The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun

v 245
adânc impresionat, încât mi-a trãsnit prin minte un gând îngrozitor: acest tânãr dumnezeiesc e mult prea frumos pentru aceastã lume. L-am întrebat în soaptã pe vecinul meu bavarez care, împreunã cu toti ceilalti ofiteri bavarezi, se ridicase în picioare când intrase aceastã fãpturã divinã: «Cine e?». «Regele Nostru», îmi rãspunse."8

Pe 3 iulie, armata prusacã obtinu o victorie decisivã asupra celei austriece la Koniggrãtz. Bavarezii considerau cã situatia era fãrã iesire, dar continuarã sã lupte. Trupele hanoverane se predaserã prusacilor la Langen-salza, iar armatei bavareze i se ordonã sã-si uneascã fortele cu cel de-al optulea corp de armatã al Uniunii, însã, chiar si împreunã, nu opuserã nici o împotrivire prusacilor, mult mai bine instruiti si echipati. La Gersfeld, trupele bavareze aflarã cã armata prusacã mãrsãluia înspre ele si furã cuprinse de panicã: sapte regimente de cavalerie dispãrurã fãrã urmã în pãdurile din jurul orasului, iar comandantul, colonelul von Pechman, se îndepãrtã cãlare si se împuscã. La câteva zile dupã bãtãlia de la Koniggrãtz, prusacii înaintarã prin pãdurile împrejmuitoare pânã în statiunea balnearã Kissingen, unde se adãpostiserã trupele bavareze. Asteptându-se la o asemenea ofensivã, comandantii bavarezi ordonaserã ca toate podurile care permiteau trecerea spre oras sã fie aruncate în aer, dar, într-un fel oarecare, ordinele furã interpretate gresit si bavarezii lãsarã neatinsã o punte de acces. De bunã seamã, trupele prusace descoperirã puntea de legãturã, mãrsãluirã de-a lungul ei si luarã cu asalt orasul.

Rãzboiul se sfârsise si toatã lumea rãsuflã usuratã. Abil ca totdeauna si hotãrât sã umileascã Austria, Bismarck îl instrui pe ambasadorul prusac la Paris, con-

246

ftggele nebun

tele Glotz, sã-1 abordeze pe colegul sãu bavarez din capitala francezã si sã-i propunã un acord de pace separat. Ambasadorul bavarez, von Wendland, îi comunicã regelui cu constiinciozitate conditiile acordului, în împrejurãrile date, Bismarck se dovedi a fi mai mult decât generos: îi oferea lui Ludwig încetarea imediatã a ostilitãtilor în schimbul semnãturii sale pe tratat, si, o datã ce operatiunile militare încetau în mod oficial, îi îngãduia Bavariei sã preia controlul asupra tuturor statelor germane din sud. Ludwig avea de câstigat o considerabilã putere si teritorii dacã semna, scutind în acelasi timp Ba-varia de obligatia sã plãteascã o despãgubire de rãzboi si poate chiar sã cedeze învingãtorului pãrti din teritoriu. Cu alte cuvinte, Bavaria ar fi iesit din conflict ca si cum ar fi încheiat înainte de rãzboi o aliantã cu Prusia, completatã cu garantiile date initial de Bismarck când încercase s-o atragã de partea sa. însã Ludwig, cu ideile lui învechite despre cavalerism si despre codul de onoare, refuzã sã-si întãreascã propria pozitie pe spinarea aliatilor sãi. îl înstiinta în consecintã pe von Wendland: „Regele a hotãrât cã legea Uniunii si Onoarea noastrã nu ne permit sã începem negocierile de pace fãrã Aliatii nostri."9 în ultimã instantã, hotãrârea lui Ludwig nu însemna absolut nimic. Aproape de îndatã ce respinse propunerea de încheiere a unui acord de pace separat, regelui i se dãdu de veste cã armata lui capitulase în fata prusacilor. Guvernul austriac solicitã curând o pace separatã, urmat îndeaproape si de celelalte state germane din sud, abandonând Bavaria în voia lui Bismarck. Regelui nu-i mai rãmânea nimic de fãcut: la 16 iulie, îsi autorizã guvernul sã înceapã tratativele de pace. Rãzboiul de sase sãptãmâni se terminase.

247
Preliminariile pãcii de la Nikolsburg, care stabileau suspendarea temporarã a actiunilor militare, marcarã de fapt începutul dominatiei prusace. Austria se vãzu imediat exclusã din Uniunea germanã, iar toate statele germane nordice care se alãturaserã trupelor habsburgice, inclusiv Hessen, Hanovra si Saxonia, erau încorporate cu forta în noua Uniune germanã de Nord, controlatã de Prusia. Vechea Confederatie germanã, întemeiatã de Metternich la Congresul de la Viena, încetase sã mai existe.

Sfârsitul rãzboiului ridicã din nou problema aliantelor, împãratul Napoleon al III4ea propuse printr-un trimis plenipotentiar un tratat franco-bavarez, menit sã protejeze regatul german din sud si sã contracareze telul de dominatie al lui Bismarck. Dar Ludwig, în ciuda unei antipatii exprimate deschis fatã de Prusia, era si mai putin interesat de o aliantã cu Franta. Trecerea de partea Frantei ar fi putut avea drept rezultat reînceperea ostilitãtilor cu Prusia si, în plus, Napoleon ar fi dorit cu sigurantã o oarecare compensatie teritorialã pentru oferta sa de protectie. Pe lângã toate acestea, chiar si un Ludwig învins era încã destul de sensibil la glasul opiniei publice care se pronunta în favoarea unui imperiu german, spre a nu risca sã spargã fosta Confederatie cu aliante strãine.

Din fericire pentru Bavaria, chiar dacã se aliase cu Austria în rãzboi, Bismarck îl admira totusi pe Ludwig. Cancelarul, potrivit relatãrilor lui Francis Gerard, „îl trata pe tânãrul rege ca si când ar fi fost un scolar neastâmpãrat."10 La 22 august, se semna în mod oficial Tratatul de la Praga între Bavaria si Prusia. Despãgubirile erau minime în împrejurãrile existente: Bavaria pierdea doar o micã parte din teritoriu si trebuia sã plãteascã

248

Degete nebun

prusiei daune de rãzboi în valoare de 30 de milioane de guldeni, în plus, anumite palate, precum si colectia de artã a strãmosului Wittelsbachilor, Johann Wilhelm, ur-rrtau sã fie cedate dinastiei de Hohenzollern. Cea mai importantã clauzã se referea la o întelegere secretã defensivã între cele douã state, care garanta sprijinul bavarez pentru viitoarele campanii militare prusace, dacã lui Bismarck i s-ar fi opus rezistentã.

în ciuda indiferentei frecvent manifestate fatã de rãzboi, Ludwig se simti zdrobit de acest rezultat. Asistase la efectele groaznice, devastatoare ale rãzboiului modern, experientã care pe tânãrul sensibil îl zdruncinase. Dar rãzboiul nu subminase numai iluziile romantice ale regelui despre lupte eroice si vajnici cavaleri, împotrivirea obstinatã sã-si asume rolul de suveran în momente de crizã nationalã, vizita egoistã în Elvetia la prietenul detestat de toti bavarezii si izolarea autoimpusã la castelul Berg îi înstrãinaserã pe cei mai multi supusi; Ludwig se pomeni criticat din ce în ce mai necrutãtor si chiar huiduit de publicul care-1 adorase cândva.

Rãzboiul îl sili de asemenea sã recunoascã suprematia Prusiei. Una dintre cererile formulate de regele prusac viza restituirea castelului Hohenzollern, care-i apartinea atunci lui Ludwig, dar care fusese resedinta ancestralã a familiei regale prusiene. Pe 29 august, Ludwig îi scria fãrã tragere de inimã unchiului sãu, Wilhelm I:

„Dupã ce am încheiat tratatul de pace între Noi si astfel s-a consolidat o prietenie statornicã si durabilã între Dinastiile si Statele Noastre, consider cã nu pot da mai vârtos expresie simtãmintelor Mele decât oferindu-i Maiestãtii Voastre Slãvite dreptul de proprietate în comun cu Mine asupra strãvechiului castel Hohenzollern.

249
Când, de pe turnurile Castelului, care a apartinut strãmosilor Nostri comuni, vor flutura în vânt stindardele cu blazoanele Hohenzollernilor si ale Wittelsbachilor, aceasta va servi cu adevãrat ca simbol cã Prusia si Bava-ria vegheazã împreunã peste viitorul Germaniei, cãreia interventia providentialã a Maiestãtii Voastre Slãvite i-a dat viatã nouã."11

Ludwig se amãrî cumplit din pricina acestei scrisori. Ea reprezenta o ultimã, personalã umilintã pentru regele bavarez înfrânt. La sfârsitul rãzboiului, se simtea trãdat, târât cu forta într-o aliantã pe care n-o dorea, îngenuncheat în fata triumfãtoarei Prusii. Intr-o epistolã tristã cãtre Wagner, se plângea cu amãrãciune cã fusese acum redus la „ein Schattenkonig ohne Macht", „la un rege f antonia fãrã putere realã" ,12

250

18

Scandal la Tribschen

©esi Ludwig se strãduise sã pãstreze secretul în legãturã cu vizita fãcutã în mai 1866 lui Wagner la Tribschen, vestea se propagã în mod inevitabil si provocã agitatie când apãru în paginile ziarelor din capitalã. si cu toate cã o bunã parte din aceastã ostilitate se îndrepta contra regelui, Wagner se dovedi a fi o tintã mai usoarã, în 29 mai, „Neuer Bayerischer Kurier" publicã un atac caustic, virulent, la adresa compozitorului si a cercului sãu de prieteni. Mai rãu decât atât, presa scria despre un straniu „menage a trois" la Tribschen. Pe 31 mai, gazeta „Volksbote" relata:

„N-a trecut nici un an de când infama «Madame Hans de Biilow» a plecat cu cele douã vestite trãsuri încãrcate cu 40.000 de guldeni de la Trezoreria regalã cãtre «prietenul» ei (sau ce o fi?)... între timp, aceeasi «Madame Hans de Biilow», care s-a fãcut binecunoscutã publicului în decembrie trecut sub titlul descriptiv de «porumbita cãlãtoare» este împreunã cu «prietenul» ei (sau ce o fi?) la Lucerna, unde s-a aflat si în timpul vizitei fãcute de o persoanã sus-pusã."1

251
Când Biilow citi aceste rânduri se înfurie pe bunã dreptate. Era îndeajuns de dureros sã stie cã sotia lui trãia în concubinaj cu Wagner fãrã a se jena sã se afiseze în vãzul lumii drept amanta compozitorului, încât pe deasupra, difuzarea acestor acuzatii în toatã Germania punea vârf la toate si echivala cu un atac personal. Socotind cã propria-i onoare era în joc, Biilow se repezi la redactorul-sef al ziarului „Volksbote", cerându-i cumva teatral fie sã publice o notã de scuze, fie sã accepte o provocare la duel. Apoi, porni în grabã cãtre Tribschen sã-i punã la curent pe Wagner si pe Cosima cu acest recent scandal. Toti trei cãzurã de acord cã singurul rãspuns posibil era o dezmintire publicã a alegatiilor din „Volksbote" si cã sursa cea mai autorizatã pentru aceastã dezavuare pãrea sã fie însusi regele Ludwig al II-lea. O confirmare regalã a probitãtii morale a Cosimei ar fi redus la tãcere atacurile presei. Cu acest scop duplicitar în minte, Wagner apelã într-o scrisoare la clementa regelui, rugându-1, în numele lui Biilow, sã intervinã.

„Nobila lui sotie, care, cu cel mai adânc devotament si cu încurajãri salutare, 1-a alinat, 1-a sustinut si s-a sacrificat pentru prietenul tatãlui ei, mentorul bãrbatului ei si protejatul stimat al regelui, pe care îl venereazã cu sentimente atât de profunde - aceastã femeie este acum, drept rãsplatã pentru dragostea pe care un monarh binevoitor a arãtat-o prietenilor sãi, care, tocmai din acest motiv sunt persecutati în prezent - aceastã femeie, repet, este târâtã în mod public în noroi si coplesitã cu insulte care, dacã ar fi proferate la adresa îngerului inocentei, 1-ar pângãri cu murdãria lor. si toate acestea - au trecut nepedepsite'.... {.<,.•

nebun

Mã adresez înãltimii Voastre, Regele si Prietenul meu iubit, cu o singurã rugãminte în acest moment de mare restriste: rupeti tãcerea regeascã mãcar într-o astfel de împrejurare, asterneti pe hârtie o scrisoare exprimân-du-vã satisfactia suveranã fatã de prietenul meu Hans von Bulow si, în acelasi timp dati frâu liber indignãrii regale provocate de tratamentul odios la care el si sotia lui au fost supusi în paginile ziarelor din capitala bavarezã...

De vreme ce sunt nevoit sã presupun cã bunul meu prieten este pânã acum departe de josniciile la care am fost noi expusi si cã nu-i va sta în putintã sã gãseascã mijloacele cele mai bune de exprimare în scrisoarea solicitatã, am îndrãznit sã anexez, ca o simplã sugestie, o schitã redactatã de mine însumi!"2

Exista de asemenea o scurtã scrisoare de la Cosima, conceputã de Wagner.

„îl implor în genunchi si cu umilintã pe Regele meu sã scrie misiva pentru sotul meu, astfel încât sã nu se vadã silit sã pãrãseascã tara acoperit de ocarã si rusine. Numai cuvântul regesc ne mai poate restabili onoarea terfelitã... Cum ar mai fi posibil pentru sotul meu sã lucreze într-un oras în care reputatia consoartei sale a fost compromisã? Slãvitul meu Stãpân, am trei copii cãrora trebuie sã le transmit numele respectabil al tatãlui lor fãrã patã..."3

Un bruion propus pentru scrisoarea regelui de sustinere a lui Biilow, formulat de Wagner însusi, însotea pledoaria Cosimei. Wagner sugera ca Ludwig sã astearnã pe hârtie o scrisoare deschisã în sprijinul lui Biilow.

„întrucât mã gãsesc în situatia de a cunoaste-îndeaproape caracterul nobil al doamnei dumneavoastrã dis-

253
tinse si respectabile ... nu-mi rãmâne decât sã descopãr motivul inexplicabil pentru aceste insulte nelegiuite, astfel încât, judecând limpede si cu pãtrundere aceastã atitudine revoltãtoare, sã pot veghea ca rãufãcãtorii sã fie deferiti justitiei si sã primeascã pedeapsa drasticã."4

Afacerea „Volksbote" îi prezenta atât pe Wagner, cât si pe Cosima într-o luminã zdrobitoare; prin minciuni si înselãciuni deliberate se foloseau de onoarea regelui pentru a-si proteja reputatia. Este îndoielnic dacã Ludwig consimtea la pretinsa nevinovãtie a situatiei de la Tribschen, dar îi rãmãsese încã devotat si loial compozitorului. Semnã cum se cuvine scrisoarea si i-o expedie lui Btilow, care apoi o publicã în ziarele muncheneze. Când apãru, nimeni nu-i dãdu crezare; cu toate acestea, scrisoarea deschisã curmã speculatiile presei despre faptele scandaloase ce se petreceau la Tribschen.

Punându-si iscãlitura pe misiva egoistã si interesatã cãtre Bulow, Ludwig confirma de fapt ceea ce bãnuia toatã lumea; si anume, cã regele rãmãsese profund atasat de prietenul sãu si hotãrât, împotriva tuturor vicisitudinilor, sã-1 sprijine în continuare pe omul care insuflase viatã universului sãu de visuri. Mai mult decât atât, scrisoarea în favoarea lui Biilow trãda iresponsabilitatea crescândã a regelui si dispretul socant fatã de opinia publicã, trãsãturi care aveau sã se agraveze o datã cu trecerea anilor.

Chiar si în împrejurãri destul de vitrege, care puneau nenumãrate piedici în calea regelui si a lui Wagner, Ludwig refuza sã-si abandoneze prietenul. Compozitorul fusese sacrificat o datã la insistentele opiniei publice si ale membrilor curtii regale; regele nu vroia sã repete ceea ce considera acum cã este o gresealã fatalã. Nu era

254

nebun

Ofb la defectele muzicianului, desi se fãcea vinovat de o naivitate copilãreascã în privinta relatiilor sexuale dintre Wagner si Cosima von Biilow. Dar, pentru Ludwig, renuntarea la omul hedonistic, cu un comportament scandalos, însemna totodatã pierderea unui artist strãlucit care-i atinsese în inimã o coardã sensibilã si-1 însufletise ca nimeni altul. Regele reflectã aceastã nevoie spiritualã într-o scrisoare cãtre Cosima:

„Sã ne legãm prin jurãmânt solemn cã vom face tot posibilul sã nu-i tulburãm lui Wagner linistea atât de greu câstigatã, sã-i alungãm si sã luãm asupra noastrã, atât cât ne va sta în putintã, fiecare durere, sã-1 iubim, sã-1 iubim cu toatã puterea pe care Dumnezeu a hãrãzit-o inimii omenesti... Oh, el e sublim, el e asemãnãtor divinitãtii! Menirea mea este sã trãiesc pentru el, sã sufãr pentru el, dacã e necesar pentru deplina lui salvare."5

în mod inevitabil, natura plinã de efuziune a relatiilor se deteriora cu timpul, în februarie 1867, Ludwig aflã cã doamna Cosima von Biilow nãscuse un al patrulea copil, o fetitã pe nume Eva. întrucât convietuia cu Wagner la Tribschen de aproape un an, vizitatã doar ocazional de sot, nimeni nu credea cã Hans von Biilow era tatãl nou-nãscutei.

Auzind despre venirea pe lume a fetitei, Hans se grãbi sã ajungã la sotia lui, constient cã nu mai puteau spera sã ascundã adevãrul despre aventura ei amoroasã. Cei doi cãzurã de comun acord în cele din urmã si Cosima îl pãrãsi în mod oficial pe Hans pentru Wagner. Cosima prelua si custodia asupra celor douã fetite, Isolde si Eva, si se instala la Tribschen pentru totdeauna. Ludwig, împreunã cu toatã lumea, cãpãtã în ultimã instantã confirmarea anilor de clevetiri pe care încercase mereu sã le ignore.

255
în mai 1867, Ludwig îl invitã pe Wagner sã vinã la Miinchen pentru supravegherea unei noi reprezentatii cu „Lohengrin". în asteptarea compozitorului, regele fãcu toate pregãtirile în vederea închirierii vilei Prestele de pe malul lacului Starnberg si comandã ca dar special, un pupitru de pian din artar lãcuit, pe care se aseazã partiturile. Acest cadou era menit sã marcheze cea de-a treia aniversare a întâlnirii dintre rege si muzician. Dar lucrurile nu decurserã asa cum plãnuise Ludwig. Wagner era într-un moment de proastã dispozitie, nu-i surâdea o sedere îndelungatã la Starnberg si nici nu dorea sã se expunã pe sine si relatia cu Cosima von Biilow investigatiilor amãnuntite ale presei muncheneze. Compozitorul se strãdui sã amâne vizita, însã Ludwig continua sã insiste, iar Cosima, constientã cã refuzul lui Wagner ar putea duce la o rupturã definitivã cu regele, îsi îndemnã iubitul sã accepte. Wagner sosi cum i se ceruse în capitala bavarezã dar, între timp, Ludwig rãmãsese deceptionat de lipsa vãditã a acestuia de entuziasm la gândul revederii. Chiar a doua zi dupã venirea lui Wagner, Ludwig, fãrã sã-si fi primit prietenul, plecã împreunã cu fratele sãu si cu un aghiotant într-o vizitã la Eisenach. Câteva zile mai târziu, regele se întoarse la Berg, dar în ziua urmãtoare porni din nou la drum, de aceastã datã într-o cãlãtorie de agrement cãtre Zillerthal si Achensee. Era cât se poate de limpede cã Ludwig se supãrase pe prietenul lui: ordonã ca pupitrul de pian din lemn de artar sã fie expediat la Hohenschwangau, unde se pãstreazã si astãzi.

Nestiind de dizgratia în care cãzuse, Wagner se adânci în pregãtirile pentru noua punere în scenã a operei „Lohengrin". Optiunea evidentã pentru personajul titular era tenorul Albert Niemann, pe care si Ludwig îl

256

fygele nebun-

apreciase mai înainte ca fiind foarte potrivit în acest rol. Dar Niemann ceruse sã se scurteze anumite pãrti din libret si ca urmare Wagner refuzã sã-1 mai distribuie, în schimb, îl propuse pe Josef Tichatschek, tenorul care interpretase rolul lui Tannhãusen. Ludwig avea îndoieli în aceastã privintã: Tichatschek împlinise saizeci de ani, era gras si lipsit de farmec, contrastând puternic cu imaginea eroicului Cavaler al Lebedei. Totusi, vocea sa era puternicã si clarã, iar Wagner se simtea sigur cã fãcuse alegerea corectã.

în 11 iunie, Ludwig asistã la repetitiile generale cu „Lohengrin". Ernest Newman scria:

„Prin lornietã, îl vedea nu pe poeticul cavaler al Sfântului Graal din visele copilãriei sale, ci o fatã cu pielea atârnând, sulemenitã si acoperitã cu un strat gros de pudrã într-un simulacru de tinerete, si un trup îmbãtrânit mentinându-se într-un echilibru precar în barcã, agãtân-du-se de o prãjinã proptitã pe punte pentru acest scop caritabil. Nu vedea nimic din ce s-ar putea numi interpretare actoriceascã sau artã teatralã, ci doar o succesiune de «grimase», asa cum se plânse dupã aceea."6

Profund dezamãgit de reprezentatie, Ludwig se înapoie în goanã la Berg, declarând cã nu mai vroia în ruptul capului sã-1 vadã din nou pe Tichatschek pe scena munchenezã. în efortul de a salva spectacolul, Wagner îi trimise o scrisoare:

„Când v-am vorbit de Tichatschek în rolul lui Lohengrin si v-am spus cã vocea lui se aseamãnã cu o picturã de Diirer, în vreme ce aspectul sãu exterior se comparã mai degrabã cu un tablou de Holbein, trebuie sã fi fost explicit si sã vã fi rugat sã-1 ascultati cu luare-aminte pe cântãret, iar nu sã-i observati miscãrile cu un ochi critic...

257
Mi-ati ignorat avertismentul: v-ati uitat tintã la el cu intensitate înmiitã; i-a fost imposibil sã reziste la aceste priviri scrutãtoare; iluzia vitalã s-a risipit."7

Dar Ludwig nu aprecie aceste reprosuri fãcute de Wagner. îi comunicã fãrã nici un fel de rezerve compozitorului cã atât Tichatschek, cât si soprana care interpretase rolul lui Ortrud urmau sã fie concediati si înlocuiti cu alti cântãreti. Când Wagner prinse de veste dincotro bate vântul, pãrãsi furios Miinchen-ul si se întoarse la Tribschen.

Spectacolele cu opera „Lohengrin" erau totusi programate în acea stagiune si rãmase în seama lui Hans von Biilow sã salveze reprezentatia. La numai cinci zile dupã dezastruoasa repetitie generalã, Heinrich Vogi, un tânãr tenor preferat de rege, întruchipa pe scenã rolul titular, fiind chemat la rampã de nenumãrate ori. El reusi cu succes într-o misiune aproape imposibilã si Ludwig se arãtã atât de impresionat încât, dupã ce spectacolul se sfârsi, îi trimise tenorului o scrisoare de multumire. Dar relatiile dintre Ludwig si Wagner rãmaserã încordate din pricina incidentului si regele refuzã sã asiste la o reprezentatie cu „Tannhãuser" în luna august.

Ludwig si compozitorul corespondarã foarte putin înainte ca o altã întâmplare neplãcutã sã se iveascã. De aceastã datã, nenorocirea surveni dintr-o serie de articole intitulate „Arta germanã si politica germanã", publicate în toamna anului 1867 de „Siiddeutsche Presse"; desi nu erau semnate, toatã lumea stia cã Wagner era autorul. La început, Ludwig sustinu articolele; scrise într-un stil foarte nationalist, ele atingeau o coardã patrioticã în sufletul lui. înainte de publicarea lor, regele îi scrise lui Wagner: „în Germania, noi trebuie sã ridicãm

258

nebun

stindardul artei pure si sfinte, asa încât sã fluture de pe creneluri si parapete, chemându-i pe tinerii nostri germani sã se grupeze în jurul lui."8

Articolele apãrute în „Siiddeutsche Presse" începeau cu portrete mãgulitoare fãcute lui Ludwig I si lui Maximilian al II-lea, elogiind patronajul acordat artistilor, arhitectilor si muzicienilor. Wagner scria despre „misiunea universalã a poporului german, de când intrase în istorie, de a conduce în artã si gândire".9 El sustinea cã rolul monarhiei era sã unifice elementele artistice si politice ale tãrii si astfel sã îmbine în persoana regalã idealurile împlinirii germane. Dar, pe mãsurã ce seria continua, tonul se schimbã; curând, articolele erau dedicate atacurilor usturãtoare la adresa iezuitilor din guvernul bavarez, a Bisericii Catolice, a evreilor, a francezilor si a culturii lor. întrucât „Siiddeutsche Presse" era un ziar semioficial al guvernului bavarez si se cunostea paternitatea articolelor, multi cititori presupuserã cã ele întruneau asentimentul regelui. Mai rãu decât atât, cuvintele scandaloase exprimate de Wagner vãzuserã lumina tiparului pe cheltuiala contribuabililor bavarezi. Dupã treisprezece fascicule succesive, Ludwig interveni brusc si ordonã ca publicarea seriei „Arta germanã si politica germanã" sã fie opritã imediat.

S-ar putea ca decizia lui Ludwig de sistare a seriei de articole sã fi fost impusã de agitatia publicã din ce în ce mai mare. Dar spre sfârsitul lui noiembrie 1867, când dãdu ordinul, regele deja rupsese în principiu relatiile cu compozitorul. Dezbinarea se strecurase încet-încet, fiind alimentatã nu numai de frecvente conflicte artistice dintre rege si compozitor, ci si de viata particularã notorie a lui Wagner.

259
Malvina Schnorr von Carolsfeld, vãduva celui care interpretase pentru prima oarã rolul titular din „Tristan", invoca de câtãva vreme numeroase mãrturii împotriva lui Wagner si a Cosimei. în noiembrie 1866, ea si o prietenã, pe nume Isidore von Reutter, îl vizitaserã pe compozitor la Tribschen pentru a-i împãrtãsi ceea ce Malvina califica drept un mesaj spiritist de la rãposatul ei sot. Dupã spusele Malvinei, Ludwig Schnorr von Carolsfeld îi poruncise Isidorei von Reutter, care comunicase cu „spiritul" mortului si primise mesajele, sã se mãrite cu regele Ludwig al II-lea, în vreme ce Malvina însãsi urma sã devinã partenera lui Wagner. Compozitorul primi aceastã informatie fãrã nici un comentariu; când Malvina stãrui, le scoase afarã din casã pe amândouã. Dar Malvina observase destule comportãri nepermise la Tribschen pentru a confirma zvonurile despre un „menage â trois" si se întoarse la Miinchen ca sã rãspândeascã bârfe rãuvoitoare pe seama compozitorului si a Cosimei oricui era dispus s-o asculte.

în ultimã instantã, fireste, vestea despre aceastã vizitã ajunse si la urechile lui Ludwig. Malvina Schnorr von Carolsfeld îi expediase o scrisoare causticã unuia dintre aghiotantii regelui, locotenentul von Sauer, cerându-i sã-i transmitã ordinul dat de defunctul ei sot în privinta lui Ludwig si a prietenei sale Isidore. Sauer îi remise regelui scrisoarea, care, la rândul sãu, o trimise Cosimei von Biilow la Tribschen. Potrivit relatãrilor regelui, socotise scrisoarea „revoltãtoare", dar „ca prieten vesnic credincios si sincer, consider de datoria mea sã v-o expediez."10