The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun

Pe afectuosul si devotatul tãu din toatã inima,

Heinrich."18

Dupã ce asternu pe hârtie aceste rânduri, Ludwig se simti despovãrat sufleteste. Se confesa în jurnalul sãu: „I-am scris cu rapiditate Sophiei. Tabloul sumbru se estompeazã. Tânjeam dupã libertate, eram însetat de libertate, eram nerãbdãtor sã mã trezesc din acest cosmar teribil!"19 în acelasi timp, dupã cum se relateazã, însfacã un bust din marmurã al Sophiei, care stãtea pe biroul sãu si-1 azvârli afarã pe fereastrã în curtea palatului regal, zdrobindu-1 în mii de bucãtele. Fãcu tot posibilul sã distrugã toate urmele logodnei. Monedele comemora-,

304

nebun

tive furã retrase din circulatie, coroana regalã cumpãrã în totalitate farfuriile decorative si vazele, iar membrii curtii le sparserã în bucãtele, toate stampele si litografiile înfãtisând-o pe Sophie drept regina Bavariei furã arse în prezenta lui Ludwig, iar pe plãcile de cupru si pe pietrele litografice se turnã acid.20

Dupã ce-si îngãdui putin rãgaz sã reflecteze asupra situatiei, notã: „Sophie, care se îndrãgostise cu adevãrat de mine, a fost cumplit de tristã când a aflat cã nu simteam acelasi lucru pentru ea. Miscat de nefericirea ei, mi-am îngãduit luxul sã mã las atras în actul nechibzuit al logodnei."21 Iar în 28 noiembrie, data la care fusese în ultimã instantã planificatã nunta, Ludwig scria: „Slavã Domnului cã acest lucru înspãimântãtor nu s-a realizat."22

Reactia publicului era confuzã. Un anunt simplu si concis declara cã logodna a fost desfãcutã „printr-o întelegere mutualã, dupã constatarea inexistentei unui atasament adevãrat necesar pentru o viatã conjugalã fericitã."23 Toate soiurile de zvonuri rãspândite despre ruperea logodnei si cea mai mare parte a vinei pãreau sã fie îndreptate împotriva Sophiei. Cea mai urâtã alegatie invocatã drept mãrturie împotriva ei era cã avea o aventurã amoroasã cu Edgar Hansfstaengal, fotograful curtii regale.

Cunoscându-1 bine pe Ludwig, multe dintre rudele sale regesti, mãtusi, unchi, verisoare si veri de pe tot cuprinsul Europei, scoaserã pur si simplu din discutie aceastã aventurã sentimentalã scandaloasã, catalogând-o drept una dintre metehnele lui. împãrãteasa Mãria Ale-xandrovna a Rusiei observa într-o scrisoare neobisnuit de sincerã:

„Conversatiile mondene despre nunti îmi amintesc mereu de Regele Bavariei. Nu mai nutresc nici o sperantã în legãturã cu soarta lui, nu poate fi în posesiunea

305
g^^jjj^^^K^^^

deplinã a facultãtilor sale mintale! Mi-ar plãcea sã aud ce are de spus mama lui despre aceste lucruri! Unii oameni vorbesc cã e impotent, dar nu vãd sã existe un motiv serios pentru o asemenea presupunere. Bunicul sãu i-a spus lui Mary Hamilton la Paris cã el (Ludwig) credea cã bãrbatul poate procrea dacã stã lungit alãturi de o femei în acelasi pat! Am primit o scrisoare de la el vara trecutã, în care-mi vorbea atât de îndurerat despre singurãtatea lui. Drept rãspuns, i-am trimis o disertatie cãlduroasã despre dragostea matrimonialã. Si iatã acum rezultatul!"24

în mod deloc surprinzãtor, familia Sophiei se înfurie la anularea nuntii si la zvonurile care o împroscau cu insulte pe fiica lor. Pânã si preaiubita verisoarã a lui Ludwig, împãrãteasa Elizabeth a Austriei, considera cã regele îi nedreptãtise sora. în acest sens. Elizabeth remarca: „îti poti prea bine închipui cât de mânioasã sunt în legãturã cu Regele, la fel este si împãratul. Nu existã cuvinte care sã descrie un atare comportament. Nu pot în nici un chip sã înteleg cum îsi mai aratã fata în Mxinchen dupã toate cele ce s-au întâmplat. Mã bucur cã Sophie a trecut cu bine peste acest necaz. Numai Dumnezeu stie cã n-ar fi putut fi niciodatã fericitã cu un asemenea sot."25

In anul urmãtor, pe 28 septembrie, Sophie se mãritã cu ducele d'Alencon, printul Ferdinand d'Orleans, un nepot al regelui Frantei Ludovic-Filip. Nunta avu loc la Possenhofen, iar Sophie pãsi spre altar la brat cu tatãl ei, strãbãtând partea lateralã a naosului, în acordurile marsului nuptial din „Lohengrin". Ludwig nu asistã la ceremonie, desi se stabilise la castelul Berg, chiar de partea cealaltã a lacului, în schimb, îsi petrecu noaptea singur pe Roseninsel, în mijlocul lacului Starnberg, aruncând în aer sute de focuri de artificii.

306

22

(Refugiul în solitudine

&ecul logodnei cu Sophie produse un efect profund asupra lui Ludwig. Pânã în 1867, depusese cel putin eforturi minime pentru a fi un monarh constiincios, stând rãbdãtor pânã la capãt în timp ce acordase sute de audiente care-1 plictiseau de moarte si resemnându-se sã asiste la ceremoniile publice pe care le detesta, în noiembrie 1866, întreprinse un mare tur de inspectie pe câmpurile de luptã si prin orasele pustiite de rãzboi din Franconia, incluzând Wurzburg si Niirnberg; cu toate cã turneul fusese încununat de succes si oamenii îl primiserã cu cãldurã, Ludwig nu se putea decide sã continue acest gen de îndatoriri publice. Ajunsese din ce în ce mai mult sã considere coroana ca pe o povarã si cãuta sã se descãtuseze prin evadarea în universul fanteziilor sale. Tentativa dezastruoasã de a încheia o cãsãtorie îi risipise orice îndoialã cu privire la homosexualitatea sa si rãspunsul la toate constrângerile vietii de zi cu zi - datorii, ceremonii, responsabilitãti, propriile sentimente - era fuga si refugiul într-o lume unde nu existau dubii, unde nu se confrunta cu nici o dilemã. De vreme ce o asemenea

30?
lume nu se gãsea în realitate, Ludwig si-o crea cu ajutorul imaginatiei dupã chipul si asemãnarea lui, ducând o existentã închisã, excentricã. Potrivit constitutiei bavareze, monarhul care-si exercita prerogativele puterii trebuia prin lege sã petreacã douãzeci si una de nopti în capitala tãrii, începând din 1867, Ludwig si-a limitat sederile în Miinchen la perioada cerutã de timp, fãrã sã zãboveascã mai mult. si-a abandonat în mod efectiv îndatoririle regesti, refugiindu-se în solitudine.

Când trebuia sã stea în Miinchen, fãcea tot posibilul sã-si usureze cazna. Chiar în timpul logodnei cu Sophie, începuse deja sã ducã o viatã nocturnã. Pentru rege, noaptea devenise zi. Una dintre excentricitãtile sale celebre era obiceiul de „a se plimba" cãlare sau cu trãsura în toiul noptii. La cãderea serii, când majoritatea supusilor sãi se retrãgeau la culcare, Ludwig pãrãsea Residenz si se îndrepta cãtre manejul Pavilionului regal de cãlãrie. Cerceta cu atentie hãrtile geografice si planurile oraselor si se hotãra asupra „destinatiei" nocturne. Apoi, calcula distanta de la Miinchen pânã la tinta aleasã si cât timp dura pânã ajungea acolo. Tot restul noptii, Ludwig cãlãrea de jur-împrejurul perimetrului arenei, însotit de un grãjdar, folosind un cronometru ca sã mãsoare cât îi mai rãmânea de parcurs pânã la Innsbruck, de pildã. Schimba caii când era nevoie si descãleca abia pe la douã-trei dimineata ca sã ia parte la un picnic pe pãturile întinse pe pardoseala de lemn din Pavilionul de cãlãrie. Aceastã activitate bizarã continua noapte dupã noapte pe toatã durata sederii lui Ludwig în capitalã.1

Cei trei ani tumultuosi pe tronul Bavariei îsi puseserã amprenta pe tânãrul fragil. Mult lãudata frumusete a regelui începuse sã pãleascã. Tânãrul sfios care-i ferme-

305

fygde nebun

case pe supusi se ofilise; trupul sãu odinioarã suplu se rotunjise acum; trãsãturile fetei altãdatã bine conturate si proeminente se ascundeau în spatele unui barbison negru. Expresia romanticã a ochilor sãi se întunecase, devenise tulbure, un reflex al rãzboiului pustiitor la care fusese martor si al conflictelor lãuntrice pe care le trãia. Pasiunea indolentã pentru dulciuri îi afectase dantura si, câtiva dinti îi cãzuserã deja. Spaima de dentisti si doctori îl împiedica sã se trateze si, drept rezultat, suferea de violente dureri de dinti si de migrene. Apela din ce în ce mai des la cloroform si alte narcotice în tentativa de a-si atenua suferintele.

Aversiunea fatã de necunoscuti, timiditatea pãtrunzãtoare si deziluzia crescândã îl determinarã pe Ludwig sã se izoleze dinadins de curtea regalã, în pofida ambiantei somptuoase si uneori teatrale, îi repugnau ceremoniile, iar stilul sãu de viatã era câteodatã vizibil neregesc.

Grupul restrâns de persoane cu care se asocia era la fel de artificial ca lumea în care trãia, îsi limitase relatiile intime la douã genuri de oameni: cei cu care putea fi pe deplin sincer si în prezenta cãrora se debarasa de constrângerile coroanei si cei care aduceau în viata sa universul dramatic, teatral, care-1 atrãgea atât de mult. împãrãteasa Elizabeth, printul Paul von Thurn und Taxis si, mai târziu, Richard Hornig formau în mare mãsurã primul grup, desi, prin 1867, Paul cãzuse în dizgratie, în cel de-al doilea grup, se reuneau Wagner, actori, actrite si cântãreti. Una dintre aceste doamne era soprana Josephine Scheffsky, o cântãreatã de oarecare renume, care a interpretat ulterior rolul Sieglindei în primele reprezentatii ale operelor din tetralogia „Inelul Nibelungilor".

Josephine avea o voce fermecãtoare si puternicã. Din

nefericire, poseda de asemenea corpolenta tipic wagnerianã, ceea ce o fãcea dezagreabilã din punct de vedere estetic pentru regele sensibil la importanta aspectului exterior. Ludwig nu dorea ca iluzia perfectã a operelor poetice wagneriene sã fie spulberatã de înfãtisarea ei oarecum dizgratioasã si, ori de câte ori cânta pentru el, Josephine era ascunsã cu grijã în dosul unei perdele de palmieri sãditi în vase sau dupã un paravan de pânzã. Soprana era adeseori invitatã în grãdina de iarnã din Residenz pentru aceste reprezentatii particulare si se spune cã, sãtulã sã fie ignoratã de rege, ea a cãzut „accidental" în lac, sperând cã Ludwig avea sã-i sarã vitejeste în ajutor. Dar pomenindu-se cu soprana plescãind prin apã, regele sunã pur si simplu din clopotel si privi cum servitorii o traserã la mal pe cântãreata voluminoasã si indignatã.2

Scheffsky încercã de asemenea sã-1 manipuleze pe Ludwig prin pretentii exagerate asupra trezoreriei regale. Toti cei intrati în gratiile regelui obisnuiau sã-i facã daruri în schimbul celor primite în mod inevitabil de la el. Apoi, prezentau nota de platã la visteria regalã. Scheffsky îi dãrui regelui un covor oriental si pe urmã predã o chitantã de platã cu o sumã mãritã de cinci ori fatã de pretul bunului cumpãrat. Un functionar descoperi curând frauda si Ludwig se înfurie din cale-afarã. Ordonã ca soprana sã fie denuntatã pe scenã în fata întregii trupe de operã si apoi surghiunitã pentru un timp din Miinchen.3

în mai 1866, Ludwig asistã la o reprezentatie a dramei istorice „Mãria Stuart" de Schiller. Lila von Bulyowsky, o actritã de origine ungarã, cu zece ani mai în vârstã decât regele, interpreta rolul titular, împreunã cu Mãria

310

nebun

Antoaneta, Mãria I Stuart, sortitã nenorocirii, regina Scotiei, reprezentase dintotdeauna una dintre marile eroine tragice preferate de Ludwig. Performanta scenicã a Lilei von Bulyowsky îl captivã; îl impresionase atât de mult piesa si interpretarea actritei, încât la pãrãsirea teatrului cu putin înainte de miezul noptii, Ludwig porunci sã i se deschidã în mod special o bisericã, unde sã se poatã ruga pentru sufletul reginei martirizate.

Regele pãrea sã fie fascinat de Lila. Dar, de fapt, interesul sãu se îndrepta cãtre figura tragicã a Mãriei Stuart, regina scotilor, si nu cãtre actrita ungarã, în curând, începu sã-i trimitã interpretei scrisori lungi, intime, pline de pasaje din „Mãria Stuart" si „Romeo si Julieta". Flatatã de asemenea atentii regale, Lila deveni convinsã cã Ludwig intentiona sã urmeze traditia statornicitã de atâtea alte capete încoronate de a-si lua o amantã din lumea teatrului. Nu pricepea cã interesul regelui era stârnit de personificarea eroinei si nu de Lila ca femeie.

Lucru usor de înteles, actrita se îndrãgosti la nebunie. Recunoscu în fata câtorva prietene cã îl iubea pe rege si chiar cã îsi aninase deasupra patului o fotografie înrãmatã de-a lui.4 Ludwig nu stia nimic despre caracterul ei impresionabil si, bineînteles, nici nu se sinchisea sã afle. Dar una dintre numeroasele ei prietene o evocã mai târziu drept „o adevãratã femeie de lume". „Nu-i lipseau micile defecte; oarecum avarã, întrucâtva snoabã, drãgutã într-o mãsurã oarecare, dar în tot cazul amuzantã, chiar sclipitoare, si o prietenã bunã, devotatã. Cum era o femeie foarte frumoasã cu multi admiratori si sfida uneori regulile moralei, adoptând un comportament destul de usuratic, nimeni nu o credita cu prea multã virtute, dar as putea pune mâna dreaptã în foc cã nu multi bãrbati

311
pãtrunseserã în încântãtorul ei budoar albastru de pe Maximilianstrasse."5

Dacã Lila nu reprezenta idealul, Ludwig nu percepea realitatea asa cum este. Descoperise întruparea uneia dintre eroinele sale mult iubite, iar Lila era destul de abilã sã reactioneze pe mãsurã. Se pomenea în mod frecvent invitatã în toiul noptii la Residenz sau la castelul Berg, unde i se cerea sã citeascã din Schiller sau din Shakespeare ore în sir, în timp ce Ludwig asculta cu satisfactie.

La un sfârsit de sãptãmânã, totusi, iluzia romanticã se curmã în mod tragic si uluitor. Ludwig o invitase pe Lila la Hohenschwangau; când actrita sosi acolo, regele o conduse pe searã într-un tur al castelului, mergând din încãpere în încãpere si explicându-i picturile murale si legendele lor. Când intrarã în dormitorul regal, Lila se arãtã socatã la vederea picturilor înfãtisând seducerea Armidei în bratele lui Rinaldo. Acest fapt pãru sã-1 amuze pe Ludwig; din buzunarul vestonului, scoase la ivealã un portret în miniaturã al Lilei, întruchipând-o pe Mãria Stuart, regina Scotiei, spunându-i cu un zâmbet: „Sunt protejat împotriva lor". Se lungi pe pat, închizând ochii pe când se cufunda în perne. Lila se asezã pe marginea patului si începu sã recite dintr-o carte cu poeme; ascultând-o cu luare-aminte, Ludwig se simti coplesit de emotie. Se ridicã în capul oaselor, se întoarse spre actritã, mãrturisindu-i în soaptã cã nu se culcase niciodatã cu o femeie. Declarându-i cã se gândea adeseori la ea în timpul noptii, acoperindu-si perna cu sãrutãri, Ludwig îsi lãsã usor capul în poala Lilei si închise ochii.6

Pe neasteptate, Lila se aplecã înainte si încercã sã-1 sãrute pe buze. îngrozit, Ludwig sãri din pat, împin-gând-o la o parte, pe când tâsni spre un colt al încãperii.

nebun

peconcertatã, Lila încercã sã-1 urmeze, mãrturisindu-i dragostea. Ludwig fugi pe usile duble ale dormitorului cu Lila cãlcându-i pe urme, cãutându-1 din camerã în camerã. Dupã câteva minute de urmãrire aprigã, actrita se dãdu bãtutã în cele din urmã si iesi ca o vijelie din castel, lãsându-1 pe tânãrul rege ghemuit de fricã sub picturile murale romantice. „Are sângele la fel de rece ca pestii", afirmã Lila furioasã, când se întoarse la Miinchen.7 Ludwig rãmase scandalizat de comportamentul ei, spunând: „Târfa aia nerusinatã de Bulyowsky poate sã se ducã naibii!"8

La rugãmintea lui Ludwig, regina Mãrie o chemã pe Lila la o audientã particularã, cerându-i sã pãrãseascã Ba varia. Consimti fãrã tragere de inimã si-i promise regelui cã, atunci când expira contractul ei cu teatrul, nu avea de gând sã-1 reînnoiascã. tinându-se de cuvânt, Lila plecã într-adevãr din Miinchen. Dar Ludwig nota: „Doresc doar sã plece din Miinchen pentru o scurtã perioadã de timp si nu pentru totdeauna. Sunt dispus s-o tratez la fel ca înainte, cu conditia ca sã nu uite iarãsi de respectul cuvenit unui Rege. Strãduie-te sã-i intri în voie si s-o împaci; deoarece femeile care au fost respinse cu dispret se aseamãnã cu hienele."9

Printr-o atitudine plinã de hotãrâre si prin perseverentã, Elizabeth Ney reusi sã devinã una dintre confidentele lui Ludwig. Ney era o sculptoritã celebrã, fiica unui nepot de frate al maresalului Michel Ney, vestit comandant militar al lui Napoleon Bonaparte. In 1867, la expozitia internationalã de la Paris, întâmpinatã cu aclamatii puternice, expusese bustul lui Bismarck si al lui Giuseppe Garibaldi. Ca sute de alte femei, rãmase fascinatã de frumusetea tânãrului rege si se hotãrî sã-1

373
cunoascã personal. De-acum, Ludwig se obisnuise cu acest soi de asediu din partea admiratoarelor si-i ignorã scrisorile consecvente si cererile stãruitoare de audientã. Totusi, dupã numeroase rugãminti si luni de primit scrisori, regele cedã si-i acordã cu amabilitate Elizabethei fonduri pentru construirea unui nou studio în Munchen; cu toate acestea, refuzã sã-i pozeze ca model.

Pentru motive care rãmân un mister, Ludwig se rãzgândi în ultimã instantã si-i acordã sculptoritei o audientã, urmatã de o sedintã oficialã de pozat pentru o propusã statuie în mãrime naturalã. Regele puse însã douã conditii: Elizabeth trebuia sã accepte sã nu-i vorbeascã în timpul lucrului, sã nu-1 atingã sau sã nu-i ia nici o mãsurã. Po-zatul ca model îl plictisea cumplit pe Ludwig si rãmânea cu privirea pironitã în gol, fãrã expresie, cu gândul aiurea. Cu o strãfulgerare de geniu, Elizabeth Ney înhatã din apropiere un exemplar al dramei „Ifigenia în Taurida" de Johann Wolfgang von Goethe si începu sã-i citeascã cu voce tare. Pe mãsurã ce continua, starea de spirit a lui Ludwig se schimbã; sculptorita rezemã cartea pe un stativ asezat la o distantã pânã la care putea vedea bine si-i citi în continuare în timp ce-si reluã lucrul. Rezultatul acestor sedinte de pozat este singura statuie în mãrime naturalã a regelui, rãmasã din epoca în care a trãit, înfã-tisându-1 în mantia de ceremonie a Ordinului Sfântul Hubertus.

Deceptia clarã încercatã de Ludwig fatã de viatã 1-a condus spre disperare mizantropicã. Simtea cã nimeni nu-1 întelege si detesta lumea, îi privea cu neîncredere pe oameni. Indiferent cât de mult se strãduia, Ludwig nu se putea hotãrî sã înfrunte realitãtile aspre ale secolului al XlX-lea si nici sã tinã piept dorintelor personale.

374

nebun

Homosexualitatea continua sã-i apese greu cugetul în tot acest timp, întrucât într-una din scrisorile Elizabethei jsley, aceasta semnaleazã cã regele îi mãrturisise acest lucru. Dar sculptorita nu-1 judeca; mai degrabã, remarca: „Dumnezeu v-a creat asa cum sunteti. Nu v-ati plãsmuit dupã vrerea voastrã, în consecintã, puteti sã acceptati de bunã voie ceea ce sunteti."10

Cu trecerea fiecãrei sãptãmâni si luni, receptiile si balurile de la curtea regalã se anulau, oricare aparitie publicã se contramanda, inspectiile trupelor militare se amânau, fiindcã devenea din ce în ce mai anevoios pentru Ludwig sã-si reia îndatoririle ceremoniale ca suveran. Se izolase în mod deliberat în încãperile sale aurite din palatul de resedintã mimchenez, în cabanele de vânãtoare retrase si în castelele alpine îndepãrtate; acum, dupã ce evitase pe toatã lumea atâta vreme, gãsea cã îi era aproape cu neputintã sã dea ochii cu ministrii, curtenii sau supusii sãi. Fiecare esec politic îl fãcea sã se eschiveze de la afacerile de stat; fiecare încãlcare a prerogativelor tronului i se pãrea o umilintã premeditatã; fiecare nereusitã personalã si predispozitia spre homosexualitate îl împingeau cãtre retragerea în sine. Pe mãsurã ce lumea modernã devenea din ce în ce mai dezagreabilã, mai ostilã si mai putin receptivã la propriile sale visuri despre cavaleri, artã si frumusete, Ludwig se închista într-o carapace, respingând pur si simplu realitatea. Se mâna neîncetat pe sine însusi într-o lume a izolãrii.

315

23

Tratative si aliante

Armãrile rãzboiului de sase sãptãmâni împinserã Bavaria într-o stare de confuzie, cu aliante nesigure si cu amenintãri militare care aruncau umbre asupra orizontului. Folosirea continuã a fortei de cãtre Prusia, cuplatã cu retorica escaladantã a lui Bismarck, înghesuirã Bavaria si pe regele ei într-un colt diplomatic incomod. Politica amenintãtoare de dominatie dusã de cancelar surpa chiar temelia autoritãtii suverane a lui Ludwig; temându-se pentru viitoarea independentã a propriului regat, îsi îndreptã gândurile din ce în ce mai mult cãtre conceptul idealizat de Triadã, în cadrul cãreia Bavaria, Prusia si Austria urmau sã fie parteneri cu drepturi egale în noua Confederatie a statelor germane. Ludwig proiectase ca Bavaria sã detinã rolul conducãtor într-o organizatie liberã compusã din propria-i tarã, Wurttemberg si Saxonia, cele mai sudice state germane. Totusi, propunându-se pe sine însusi la conducerea Triadei, Ludwig împrãstiase de fapt sãmânta distrugerii ei. Asa cum remarca un om de stat, printul Chlodwig von zu Hohenlohe-Schillingfurst: „e greu de crezut cã regele Saxoniei sau al Wiirttemburg-ului ar

316

nebun

consimti sã predea cât de putin din drepturile lor tânãrului nostru monarh."1

Naivitatea politicã doveditã de Ludwig si neîncrederea persistentã în proprii demnitari, mai ales în lumina agitatiei de rãu augur de la Berlin, 1-a determinat sã-1 numeascã pe printul Hohenlohe atât ca prim-ministru, cât si ca ministru de externe în decembrie 1866.

Hohenlohe se dovedi a f i o optiune cel putin neobisnuitã pentru functia de premier. Descendenta sa prusacã îl îndemna în mod natural sã sprijine telurile urmãrite de Bismarck, iar pãrerile lui liberale contrastau puternic cu convingerile nationaliste, conservatoare, nutrite de Ludwig. în plus, unul dintre biografii regelui, Gottfried von Bohm, îl descria pe Hohenlohe ca „bun diplomat, dar politician fãrã valoare, lipsit de orice fel de idei productive, originale. Cunostea întotdeauna scurtãturile si cãrãrile lãturalnice, dar nu era în stare sã urmeze un drum drept cu pas hotãrât."2 în pietele publice miinche-neze pavate cu piatrã si în ungherele dosnice ale prãvãliilor, clevetirile puneau destinul norocos al lui Hohenlohe mai putin pe seama aptitudinilor sale discutabile, cât mai degrabã pe spinarea lui Wagner, care se zvonea cã-i sprijinise candidatura.

La început, relatiile dintre Ludwig si Hohenlohe erau amicale. Printul îl gãsea pe rege agreabil, desi distant. //Aratã bine, dar nu m-am putut abtine sã nu gândesc cã începe sã capete expresia bãnuitoare a tatãlui sãu", nota ministrul în jurnalul lui.3 si continua: „ieri, la ora douãsprezece si jumãtate, am primit o telegramã ... prin care eram încunostintat cã Regele dorea sã mã vadã la Schloss Berg între orele douã si trei, si cã urma sã-mi trimitã o trãsurã. Initial, am crezut cã aceastã ultimã propozitie

377
trebuie sã fie gresitã, dar o trãsurã a sosit cu adevãrat si ne-a transportat la Berg, trecând prin parcul Fursten-rieder. Am ajuns acolo la ora trei. Regele m-a primit mai întâi pe mine. Mi-a întins mâna, ceea ce se întâmplã rareori, si s-a arãtat foarte amical. I-am vorbit la început despre raportul meu cu privire la discutia avutã cu Bismarck si apoi am dezbãtut pe larg motivele pentru care o nouã amenintare la adresa Bavariei din partea Prusiei trebuie sã fie luatã în considerare acum. Regele este mereu neîncrezãtor, fapt care se datoreazã naturii sale extrem de sceptice. Am putea renunta la Tratatul de aliantã în orice moment, sustine Regele, întrucât existã o clauzã care ne dã aceastã posibilitate. Eu, bineînteles, am contestat acest lucru, dar, pe de altã parte, am admis cã se poate notifica abrogarea oricãrui tratat dacã se considerã cã acest fapt nu dãuneazã propriilor interese. Oricum, nu asa se prezintã cazul aici. Am atras atentia asupra pericolului la care ne-am putea expune într-o asemenea eventualitate. Ar fi mai bine sã încheiem o aliantã cu Prusia urmând liniile politice ale vechii Confederatii germane. Acei ministri care afirmã cã o asemenea aliantã ar însemna prea putin pentru Progresisti si prea mult pentru adeptii doctrinei suprematiei papale s-ar împotrivi cu sigurantã. Regele rãspunse cu pertinentã cã ar fi aproximativ acelasi lucru si cã nu trebuie sã fie lãsat prea mult în seama opiniei publice."4

Vechile aliante care legau Germania într-o confederatie de state se sfâsiaserã în douã ca urmare a rãzboiului de sase sãptãmâni. Tratatul de la Praga pusese bazele Confederatiei germane de Nord sub egida Prusiei; Bavaria avea de asemenea aceeasi putere sã formeze o confederatie sudicã sau sã se uneascã fie cu Prusia, fie cu Austria-

378

Degete nebun

pânã aici, negocierile în vederea unor aliante bavareze serviserã numai la accentuarea neputintei lui Ludwig în fata Prusiei. Desi Tratatul de pace de la Fraga îi îngãduia tãrii libertatea sã urmeze orice cale diplomaticã sau politicã doritã, excludea totodatã o întelegere cu imperiul habsburg. Conform prevederilor tratatului, dacã Bavaria nu respecta aceste conditii, pierdea ca o consecintã inevitabilã nu numai dreptul la detinerea unei viitoare pozitii în Confederatia germanã, dar si risca sã-si vadã teritoriul invadat de soldati prusaci energici si dornici de noi cuceriri. In tentativa de a opune rezistentã amenintãrii lui Bismarck, Ludwig propuse la început o aliantã între Bavaria, Baden, Wurttemberg si Hessen -Darmstadt. Regele oscila în privinta optiunilor, însã Hohenlohe se frãmânta cã aceste tergiversãri amenintau nu numai pozitia Bavariei, ci si pe a monarhiei, în acelasi timp, premierul nu vedea nici o altã solutie decât o formã oarecare de aliantã cu Prusia, în acest sens, îl sfãtui pe rege: