The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun

„îl gãsesc izbitor de schimbat, înfãtisarea sa frumoasã si avantajele sale fizice s-au estompat în mare mãsurã, i-a cãzut un dinte din fatã, aratã palid si are un fel de a vorbi nervos, agitat, astfel încât nu doreste niciodatã sã asculte rãspunsul la propriile lui întrebãri, dar, în timp ce interlocutorul spune ceea ce gândeste, îl bombardeazã cu alte întrebãri despre alte probleme. Pare sã se dedice cu trup si suflet afacerilor de stat si sã urmeze cu pasiune vocatia nationalã. Decizia sa rapidã de a semna ordinul de mobilizare prezentat de ministrul de rãzboi, General-locotenetul von Pranckh, fãrã cunostinta ministrului afacerilor externe, Contele Bray, este salutatã de toatã lumea."5

în prima searã a vizitei, Ludwig aranja o reprezentatie de galã cu prima piesã a trilogiei „Wallenstein" scrisã de Schiller, si anume „Lagãrul lui Wallenstein". Friedrich Wilhelm, un bãrbat înalt, impunãtor, învesmântat în eleganta uniformã prusacã, pãrea totusi firav si sfrijit în comparatie cu vãrul sãu bavarez, când cei doi se întâlnirã în fata lojei regale. Diferentele politice furã lãsate la o parte pentru câteva clipe în timp ce se îmbrãtisarã, un gest simbolic care le displãcu amândurora deopotrivã.

334

nebun

Dar regele considerã o caznã teribilã toate ceremoniile care urmarã.

înainte ca printul mostenitor sã pãrãseascã Miinchen-ul, Ludwig îi dãdu o scrisoare personalã pentru tatãl sãu, regele Prusiei, în aceastã misivã, Ludwig punea accentul pe colaborarea promptã a tãrii sale la efortul de rãzboi si-si exprima speranta cã aceastã loialitate nu avea sã rãmânã nerãsplãtitã. Regele Wilhelm nu se entuziasma câtusi de putin de continutul acestei note, dar Bismarck îl avertizã cã dacã nu-1 reasigura pe Ludwig, Bavaria si-ar putea foarte bine retrage trupele. tinând seama de pãrerile cancelarului sãu, Wilhelm I îl informã cum se cuvine, desi cu pãrere de rãu, pe nepotul sãu cã Bavaria avea sã-si pãstreze pozitia unicã si sigurã în cadrul noii Germanii.

în pofida rugãmintilor adresate de familie si de membrii guvernului, Ludwig refuzã încã o datã sã preia comanda armatei bavareze, în schimb, conducerea unitãtilor militare cãzu în sarcina a doi generali vârstnici, C.F. Hartmann de saptezeci si cinci de ani si von der Tann, la fel de nepotrivit si de ineficient, care participase si la rãzboiul de sase sãptãmâni. Starea deplorabilã a armatei bavareze nu se îmbunãtãtise câtusi de putin de la conflictul precedent. Printul mostenitor Friedrich Wilhelm nota în jurnalul sãu:

„Am trecut în revistã un regiment de infanterie bavarez si unul de cavalerie, profitând de acest prilej ca sã fac cunostintã cu soldatii bavarezi. Adevãrat, punctul de vedere prusac trebuie sã fi fost abandonat cu totul, pentru cã aici lucrurile stau altfel decât la noi; stângãcia în rniscãri, conformatia greoaie a corpului si corpolenta surprinzãtoare chiar si la oamenii mai tineri. Totusi, sol-

335
datii au o tinutã destul de distinsã, numai cã nu par obisnuiti cu modul de adresare cãtre superiori si cu executarea ordinelor."6

în ciuda entuziasmului sãu initial pentru rãzboi si a aspiratiilor himerice cãtre coroana imperialã, Ludwig nu se interesa deloc de comportamentul soldatilor sãi. în ziua bãtãliei de la Worth, regele pornise devreme în cotidiana plimbare cu trãsura, când Eisenhart alergã dupã el, strigându-i cã tocmai începuserã sã soseascã rapoarte despre desfãsurarea luptei si cã trebuia sã astepte vestile. „Un rege nu trebuie niciodatã sã dea ascultare!", se rãsti Ludwig cu furie si-si continuã drumul, poruncindu-i vizitiului sã zãboveascã cu o orã mai mult decât de obicei.7

Rãzboiul durã cu putin mai mult de o lunã. Armata prusacã, aflatã din nou sub comanda strãlucitului general Helmuth von Moltke, nu-si irosea timpul ci mãrsãluia spre granitã, în vreme ce trupele franceze bâjbâiau si discutau în contradictoriu despre trecerea de la dispozitivul de mars la cel de luptã. La 4 august, fortele franceze furã înfrânte la Weissenburg si, douã zile mai târziu, la Worth; bãtãlia decisivã se purtã la Sedan, pe l septembrie, în ziua urmãtoare, dându-si limpede seama cã rãzboiul era ca si pierdut, Napoleon al III-lea, împreunã cu efectivul de 83.000 de soldati francezi, capitularã.

Ludwig jubilã de laurii culesi de trupele sale. îi scria baronesei Leonrod: „Vã puteti închipui cât de încântat sunt pentru victoriile strãlucite obtinute de bravii mei soldati; cine ar fi visat vreodatã succese atât de rapide si de extraordinare. Acele victorii rãsunãtoare si decisive ale germanilor asupra vestitei armate franceze socotitã de neînfrânt... Totusi, tânjesc din tot sufletul dupã o pace grabnicã si permanentã care sã fie trainicã si binecuvân-

336

'mele nebun

tatã pentru întreaga Germanie si în mod special pentru Ba varia mea mult iubitã."8 Cu toate acestea, chiar pe când asternea pe hârtie aceste rânduri, Ludwig începuse sã înteleagã cã fiecare ofensivã încununatã de succes apropia si mai mult Prusia de pozitia dominantã asupra statelor germane. Dupã bãtãlia de la Sedan, refuzã sã se întoarcã în capitalã sau sã autorizeze abordarea stindardelor germane în semn de sãrbãtoare, „întrucât nu existã nici Imperiul german, nici Republica germanã si nici mãcar o Federatie germanã, este Vointa Mea ca numai drapelele bavareze sã fluture în vârful clãdirilor guvernamentale sau mai bine nici un fel de drapel."9

Asediul Parisului de cãtre armata prusiana începu pe 9 septembrie 1870. Atrocitãtile comise de trupele germane care încercuiserã orasul îl umplurã pe Ludwig de rusine si dispret, în asa mãsurã încât într-o împrejurare declarã cã nu o putea primi pe mama lui pe motiv cã era „o printesã prusacã". Intrase în rãzboi plin de sperante, chiar dacã dovedind multã naivitate, însufletit de gândul la o Germanie unitã si la coroana imperialã sub hegemonia Wittelsbachilor. Când rãzboiul se sfârsi în principiu, deveni cât se poate de clar cã aceastã coroanã urma sã fie purtatã numai de un membru al dinastiei de Hohenzollern. Pe cât de tare îl îngrozea aceastã idee, desi Ludwig încã sustinea crearea unui imperiu german unit, tot atât se preocupa ca suveranitatea sa regalã sã nu fie redusã pentru a se ajusta configuratiei noului Reich. Aceastã sperantã naivã avea sã fie spulberatã curând.

337

25

oKaiserbrief

=/a încheierea rãzboiului franco-prusac, Bismarck se instala la Versailles, o umilintã pe care francezii aveau mai târziu s-o rãzbune la sfârsitul primului rãzboi mondial. Cãlãuzind destinele statelor germane din Palatul Regelui Soare, cancelarul actiona cu rapiditate sã le încorporeze pe toate sub suprematia prusacã si sã formeze un nou imperiu. Totusi, pentru a-si atinge scopul, trebuia mai întâi sã submineze puterea si prestigiul Bavariei; cu acest obiectiv în minte, Bismarck îi convocã pe reprezentantii diplomatici din Bavaria, Hessen si Wurttemberg la Versailles pentru deschiderea negocierilor în vederea intrãrii acestora în Confederatia germanã de Nord. Ludwig se strãdui cu disperare sã intervinã pe lângã delegatii statelor germanice sudice, cerându-le sã nu facã nici un fel de concesii la tratative pânã nu se consultau cu partea bavarezã; prin pãstrarea unui front unit, regele nãdãjduia sã evite orice pierderi importante pentru Bavaria.

* Kaiserbrief (Ib. germ.) - Scrisoare cãtre Kaizer 338

,6ocw nebun

Desi nici unul dintre aceste state nu dorea sã fie înglobat, fiecare considera cã nu avea de ales si cã nu putea opune rezistentã puterii militare covârsitoare a vecinului lor prusac. Din aceastã cauzã, Ba varia rãmase singurã. Dacã nu vroia sã se pomeneascã izolatã - sau, mai rãu chiar, târâtã într-un mare conflict intergerman - nu avea alternativã decât sã participe la negocierile de la Versailles.

Sub spectrul acestei amenintãri, guvernul bavarez începu dezbaterile pentru încheierea unei aliante oficiale cu Prusia. Cu toate cã sprijinise efortul de rãzboi, respectând tratatul secret de apãrare, Bavaria nu înclina deloc sã-si lege soarta de dinastia Hohenzollernilor la sfârsitul conflictului. Primul ministru Bray prezida o sedintã a cabinetului pe 9 septembrie, dedicatã discutãrii acestei probleme litigioase, iar trei zile mai târziu, membrii guvernului votarã recomandând regelui sã dispunã începerea tratativelor oficiale cu Prusia.

în acest scop, Bismarck trimise de urgentã un delegat ca sã solicite o întrevedere cu regele. Acest reprezentant, în persoana lui Rudolf von Delbriick, presedinte al Cancelariei federale germane de Nord, primi misiunea de neinvidiat si aproape imposibilã de a-1 convinge pe Ludwig sã se alãture negocierilor de la Versailles privind destinul statelor germane. Nu era o sarcinã deloc usoarã, fiindcã se arãta cât se poate de clar cã singurul rezultat posibil al acestor discutii urma sã fie pierderea suveranitãtii si a autonomiei bavareze în cadrul noului imperiu german. Delbriick îl gãsi pe rege foarte refractar: la prima audientã, Ludwig refuzã categoric sã discute despre a-ceastã problemã. De îndatã ce Delbriick se retrase, Ludwig se întâlni cu Mittnacht, trimisul plenipotentiar din Wiirt-temberg, si-i declarã acestuia fãrã rezerve: „Bineînteles cã nu vom intra în Confederatia germanã de Nord".1

33.9
Ludwig îi invitase atât pe Delbruck, cât si pe Mittnacht sã rãmânã la castelul Berg pentru o cinã festivã, dar apoi se rãzgândi pe neasteptate, pretextând cã nu se simtea bine. Insã, pe când cei doi delegati cinau împreunã cu câtiva aghiotanti într-o salã de la parter, se mirarã sã-1 zãreascã pe ferestrele larg deschise pe rege plimbân-du-se cãlare. Potrivit protocolului, toatã lumea trebuia sã se ridice în picioare si sã facã o plecãciune pe când trecea regele, iar Ludwig, cãlãrind de câteva ori în galop încoace si încolo prin dreptul ferestrelor, pãru sã se amuze nespus pe seama disconfortului lor.2

Conferinta de la Versailles se deschise pe 20 octombrie, fãrã participarea vreunui delegat din partea Bavariei; Ludwig plãnuise cu grijã sã facã jocul expectativei. Soldatii prusaci erau angajati într-o bãtãlie nedecisã la Metz, precum si în încercuirea Parisului, operatii militare care-i îngãduiau regelui un oarecare spatiu de manevrã. Atâta vreme cât trupele lui Bismarck erau astfel angrenate în ostilitãti, cancelarul nu-si putea permite sã-1 preseze pe Ludwig sau sã riste o eventualã retragere a soldatilor bavarezi din Orleans. Dar, când orasul Metz cãzu sub stãpânirea prusacã, raportul de forte se schimbã din nou în favoarea lui Bismarck, iar pozitia Bavariei slãbi în mod vizibil.

în ultimã instantã, celelalte state germane, din prevedere sau prin intimidare, se aliniarã toate cu docilitate în spatele Prusiei. Pânã si Ludwig îsi dãdu seama cã orice altã tergiversare s-ar putea dovedi fatalã. Prin urmare, trimise fãrã tragere de inimã o delegatie compusã din Bray, von Pranckh si Lutz sã participe la conferintã. La Versailles, Bray propuse în numele regelui ca, de îndatã ce se declara oficial crearea imperiului, coroana imperiala

340

<&ftgele nebun

a Germaniei sã revinã în comun - prin alternare - dinastiilor de Hohenzollern si Wittelsbach. Aceastã idee era în mod limpede inacceptabilã pentru Bismarck, care nu se luptase atâtia ani sã obtinã suprematia Prusiei doar ca s-o împartã cu Ba varia. Cu toate acestea, cancelarul era mult prea viclean sã respingã ideea din capul locului; în schimb, îsi elabora propria serie de propuneri.

Cea mai dificilã problemã cu care se confrunta Bismarck era aceea a pozitiei lui Ludwig al II-lea în cadrul noului Reich. Regele Bavariei, evident, nu se îndupleca sã consimtã la o diminuare a autoritãtii sale suverane, dar o asemenea concesie devenea necesarã înainte de formarea imperiului. Dar regele Wilhelm I al Prusiei nu pãrea preocupat de astfel de detalii, iar fiul sãu, printul mostenitor Friedrich nu-si tãinuia dorinta de a umili Bavaria si, implicit, pe vãrul lui atât de detestat. Potrivit relatãrilor lui Bismarck, „printul de coroanã este la fel de stupid si de vanitos ca oricare altul. Toatã aceastã nebunie cu titlul de împãrat i s-a urcat din nou la cap."3 Orisicum, cancelarul nu tolera acest gen de revansã meschinã si intentiona sã câstige pentru Ludwig cea de-a doua pozitie, dupã aceea a noului Kaizer.

Sub auspiciile lui Bismarck, Bavaria primi o serie de garantii care, chiar dacã nu-i asigurau în realitate autonomia, îi lãsau cu sigurantã impresia cã urma sã se bucure de o mai mare independentã decât oricare alt stat german în cadrul imperiului nou creat. Bismarck era dispus sã acorde Bavariei acelasi statut de partener alãturi de Prusia în confederatia celui de-al doilea Reich: armata bavarezã îsi pãstra independenta fatã de trupele imperiale cu exceptia stãrii de rãzboi când cãdea sub comanda prusacã. Banii pentru cheltuielile de înarmare trebuiau

341
sã fie aprobati de Reichstag-ul din Berlin, dar Bavaria putea întrebuinta fondurile asa cum socotea de cuviintã. I se permitea sã-si pãstreze sistemul de cãi ferate si mãrcile postale, si sã stabileascã misiuni diplomatice si ambasade independente, în cele din urmã, în eventualitatea putin probabilã a stingerii din viatã a urmasilor eligibili de sex bãrbãtesc din dinastia de Hohenzollern, Wittelsbachii deveneau atunci îndreptãtiti sã-si asume coroana imperialã, în 23 noiembrie, în numele guvernului bavarez, Bray semnã aceastã întelegere cu Bismarck. „Este începutul unei noi Germanii care, dacã planurile noastre se împlinesc, va însemna totodatã si sfârsitul vechii Bavarii", îi scria Bray sotiei sale. „Ar fi de prisos sã ne amãgim singuri/'4 Cancelarul mai avea încã un tel: pentru a legitima noul imperiu sub coroana prusacã, Bismarck dorea ca Ludwig, în calitate de suveran al celui de-al doilea stat german ca mãrime, sã-i ofere regelui Wilhelm I titlul imperial. Se purtarã discutii aprinse pe marginea acestui aranjament si durã mult timp pânã când se acceptã în cele din urmã titulatura de împãrat sau Kaizer. Wilhelm afirmase cã nu înclina sã-si atribuie un titlu mai mare decât cel de rege al Germaniei, exprimîndu-si dorinta sã fie încoronat pur si simplu monarh al Germaniei. Totusi, acest fapt crea probleme imense. Dacã Wilhelm I se proclama rege al Germaniei, atunci aceastã învestire oficialã excludea folosirea titlului de cãtre ceilalti monarhi din noul Reich. Cu alte cuvinte, statutul detinut de Ludwig al II-lea, precum si de regii Saxoniei si Wurttemberg-ului, trebuia sã fie redus din punct de vedere constitutional la rangul de simplu duce sau la alte titluri de noblete existente în arhondologia germanã, ceea ce echivala în consecintã cu o degradare, în ultimã instantã, Wilhelm I

nebun

acceptã titlul de împãrat al Germaniei, cu conditia sã-i fie oferit nu de cãtre parlament, ci de cãtre un cap încoronat.

însãsi ideea ca respingãtorul sãu unchi prusac sã-si aroge titlul de Kaizer al Germaniei îi repugna lui Ludwig. Totusi, Bismarck îi adresã în repetate rânduri regelui invitatia sã vinã la Versailles. Se relateazã cã Delbriick ar fi propus: „hai sã-i punem la dispozitie o celebrã anfi-ladã de încãperi istorice, poate chiar apartamentul lui Ludovic al XlV-lea, si atunci va fi atât de încântat, încât nu va observa lipsa tuturor convenientelor normale", iar printul mostenitor notã în jurnalul sãu cã palatul Trianon de la Versailles era pregãtit în mare grabã pentru sosirea regelui.5 Numai cã Ludwig nu putea fi corupt atât de usor. în consecintã, îi scrise lui Dufflipp: „Maiestatea Sa este din ce în ce mai convins cã îi va fi imposibil sã întreprindã cãlãtoria plãnuitã cãtre Franta. Prin urmare, Maiestatea Sa crede cã este necesar sã întrebuinteze ca pretext o indispozitie, cum ar fi de pildã scrântirea gleznei; sunteti atât de amabil, Herr Dufflipp, sã încunostintati marele public si Armata despre acest lucru?"6

Ludwig îl trimise în schimb mai întâi la Versailles pe fratele lui, printul Otto. Acesta pornise la drum cãtre Franta când Ludwig, zdrobit de umilinta pozitiei sale, se hotãrî iarãsi sã-si abandoneze coroana: avea de gând sa abdice în favoarea fratelui sãu. Dar sperantele îi furã curând nãruite. La Versailles, Otto începu sã manifeste primele simptome serioase ale unei boli neîndoielnice; vorbea rareori la întrevederi, dar, în schimb, stãtea tre-rrvurând, fixându-si privirea în vid. Rapoartele privind declinul fratelui sãu ajunseserã în mâna lui Ludwig si se înclinã resemnat în fata sortii: nu-i rãmânea nimic de fãcut decât sã-si continue domnia.
si totusi, Ludwig admitea în sinea lui cã trebuiau sã fie depuse eforturi mai mari la tratativele de la Versailles. Fireste, guvernul sãu era deja reprezentat la conferintã prin Bray, Pranckh si Lutz, dar regele se decise cã interesele sale ar putea fi mult mai bine apãrate într-o manierã personalã. Mai degrabã decât sã se deplaseze acolo el însusi, îl expedie pe contele Maximilian von Holnstein, Oberstallmeister, intendentul general al grajdurilor regale. Contrar rangului sãu, Holnstein detinea o functie de mare importantã la curtea lui Ludwig al II-lea si totodatã deosebit de respectatã. Postul de mare curier al grajdurilor regale echivala într-o oarecare mãsurã cu cel de sambelan al curtii regale britanice, iar Holnstein exercita de câtiva ani buni o extraordinarã influentã asupra casei regale. Ludwig stia cã era lipsit de scrupule si însetat de putere, dar nu se bizuia pe nimeni altcineva sã-i încredinteze îndeplinirea unei misiuni la Versailles.

Holnstein era un om enigmatic; presupus a fi fiul nelegitim al unui duce din familia regalã, se cãsãtorise cu nepoata de fiu a unchiului lui Ludwig al Il-lea, printul Karl. Se înrudea de asemenea prin aliantã cu familia ducelui Max de Ba varia. Ambitia si onoarea sa îndoielnicã erau binecunoscute. Ambasadorul prusac la Munchen, printul Philip Eulenburg, îl descrie ca „pe un aventurier politic de felul celor din secolul al XVIII-lea, vesnic nemultumit de conditiile bine rânduite ale unei guvernãri moderne... Se trage dintr-o familie în care au abundat aventurile si intrigile dubioase. Sinucideri, dueluri, rãpiri, si asa mai departe, constituie rutina lor."7 Iar unul dintre biografii regelui îl eticheta drept „un bavarez tipic, cu maniere alese, destul de puternic si de inteligent ca sã realizeze aproape tot ce-si punea în gând."8

344

nebun

Holnstein sosi la Versailles pe 25 noiembrie. Cât de curând posibil, se întâlni cu Bismarck, care sesizã imediat loialitatea labilã a reprezentantului trimis de Ludwig si-1 convinse cã era în interesul Germaniei dacã Ludwig putea fi determinat sã-i ofere coroana si titlul imperial regelui din dinastia de Hohenzollern. De fapt, chiar Holnstein îi sugerã mai întâi cancelarului sã schiteze în ciornã misiva pe care dorea ca Ludwig s-o trimitã regelui prusac, prin care îi propunea sã primeascã sceptrul imperial, în consecintã, Bismarck concepu prima scrisoare, faimoasa Kaiserbrief, intratã în istorie sub acest nume si care urma sã-i serveascã drept model lui Ludwig. Bismarck îi alãturã acesteia si-i trimise regelui bavarez si o a doua misivã personalã, în care sublinia importanta unui împãrat german si rolul pe care dinastia de Wittelsbach îl jucase totdeauna în momentele mari si decisive de-a lungul veacurilor tulburi de istorie germanã. Holnstein primi de asemenea asigurãri ferme cã atât el personal, cât si regele Bavariei, aveau sã fie recompensati cu generozitate în cazul când i se fãcea oferta lui Wilhelm I si când tratativele erau încheiate.

Dupã aceastã întrevedere, Holnstein se întoarse repede în Bavaria sã-i prezinte regelui aceste cereri. Porni direct cãtre Hohenschwangau, unde Ludwig îsi stabilise resedinta, dar la început i se refuzã accesul în castel si apoi fu lãsat sã astepte într-o anticamerã de la ora zece dimineata pânã la patru dupã-amiazã. In cele din urmã, Holnstein pretextã cã se pregãtea sã se întoarcã la Versailles în aceeasi zi si trebuia, asadar, sã-1 vadã de îndatã pe rege. Un aghiotant îi transmise acest mesaj lui Ludwig, care catadicsi fãrã tragere de inimã sã-1 primeascã.

Holnstein îl gãsi pe rege asezat în pat si rezemat cu

345
spatele de un maldãr de perne, înfãsurat cu un bandaj enorm peste crestet si la gurã. Ludwig îi spuse cã avea o durere cumplitã de dinti si, de fapt, tot dormitorul mirosea a cloroform. Holnstein îi înmâna ambele scrisori din partea lui Bismarck si asteptã cât timp Ludwig le citi cu atentie de la un cap la altul. Regele declarã la început cã nu putea cu nici un chip sã semneze documentul; dupã ce ascultã pledoaria lui Holnstein, acceptã în ultimã instantã. Se ridicã din pat, se îndreptã spre secreter sã transcrie pe curat ciorna scrisorii, dar se opri în loc afirmând cã nu gãsea hârtia de corespondentã convenabilã si cã misiva trebuia deci sã mai astepte. Neadmitând sã fie amãgit cu o astfel de tacticã de tergiversare, Holnstein chemã cu clopotelul un slujitor si-i porunci sã caute hârtia de scrisori potrivitã pentru rege. De îndatã ce colile furã aduse, Ludwig nu mai putea continua cu asemenea tãrãgãnãri si se apucã sã copieze corect Kaiserbrief, invi-tându-1 pe detestabilul sãu unchi prusac sã-si asume tronul imperial al Germaniei.

„Luminãtia-Ta, mãrite si preaputernice Print, Frate, Prieten si Vãr!

Dupã intrarea Germaniei de sud în Confederatia germanã, legea prezidialã a predat Maiestãtii-Voastre întinderi de pãmânt pe tot cuprinsul teritoriilor germane.

Eu însumi m-am pronuntat deja din toatã inima în favoarea Uniunii, prin intermediul cãreia, interesele federative ale Patriei germane si ale tuturor Printilor sunt reunite în credinta cã ei vor rãmâne devotati pânã la capãt drepturilor legitime ale Prezidiului General, pentru formarea cãruia Maiestatea-Voastrã se strãduie sã ajungã la o întelegere mutualã între toti Printii.

în consecintã, am prezentat Printilor germani propu-

346

nebun

tierea ca Drepturile Prezidiale ale Uniunii sã fie înglobate sub conducerea unuia singur care sã detinã titlul de împãrat german. De îndatã ce Maiestatea-Voastrã îsi va formula intentia în fata tuturor Printilor, voi da imediat instructiuni Guvernului Meu sã ducã la îndeplinire detaliile necesare pentru realizarea aceluiasi scop.

Cu asigurãri de profund respect si de statornicã prietenie, rãmân al Maiestãtii-Voastre afectuos Vãr, Frate si Nepot,

Ludwig."9

Ludwig îi scrise de asemenea lui Bismarck:

„Scrisoarea cãtre Regele Domniei Voastre, iubitul si onoratul Meu Unchi, va ajunge în mâinile Sale mâine. Doresc din tot sufletul ca propunerea prezentatã în fata Regelui sã poatã fi primitã cu un rãspuns favorabil de cãtre ceilalti membri ai Federatiei cãrora le-am scris, precum si de întreaga natiune. Este un motiv de deplinã satisfactie pentru Mine sã constat cã la începutul acestui rãzboi glorios, ca si la sfârsitul lui, m-am aflat, în virtutea Rangului Meu în Germania, în pozitia de a întreprinde un pas decisiv în favoarea cauzei nationale. Dar nãdãjduiesc, si cu multã convingere, cã Ba var ia îsi va pãstra în viitor pozitia, întrucât este cu sigurantã compatibilã cu o politicã federalã loialã si neconstrânsã, si pe care se va putea conta cu certitudine cã va preîntâmpina o centralizare dãunãtoare."10

In actul de a-i oferi unchiului sãu coroana imperialã, Ludwig, desi torturat sufleteste de acest gest, se vedea de asemenea pe sine însusi în rolul strãmosilor sãi medievali, contribuind determinant la conturarea si modelarea destinului noului imperiu german. Pe cât de naivã era aceastã convingere, pe atât devenea unica lui conso-

347
lare. într-un fel sau altul, izbuti sã se convingã de unul singur cã aceasta fusese menirea sa divinã sã-i ofere titlul de împãrat regelui Prusiei.

Ludwig luase aceastã decizie fãrã stiinta sau consimtãmântul ministrilor cabinetului, dintre care cei cu portofoliile cele mai importante rãmãseserã izolati la Versailles. In tentativa de a se linisti, îi ceru lui Holnstein sã-1 consulte pe secretarul sãu, Eisenhart. Holnstein se grãbi cu supunere sã ajungã la Miinchen, unde-1 gãsi pe secretarul de cabinet asistând la o reprezentatie datã la Residenztheater. Contele îl chemã afarã din lojã si-i înmâna Kaiserbrief, împreunã cu un bilet din partea lui Ludwig: „dacã o scrisoare formulatã în termeni diferiti ar fi socotitã mai bunã sau mai potrivitã, dacã sacrificiile ... ce mi se cer sunt prea mari - e în ordine, în cazul acesta, revin asupra hotãrârii si te autorizez sã rupi în bucãtele scrisoarea cãtre Regele Prusiei."11 Totusi, Eisenhart nu gãsi nici un cusur propunerii regelui, si nici Lutz, ministrul justitiei, cãruia i se ceru de asemenea pãrerea.