepretuita-ti scrisoare si m-am grãbit spre birou ca sã-ti trimit cele mai calde multumiri. Prin rândurile asternute de mâna ta, mi-ai dãruit cel mai divin amurg al acestei zile si m-ai desfãtat din nou. Oh, iubitul meu prieten! Te voi visa atât de duios în somn. îmi vei apãrea în vise, cu chipul tãu gratios, cu ochii tãi frumosi si asa de îndrãgiti cãtând la mine. Oh, voi fi în culmea fericirii! Rãmâi cu bine, scumpe prietene, somn usor!; vise plãcute si gândeste-te la prietenul tãu iubitor, Paul!"4

Dar, în ciuda tuturor acestor declaratii solemne de dragoste nemuritoare, relatiile dintre cei doi erau sortite esecului. Sentimentele lui Ludwig pentru prietenul sãu

282

nebun

se înflãcãrarã, transformându-se în iubire; prietenia se mentinea totusi într-un echilibru atât de precar, încât cea mai slabã pâlpâire de realitate ameninta s-o cufunde în uitare. Paul, pe care Ludwig îl rebotezase „Friedrich", se poticni din nou, fãcând o alegere gresitã, rostind un cuvânt neinspirat, afisând prea multã familiaritate într-o anume împrejurare si nedovedind destulã afectiune cu un alt prilej. Triviale în sine, asemenea incidente stãruiau chinuitor în mintea lui Ludwig, rozându-1 în ascuns si provocându-i suferinte pânã când acestea deveneau insuportabile. O datã pentru totdeauna, îl alungã pe Paul din viata lui. Dupã câte s-ar pãrea, ultima indiscretie, de care Paul însusi nici nu-si dãduse seama, fu calificatã cu atât mai josnicã. Când aflã despre dizgratia în care cãzuse, îi trimise regelui o scrisoare agonizantã, plinã de remuscãri, dar Ludwig nu catadicsi sã-i rãspundã; se hotãrâse deja si refuza cu îndãrãtnicie sã se încline în fata rugãmintilor prietenului sãu. într-un fel oarecum nemilos, îi scrise unui apropiat cã Paul devenise „mult prea arogant, asa cã a trebuit sã-1 îndepãrtez."5

Desi luase el însusi decizia fatalã, ruptura cu Paul îl mistui cumplit pe Ludwig. Constientizarea crescândã a pornirilor sale homosexuale îl lãsã hãrtuit de nesiguranta de sine; demnitarii si membrii curtii regale îl gãsirã încordat, emotiv si nervos, îsi îndreptã în repetate rânduri gândul spre cãsãtorie, ca si cum ar fi simtit nevoia sã-si dovedeascã siesi cã era în stare sã întretinã o relatie intimã cu o reprezentantã a sexului opus. Cândva, exclamase de fatã cu vechiul sãu preceptor de religie, Ignaz von Dollinger: „Of, femeile! Pânã si cele mai inteligente despicã firul în patru!"6 Acum, pãrea coplesit de îndoialã. In timpul unei audiente acordate ministrului de justitie,

283
Bomhard, Ludwig îl întrebã pe neasteptate: „credeti cã s-ar cuveni sã mã însor curând?" Bomhard rãmase surprins de aceastã sugestie, dar îi recomandã imediat o cãsãtorie promptã cu o printesã protestantã pe mãsura lui, în interesul armoniei religioase, însã tot atât de brusc cum adusese subiectul în discutie, regele îl si încheie. „Nu, n-am timp de însurãtoare. Otto se poate vedea fãcând un asemenea lucru", declarã el.7 Prin urmare, este surprinzãtor, datã fiind aceastã atitudine indiferentã fatã de cãsãtorie si deplina constientizare a propriilor predispozitii spre homosexualitate, cã Ludwig se hazarda în cele din urmã în mod necugetat într-o logodnã cu o femeie pe care n-o iubea.

Dintre toate femeile din viata lui, nici una nu însemna mai mult pentru Ludwig decât împãrãteasa Elizabeth a Austriei. Regele îsi iubea cu sigurantã verisoara, dar nu era îndrãgostit de ea. în schimb, o venera pe împãrãteasã ca ideal feminin de frumusete, rafinament si sensibilitate; mai important decât orice altceva, în calitatea ei de femeie mãritatã, Elizabeth nu constituia nici o amenintare pentru identitatea sexualã fragilã a lui Ludwig. împãrãteasa împãrtãsea cu vãrul ei aversiunea fatã de viata la curtea regalã, pasiunea pentru naturã si poezie, si aspiratia cãtre frumos, în timp ce multi bârfeau, Elizabeth îi tolera lui Ludwig comportamentul bizar, nu se strãduia sã-1 mustre sau sã-1 condamne si-i arãta o întelegere deplinã, negatã de ceilalti.

Elizabeth încheiase fãrã îndoialã cea mai strãlucitã cãsãtorie din familia ei. Ducele Max al Bavariei si sotia lui ambitioasã, Ludovica, mai aveau si alte patru fiice, inclusiv Helene, care se mãritase pânã la urmã cu un print Thurn und Taxis; Mãrie, care se cãsãtorise cu Francisc al

284

îfegefe nebun

II-lea regele Neapolelui si Mathilde, care-1 luase de bãrbat pe Louis de Bourbon, conte de Trani. Dar cea mai micã fiicã, Sophie, era cea pe care ducesa Ludovica o recomanda cu entuziasm ca sotie-reginã perfectã pentru Ludwig al II-lea al Bavariei.

Ludwig o cunoscuse pe Sophie încã din copilãrie, dar relatiile dintre pãrintii sãi si familia ducelui Max fuseserã distante si formale. Abia dupã ce urcase pe tron si reînnoise legãturile cu Elizabeth, sora mai mare, Ludwig se reîntâlni si cu Sophie. Nu mai era fetiscana poznasã de care-si amintea, ci o tânãrã de saptesprezece ani, frumoasã, înaltã si zveltã. Ca si sora ei, Sophie avea ochi albastri, pãtrunzãtori, vârâti în fundul capului, pãrul ei lung si des bãtând în auriu. Avea o voce plãcutã si, mai important decât orice pentru Ludwig, iubea muzica wagnerianã aproape tot atât de mult ca si el. Aceastã admiratie reciprocã pentru creatia compozitorului îi atrase la început pe cei doi veri. în toamna lui 1866, Ludwig începu s-o viziteze pe Sophie la vila tatãlui ei, Possen-hofen, situatã de partea cealaltã a lacului Starnberg, chiar peste drum de castelul Berg. Obisnuia sã cãlãreascã pânã la Possenhofen ca sã-si invite verisoara sã cânte la pian sau sã intoneze împreunã arii din „Tannhãuser" sau din „Lohengrin".

Recunoscãtoare pentru aparenta atractie nãscutã între odraslele lor, atât regina-mamã Mãrie, cât si ducesa Ludovica fãcurã tot ce le stãtu în putintã sã împingã înainte perechea si s-o încurajeze. Regele îi scria în mod frecvent verisoarei sale, adresându-i-se Sophiei cu apelativul „Elsa", în vreme ce el semna „Heinrich", douã dintre personajele principale ale operei „Lohengrin". Si totusi, se împotrivea sã îngãduie prieteniei cu Sophie un

285
elan pasionat. Nu numai cã era torturat de idei în privinta propriei sexualitãti, dar suferea si de pe urma unui grad anormal de demnitate constientã de sine. Ca suveran, îsi ascundea cu grijã emotiile de privirile indiscrete în spatele unei reticente impenetrabile. Aceastã retinere în vorbã si actiuni se extindea chiar si asupra propriei familii: Ludwig nu uita niciodatã cã era rege si nu putea sa doboare barierele emotionale care-i despãrteau universul romantic, ritualistic si regal de realitãtile mai dure ale lumii înconjurãtoare, îi era aproape imposibil sã-si împãrtãseascã cu toatã sinceritatea sentimentele si trãirile sau sã-si trateze rudele ca pe niste egali.

Ludwig o îndrãgea pe Sophie, dar nu o iubea cu adevãrat. Cu toate acestea, mama Sophiei, Ludovica, îsi asezase deja douã fiice pe tronurile europene si era hotãrâtã sã-i vadã pe Sophie si pe Ludwig uniti prin legãmântul solemn al cununiei, în consecintã, îl trimise pe unul dintre fiii ei, Karl Theodor, sã-1 întrebe pe rege despre intentiile sale. Când se pomeni fatã în fatã cu acesta, Ludwig declarã cã, desi o gãsea pe Sophie fermecãtoare, nu se simtea încã pregãtit de însurãtoare. Karl Theodor îi transmise acest mesaj mamei sale, care, apoi, îl informã pe rege cã, întrucât nu intentiona sã se cãsãtoreascã cu Sophie, trebuie sã-si curme de îndatã frecventele vizite la Possenhofen si sã înceteze cu voluminoasa corespondentã. Ludwig se simti cu adevãrat întristat de aceastã cerere, dar, socotind cã se cuvenea sã respecte dorinta unei mame, îi scrise varei sale un bilet de adio.

Totusi, în scurtã vreme, ajunse pânã la urechile lui Ludwig stirea cã Sophie era disperat de nefericitã. Oricui stãtea s-o asculte îi declara cã se îndrãgostise de vãrul ei încoronat si provocã o stare de agitatie teribilã la

286

nebun

Possenhofen în legãturã cu aparenta lui lipsã de sentimente pentru ea. Aceasta reprezenta cu sigurantã o veste demnã de luat în seamã pentru naivul Ludwig: pânã în acel moment, nu avusese nici cea mai micã idee cã Sophie simtea si altceva pentru el în afarã de prietenie. Cu toate cã se bucura de multe admiratoare bolnave de dragoste, rivalizând pentru atentiile sale, pe Ludwig îl mãgulea extrem de mult dorinta verisoarei lui. O înstiinta pe ascuns pe Sophie cã s-ar putea întâmpla în viitorul apropiat s-o iubeascã la rândul sãu. Nu-i promisese nimic si nici n-o ceruse în cãsãtorie, însã Ludovica, receptând aceastã slabã sperantã, se domoli si permise ca relatia lor sã continue.

Totusi, Ludwig se dovedea grijuliu s-o lãmureascã pe Sophie ce semnifica prietenia dupã pãrerea lui. Pe 19 ianuarie 1867, îi trimise verisoarei sale o scrisoare:

„Cunosti natura destinului meu. ti-am scris odatã de la Berg despre menirea mea în lume. stii de asemenea cã n-am multi ani de trãit si cã voi pãrãsi acest pãmânt când se va întâmpla ceea ce e de neconceput, când steaua mea nu va mai strãluci, când El se va prãpãdi, Prietenul meu cu adevãrat iubit; da, atunci se va sfârsi si sorocul meu, deoarece atunci nu mã voi mai simti în stare sã trãiesc. Ai arãtat totdeauna un interes real, sincer si devotat fatã de soarta mea, dragã Sophie, încât îti voi rãmâne profund îndatorat pentru tot restul vietii mele. Principala temelie a schimbului nostru de idei si de atentii a fost rnereu destinul remarcabil, impetuos si oscilant al lui Richard Wagner."8

Aceastã misivã, plinã de afectiune pentru Wagner, ar fi putut cu greu s-o convingã pe Sophie de dragostea regelui. Cu toate acestea, lãsã episodul sã treacã fãrã comentarii.

287
în mod inexplicabil, regele se rãzgândi brusc, în seara de 21 ianuarie 1867, Ludwig si regina-mamã dãdurã un bal cu mare pompã la Residenz. în mod obisnuit, Ludwig detesta asemenea ocazii, dar acea noapte se dovedi a fi o exceptie fericitã, în seara friguroasã si presãratã cu zãpadã, Residenz strãlucea de luminã; coridoarele si sãlile somptuoase erau înconjurate cu grãmezi de trandafiri, orhidee exotice si liliac, în contrast cu anotimpul, iar parfumul lor puternic si cãldura rãspânditã de focurile arzând în semineuri creau o atmosferã asemãnãtoare unei sere. O formatie de trompete anuntã sosirea regelui si a mamei sale; Ludwig pãsi în Sala tronului, învesmântat în uniforma militarã de galã, lucioasã, de culoare bleumarin, cu un zâmbet usor pe buze. O escortã încet pe reginã de-a lungul încãperii, fiind salutat cu reverente si plecãciuni scurte de aristocrati si de membrii curtii regale, în mijlocul multimii de ofiteri si al adunãrii de tinere doamne admiratoare, o distinse imediat pe Sophie. Purta o rochie lungã, încântãtoare, din satin si catifea, cu decolteu care-i scotea la ivealã gâtul frumos conturat si umerii rotunzi, pãrul auriu îi era împletit si apoi înfãsurat în spiralã în jurul crestetului, încadrându-i obrajii care, îmbujorati de gerul de afara, îi înviorau chipul. Ludwig era încântat peste mãsurã. „Sunt multe femei frumoase aici astã-searã, dar vara mea Sophie e cea mai frumoasã dintre toate", îi declarã el unuia dintre aghiotantii sãi.9 Traversã imediat Sala tronului ca sã-si invite verisoara la dans. în urmãtoarele trei ore, nu o pãrãsi mãcar pentru o clipã, soptindu-i la ureche, încuviintând din cap si surâzându-i pe când se învârteau pe parchetul lucios ca oglinda în ritmul unui vals domol cântat de o orchestrã ascunsã vederii. La sfârsitul balului, o însoti pe Sophie pânã la trãsurã, urmãrind din

288

n*

fygele nebun

priviri lãmpile ei pâlpâitoare ce dispãreau încet-încet în noaptea învãluitã în zãpadã.

Multã vreme dupã ce linistea stãpânea din nou peste culoarele de marmurã din Residenz, luminile din apartamentele regale continuarã sã ardã. Plimbându-se nelinistit prin încãperile împodobite cu stucaturi suflate cu aur/ Ludwig se montã pânã la punctul maxim al unei înflãcãrãri romantice, convins cã trebuia sã se însoare cu Sophie. Se prea poate sã fi crezut cã angajându-se într-o relatie cu vara lui îsi alunga pentru totdeauna dorintele homosexuale, pe care de-abia începuse sã si le recunoascã. Logodna cu Sophie îi oferea o reprimare temporarã a impulsurilor sexuale. Ajungând la aceastã hotãrâre importantã, Ludwig se simti coplesit de o emotie copilãreascã: probabil se temea cã dacã-si amâna cererea în cãsãtorie, îsi pierdea încrederea în sine. A doua zi dis-de-dimineatã, nefiind în stare sã mai astepte, nãvãli în dormitorul mamei sale, trezind-o din somn si anuntându-i vestea. Ordonã imediat o caleasca si, curând dupã revãrsatul zorilor, porni la drum împreunã cu regina cu trenul regal cãtre lacul Starnberg.

Ludwig si mama lui sosirã la Possenhofen tocmai când familia ducelui Max se asezase în jurul mesei sã ia gustarea de dimineatã. Regina Mãrie si ducesa Ludovica dispãrurã, lãsându-i pe Ludwig si pe Sophie singuri. Regele îsi întrebã verisoara dacã îi acceptã cererea în cãsãtorie: oarecum uimitã de aceastã neasteptatã declaratie de dragoste, Sophie nu lãsã totusi sã-i scape o asemenea ocazie si consimti pe datã. La ora nouã în acea dimineatã, regele Ludwig al II-lea si printesa Sophie a Bavariei se logodirã în mod oficial, angajându-se solemn pentru o viitoare cãsãtorie.

25.9

21

O logodnã dezastruoasã

„Cbgodna urgentã si impetuoasã dintre regele Bavariei Ludwig al II-lea si printesa Sophie rãmase un secret de stat timp de aproape o sãptãmânã. Pe 22 ianuarie, chiar în ziua logodnei, Ludwig asistã la o reprezentatie datã la Teatrul curtii regale, împreunã cu mama lui. în antract, el si regina Mãrie se îndreptarã cãtre loja ducelui Max si o invitarã pe Sophie în loja regalã. Printesa pãsea brat la brat alãturi de Ludwig si înclinã din cap în fata asistentei uimite înainte sã se aseze între mamã si fiu. Cei care furã martori oculari ai acestei scene ghicirã de îndatã semnificatia ei. Dar aceastã declaratie ambiguã trebui sã astepte încã o sãptãmânã pentru a primi confirmarea oficialã. La 29 ianuarie 1867, vestea despre logodnã fu anuntatã în ambele camere ale Landtag-ului, în aclamatiile si strigãtele de bucurie ale membrilor guvernului.