The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun
Yüklə 1,5 Mb.
|
| §ã pãstreze o legãturã strânsã cu înaltii demnitari ai statului si cu personalitãtile publice. Oficialitãtile, ministrii, marii demnitari si ofiterii ar trebui sã fie invitati mai des la Curtea regalã; actuala etichetã care se mai aplicã numai în Spania, Austria si Bavaria, se cuvine a fi abolitã sau modificatã; Regele ar trebui sã meargã la concertele de la Odeon si sã nu-si limiteze aparitiile publice la teatrele în care se interpreteazã operele lui Wagner; înalta societate ar trebui sã se distreze la balurile, banchetele si concertele Curtii regale."2
Ca sã fim impartiali fatã de Wagner, se cuvine sã spunem cã regele se izolase de restul lumii de bunãvoie si nesilit de nimeni. Dar rãmase întipãritã în mintea oamenilor perceptia cã o influentã nefastã se insinuase între poporul bavarez si tron. Mesajul implicit din raportul lui Pfeufer era totusi judicios si temeinic: dacã Ludwig nu începea sã tinã legãtura cu ceilalti, dacã nu era vãzut mai des în public, împlinindu-si îndatoririle regesti, atunci atitudinea ostilã fatã de prietenia lui cu Wagner avea fãrã îndoialã sã persiste. Constient de opozitia neîmpãcatã, Wagner încercase în mod nesãbuit sã-1 determine pe rege sã-si reorganizeze cabinetul si sã îngrãdeascã puterea lui Pfistermeister. Wagner îi sugerã cã ar trebui sã înfiinteze o nouã functie, numitã trezorierul casei regale în chestiunile de finantare a artei, post al cãrui detinãtor urma sã-si asume întreaga rãspundere pentru alocarea de fonduri în proiectele artistice ale regelui. Compozitorul îl rugã pe Ludwig sã-1 desemneze pe baronul Karl von Moy în noua pozitie care presupunea si directoratul asupra tuturor teatrelor si orchestrelor; posesorul functiei trebuia sã repartizeze si sã distribuie dintr-un buget anual sumele de bani desti- 201
Desi regele considera cã relatiile sale cu Wagner reprezentau o problemã strict personalã, nu putea evita faptul cã nepopularitatea care se abãtuse ca un flagel asupra compozitorului începuse deja sã afecteze si imaginea tronului. Ludwig alegea în mod deliberat sã nu participe la importante obligatii oficiale, fie ca sã-si petreacã timpul cu Wagner, fie ca sã se retragã din ce în ce mai des în solitudinea pãdurilor alpine. In vara lui 1865, îi asternu câteva cuvinte pe hârtie fostei sale guvernante: „Sunt fericit; si sunt bucuros de menirea pe care mi-a dãruit-o Dumnezeu; acum, mã odihnesc putin dupã dificilele lucruri pe care le-am avut de fãcut si iarna viitoare îmi voi relua cu forte proaspete munca. Intentionez sã studiez foarte serios si voi face tot ce-mi stã în putintã ca sã aduc fericirea iubitului meu popor."3 Cu toate acestea, destul de curând, se izola dinadins de semenii sãi. „Mai mult decât orice pe lume îmi doresc sã fiu singur", îi mãrturisea mamei sale.4 îsi petrecea ore nesfârsite cutreierând prin codri, cãlãrind într-un galop ametitor, solitar, neînsotit de nimeni, cu exceptia unui rândas la grajd care se lupta din rãsputeri sã tinã pasul cu el. Ludwig îsi afisa cu ostentatie dispretul fatã de opinia publicã si de bunul simt. Când sicriul cu trupul neînsufletit al tatãlui sãu fusese transportat pe un catafalc de fygele nebun onoare spre mormântul din cripta familiei de la Theati-nerkirche, Ludwig nu se alãturase convoiului, pretextând o indispozitie. Nu-i plãcuserã niciodatã festivitãtile militare si refuza sã asiste la manevrele trupelor, invocând din nou scuza cã nu se simtea bine. Totusi, nimeni nu se lãsa amãgit si frecventele refuzuri ale regelui îl îndemnarã pe un înalt demnitar sã noteze: „Dacã Regele poate sã cãlãreascã opt-zece ore în sir prin pâclã si beznã fãrã sã-si punã în primejdie sãnãtatea, atunci Maiestatea Sa trebuie sã fie în stare sã-si consacre câteva ceasuri din timpul sãu si Armatei/'5 Desele lui absente din capitalã - cãutându-si refugiul fie la Hohenschwangau, în castelul Berg, fie în vreo îndepãrtatã cabanã de vânãtoare din Alpi - începeau deja sã dea nastere la o grãmadã de comentarii nefavorabile în Miinchen. Toate acestea se constituiau în semne prevestitoare de rãu pentru timpurile ce aveau sã vinã. 203 14
Spre sfârsitul verii lui 1865, Wagner rãmãsese iar fãrã bani. Ludwig îi dãduse în dar o caleasca si suma de l .200 de guldeni pentru cheltuielile de întretinere, iar pe l august, consimtise sã-i mãreascã stipendiul de la 5.000 la 6.000 de guldeni. si chiar si asa nu era de ajuns. La o sãptãmânã dupã ce-i acordase cresterea subsidiului, Ludwig primi o scrisoare din partea compozitorului. „Mi-am cântãrit acum conditiile necesare pentru existenta mea pe pãmânt. Dacã mi se vor respinge, vointa mã va pãrãsi. Nu-mi mai pot dori nimic altceva, ca atare, pentru mine însumi. Dacã socotiti cã e foarte greu, atunci refuzati-mi acest lucru; asta îmi va fi soarta. Dar oamenii obisnuiti si lumea în general mã considerã deja mult mai cãpãtuit, pus la adãpost de orice nevoi; mãcar atâta lucru e sigur. Poate cã în cele din urmã nu vã va fi atât de greu. Dar, încã o datã: eu - nu cer nimic pentru mine! - Afirm asta fãrã nici cea mai micã amãrãciune, cu inima blajinã, seninã si calmã."1 Asadar, cu alte cuvinte, dacã Ludwig nu-i asigura mai multe fonduri, atunci nu aveau sã mai fie create alte 204
nebun opere. Ernest Newman scria ironic despre pretentiile lui Wagner: „Prin urmare, încã o datã, dupã cum se observã, preamãritul compozitor înfrunta cu stoicism o supremã renuntare. Fãrã cea mai micã amãrãciune, cu toatã sinceritatea si cu sânge rece, acest om rãbdãtor nu vroia nimic pentru sine însusi - nimic altceva decât alti 200.000 de guldeni din visteria regalã bavarezã."2 Nu se stie cum a reactionat Ludwig la noua solicitare a prietenului sãu. Suma era enormã si, dacã ar fi fost onoratã, ar fi declansat cu sigurantã un mare protest public împotriva compozitorului. De fapt, solicitarea celor 200.000 de guldeni însuma douã propuneri diferite, în acest sens, Wagner declarase în scris: „1) Maiestatea Sa Regele îmi va încredinta cu scutire de chirie si pe întreaga duratã a vietii mele proprietatea care-i apartine situatã pe Briennerstrasse, la numãrul 21; 2) Folosinta bunurilor patrimoniale totalizând douã sute de mii de guldeni, de asemenea pe toatã durata vietii mele, suma sus-mentionatã urmând sã-mi fie distribuitã în asa fel încât 40.000 de guldeni în numerar sã-mi fie transferati în viitorul imediat; restul sumei, administrat de Trezorierul cabinetului regal, cu o dobândã de numai cinci la sutã, sã-mi fie pusã la dispozitie în vãrsãminte trimestriale de câte 2.000 de guldeni fiecare; în schimbul prezentelor prevederi, toate anuitãtile si subventiile acordate mai înainte de Maiestatea Sa, împreunã cu stipulatiile în plus fatã de aceasta, vor fi considerate ca revocate si anulate."3 Aceastã întelegere i-ar fi garantat lui Wagner un venit anual de 8.000 de guldeni - fãrã îndoialã o sumã considerabilã, dar comparabilã în egalã mãsurã cu stipendiile primite de multi muzicieni si compozitori din aceeasi ; 205 epocã. Pe lângã toate acestea, chiar si dupã un an si jumãtate de la sosirea sa în Munchen, Wagner se gãsea tot mai înglodat în datorii si avea nevoie disperatã de bani ca sã-si plãteascã creditorii. Ludwig cunostea situatia compozitorului si de aceea îi acordase, doar cu o sãptãmânã mai devreme, o mãrire a stipendiului; date fiind însã împrejurãrile, se pãrea cã pânã si aceastã sumã generoasã nu era suficientã. Judecând la suprafatã, noile pretentii ridicate de Wagner apãreau drept revoltãtoare; si totusi, nu erau atât de neîntemeiate cum credeau multi dintre demnitarii cabinetului bavarez, în momentul în care compozitorul îsi formulase aceste noi solicitãri, intra în cel de-al doilea an al contractului sãu valabil pe termen de trei ani, încheiat cu regele, si prin care se obligase sã termine si sã pregãteascã pentru prezentarea pe scenã întregul ciclu al Nibelungilor, pânã în octombrie 1867. Desi compozitorul lucrase în ritm destul de intens la „Siegfried", nu avea sanse prea mari sã isprãveascã seria de patru opere în timp util pentru a respecta termenul de predare a partiturilor. Potrivit clauzelor din contractul semnat de Wagner cu un an mai înainte, dacã pânã la sfârsitul lui octombrie 1867, nu-si îndeplinea toate obligatiile si anume ducerea la bun sfârsit si montarea întregii tetralogii „Inelul Nibelungilor", toti banii primiti de la visteria regalã trebuiau sã fie restituiti imediat. In afarã de stipulatiile contractului din octombrie 1864, Wagner avea motive întemeiate sã se frãmânte în privinta propriei sigurante. Ludwig al II-lea îsi exprimase deseori nemultumirea fatã de pozitia lui însusi; dacã ar fi fost silit sã abdice sau ar fi murit pe neasteptate, Wagner ar fi rãmas legat de un contract restrictiv si n-ar fi exis- 206
' tat nici cea mai infimã sansã ca prezumtivul succesor la tron sã se arate la fel de întelegãtor. Cu toate cã primise sume de bani considerabile, în realitate, compozitorul nu prea se putea lãuda cã se înavutise: vila somptuoasã de la Briennerstrasse nu-i apartinea în mod legal si dacã n-ar fi reusit sã îndeplineascã angajamentele din contractul semnat în octombrie 1864, s-ar fi pomenit în mod teoretic aruncat pe drumuri. Pozitia sa oficialã, salariul si veniturile viitoare erau toate strâns conditionate de împlinirea încununatã de succes a obligatiilor din contractul în vigoare. Dacã i s-ar fi întâmplat ceva neplãcut lui Ludwig, Wagner s-ar fi confruntat nu numai cu trista perspectivã de a-si pierde pozitia si cãminul tihnit, ci ar fi fost si silit sã ramburseze mii de guldeni de care nici nu mai dispunea. Un nou contract pãrea sã fie singura solutie pentru a-si asigura viitorul. Era pesemne inevitabil ca Ludwig sã-i accepte cererile; n-avea de ales dacã dorea sã-1 tinã pe Wagner în Miinchen. Nu urma sã fie totusi o capitulare totalã. Regele îi spuse lui Pfistermeister sã-1 informeze pe compozitor cã avea sã-i punã imediat la dispozitie suma de 40.000 de guldeni. Dar nu urma sã primeascã restul de 160.000 de guldeni pentru a-i investi; ci, mai degrabã, visteria regalã va pãstra grosul banilor si-i va plãti lui Wagner în transe echivalente cu ceea ce estima sã câstige din dobânzi si anume 8.000 de guldeni pe an. Desi acest aranjament îi garanta compozitorului primirea exact a aceleasi sume prevãzute în oferta sa, Wagner se înfurie când aflã de detalii. Se asteptase în mod evident ca regele sã-i aprobe toate calculele si propunerile. Pe 10 octombrie 1865, Ludwig îi aduse la cunostintã lui Wagner niste conditii: cei 40.000 de guldeni, desi alo- 207
Negocierile continuarã o sãptãmânã în sir. Wagner socotea cã Ludwig îl înselase în privinta conditiilor stipulate în noul contract, întrucât regele îi lãsase la început impresia cã-i acceptã toate cererile. Pfistermeister era atât de exasperat de întreaga afacere, încât primise permisiunea din partea lui Ludwig de a fi înlocuit din postul neoficial de intermediar între rege si compozitor. Misiunea de neinvidiat cãzu pe capul lui Johann von Lutz, subsecretarul lui Pfistermeister. Totusi, doar patru zile mai târziu, Ludwig se îmbuna si-1 încunostintã pe Wagner cã putea dispune de cei 40.000 de guldeni dupã cum gãsea de cuviintã.4 Wagner se bucurã de acest partial triumf. Dar publicul miinchenez era scandalizat de aceastã nouã donatie din trezoreria regalã; cel putin presa încercase satisfactia de a fi aflat despre umilinta înduratã de compozitor pentru a-si cãpãta în cele din urmã banii. Se relateazã cã, în ziua fixatã pentru încasarea sumei de 40.000 de guldeni, Wagner o trimise pe Cosima von Biilow la trezoreria regalã. Când ea ajunse acolo si prezentã ordinul de platã, functionarul de serviciu o informã, încântat peste mãsurã, dupã cum s-ar putea bãnui, cã trebuia sã primeascã jumãtate din sumã în monede, deoarece nu mai rãmãseserã suficiente bancnote. Impasibilã, Cosima comandã douã trãsuri si solicitã sã fie escortatã de politie; ea însãsi ajutã la încãrcarea sacilor cu bani în cãlesti, apoi porni la 208
/e nebun drum pe strãzile miincheneze cãtre adresa din Brienner-strasse, numãrul 21. O datã ce aceste dificultãti financiare furã lãsate în urmã, Ludwig îl invitã pe Wagner sã petreacã împreunã o sãptãmânã la Hohenschwangau. Compozitorul sosi la micul castel pe 11 noiembrie. Guvernul bavarez nu privea cu ochi buni acest aranjament, iar Pfistermeister solicitase sã fie scutit de obligatia de a face parte din suita regelui în perioada celor sapte zile, într-atât de supãrãtoare gãsea prezenta muzicianului, în locul sãu, cabinetul îl trimise pe Lutz, care încercã sã-1 influenteze pe Wagner sã sustinã anumite mãsuri politice proprusace în cursul întrevederilor sale cu regele; când Wagner îl refuzã categoric, Lutz îi oferi o sumã uriasã de bani cu conditia sã pãrãseascã Miinchen-ul pentru totdeauna. Dar, beneficiind în aparentã de acces nelimitat la rege si la trezoreria regalã, Wagner îl concedie pe Lutz cu mânie si fãrã întârziere. Sãptãmâna petrecutã la Hohenschwangau se scurse repede pentru Ludwig. în fiecare zi, el si Wagner se plimbau îndelung pe malurile lacului Alpsee. Cutreierând printre frunzele cãzute si petice de brumã asternute pe tãrm, discutau cu pasiune despre cele mai recente proiecte ale compozitorului, întorsi la castel, îsi compuneau unul celuilalt scrisori înflorite, de devotament vesnic, într-o dimineatã rece si cu ninsoare deasã, Wagner se trezi din somn în sunetele de fanfarã dintr-un fragment din actul al doilea al operei „Lohengrin", interpretat la cererea regalã de un grup de oboisti cocotati pe crenelurile turnului. Dupã ce compozitorul se reîntoarse în Miinchen, se desfãsurã în fiecare searã un straniu spectacol pe tãrmurile lacului Alpsee. Ludwig, care se delecta cu focurile de artificii, poruncea sã i se aprindã cu sutele pe malul de dedesubtul castelului, stârnind atentia oamenilor curiosi din micul sat de lângã Hohenschwangau. Stând la marginea lacului, regele urmãrea avid spectacolul puzderiilor de scântei. Curând, o enormã luntre cioplitã în formã de lebãdã se ivi din desisul de trestii, cu un Lohengrin tronând falnic, pe când luneca pe apele înghetate. Era printul Paul von Thurn und Taxis, travestit în Cavalerul Lebedei, în timp ce Paul juca rolul lui Lohengrin, o orchestrã ascunsã privirilor intona pasaje muzicale adecvate. Ludwig se desfãta cu acest tablou vivant, dar sãtenii, vrãjiti de jocul luminiscent al focurilor de artificii, asistau asisderea la bizarul spectacol nocturn. Vestea se rãspândi cu o iutealã extraordinarã pânã în Miinchen si capitala bavarezã se perpelea în discutii aprinse despre ciudãteniile petrecute în locul de refugiu al regelui. Pe 13 noiembrie 1865, în vreme ce Ludwig îsi juca bine rolul de amfitrion al lui Wagner, gazeta „Anzeiger" din Niirnberg publicã un articol intitulat „Cuvinte sincere cãtre Regele Bavariei si cãtre poporul sãu cu privire la Secretariatul de cabinet". Autorul „cuvintelor sincere" scria cã Ludwig se izola de popor nu din pricina vreunui cusur al sãu ori a influentei vreunei persoane strãine, ci numai din cauza secretariatului de cabinet, care-1 constrângea sã comunice cu lumea numai prin intermediari. Editorialul, un atac usor voalat la adresa lui Pfistermeister, califica functia de secretar de cabinet drept „complet neconstitutionalã" ,5 Desi, dupã cât se pãrea, Wagner n-avea nici un amestec în publicarea articolului, toatã lumea îsi închipuia cã instigatorul din umbrã fusese el. Ludwig însusi era prea încântat de prezenta compozitorului la Hohenschwangau nebun
ca sã se mai intereseze de presã. Douã sãptãmâni mai târziu, regele se îngrozi totusi sã descopere cã ziarul „Volksbote" ripostase la „Cuvinte simple" cu un articol care-1 condamna fãrã menajamente pe Wagner. Desi nu-1 acuza fãtis pe compozitor cã ar fi fost autorul editorialului din „Anzeiger", se atrãgea atentia cã „în împrejurãrile date, existã motive întemeiate sã credem cã nu e exclus sã fi fost prevenit întru totul de continutul lui". Ziarul semnala cu meticulozitate diversele cadouri si subsidii oferite de rege compozitorului, adunând cifrele una câte una si fãcând socoteala globalã, în detalii devastatoare, pânã ce ajunse, în mod eronat, însã, la 190.000 de guldeni. Articolul se sfârsea cu apãrarea lui Pfistermeister si a administratorului trezoreriei regale, Julius Hofmann: „Acesti doi oameni sunt pe punctul de a fi înlãturati pentru ca anumite pofte mistuitoare de estorcare a Visteriei Regale sã poatã fi satisfãcute usor."6 Dacã intentia autorului „Cuvintelor sincere" fusese sã-1 împingã pe Wagner într-o disputã publicã, reusise în mod admirabil. Compozitorul, furibund în urma a-cestui atac, îsi descarcã mânia într-o scrisoare cãtre rege, recomandându-i ca Maximilian von Neumayr, care detinuse mai înainte functia de ministru de interne, sã fie numit de urgentã sef al cabinetului, în locul lui Pfistermeister. îi trimise de asemenea o copie dupã articolul din „Volksbote". Cu toate astea, Ludwig refuzã sã ia în considerare schimbarea solicitatã, îi rãspunse în scris compozitorului pe 27 noiembrie: „Am cântãrit sfatul dumneavoastrã cu multã grijã. Puteti fi încredintat, dragul meu, cã tot ce vã scriu ca rãspuns nu e rezultatul unor consideratii pripite si superficiale... Am avut cele mai serioase motive sã-1 destitui 211
în aceeasi zi în care „Volksbote" publica articolul, Wagner replica în „Neueste Nachrichten" printr-un scurt comentariu nesemnat; în acesta, îi ataca pe membrii cabinetului regal „ale cãror nume nu trebuie sã le pomenesc, de vreme ce sunt în Bavaria obiectul dispretului si al indignãrii generale". Compozitorul pretindea cã ei criticaserã „prietenia de nezdruncinat care-i uneste pe Rege si pe Wagner" cu scopul de a-si salva pielea. Wagner mai scria: „Puteti fi siguri de un lucru: nici nu se pune problema ca vreun demnitar sau vreun politician sã fie atacat de Wagner; este pur si simplu o afacere prin care se urmãresc interese personale de cea mai josnicã spetã si asta de cãtre un numãr foarte mic de indivizi; si îndrãznesc sã vã asigur cã o datã cu înlãturarea a douã sau trei persoane care nu se bucurã nici de cel mai mic respect din partea bavarezilor, atât Regele, cât si poporul bavarez 212 nebun
vor fi eliberati o datã pentru totdeauna de aceste necazuri."8 Desi articolul era anonim, întregul Miinchen stia cã Wagner îl scrisese. Era unica persoanã care avea numai de câstigat de pe urma îndepãrtãrii dusmanilor sãi din cabinet. Compozitorul îsi agravase situatia prin faptul cã târâse numele regelui în gura presei; în ziua aparitiei acestui articol, când Ludwig îl întrebã, compozitorul minti si invocã ignoranta drept scuzã, negând cã ar fi avut cunostintã de continutul comentariului înaintea publicãrii. Dar Wagner stiuse de bunã seamã adevãrul. Pfistermeister însusi se angaja în polemicã pe 30 noiembrie cu o scrisoare deschisã dispretuitoare, publicatã de oficiosul guvernului „Bayerische Zeitung". Pfistermeister tãgãduia toate alegatiile din articolul tipãrit în „Nachrichten", „a cãrui paternitate este îndeajuns de evidentã din stil si din modul de alcãtuire".9 în calitatea sa de secretar de cabinet, e greu de crezut cã s-ar fi antrenat într-o asemenea dezmintire publicã si în denuntarea compozitorului fãrã asentimentul regelui. Wagner îi scria lui Ludwig: „Dacã mã simt chemat de soartã sã îndeplinesc o misiune mãreatã si nobilã pentru înãltimea Voastrã si pentru tarã, acest lucru trebuie sã rãmânã secretul nostru exclusiv. Nimeni nu trebuie sã stie cã eu v-am deschis ochii. De aceea, sfatul meu rãmâne acelasi ca înainte: destituiti-1 imediat pe Pfistermeister si, în acelasi timp, desemnati-1 pe Neumayr sã vã sfãtuiascã cu privire la formarea unui nou Cabinet. Prima dintre aceste actiuni îi va alarma pe oponentii dumneavoastrã si-i va paraliza totodatã, iar cea de-a doua va arãta întregii tãri la ce se poate astepta din partea dumneavoastrã. Prudenta si 213
Wagner ar fi trebuit sã aibã destul bun simt ca sã nu-1 împingã pe rege în arena politicã; Ludwig îsi apãra cu gelozie prerogativele regale si nu primea favorabil nici un sfat nesolicitat, chiar dacã venea din partea celui mai îndrãgit prieten. Rãspunsul sãu la scrisoarea compozitorului era tãios: „Acel articol din «Neueste Nachrichten» n-a reusit cu nimic sã-mi otrãveascã ultimele zile ale sederii mele aici. A fost neîndoielnic scris de unul dintre prietenii dumneavoastrã care a crezut cã vã face un serviciu în acest chip; din nefericire, în loc sã vã ajute, n-a izbutit decât sã vã aducã prejudicii."11 Disputa intrase din nou în arena opiniei publice, dar, de data aceasta, compozitorului îi lipsise judecata sãnãtoasã ca sã se salveze si sã nu se expunã oprobriului general. Zãgazurile erau deschise. Revista satiricã „Punsch" îsi umplu paginile cu caricaturi ale lui Wagner si publicã o parodie plinã de venin dupã „Tatãl Nostru", intitulatã „Rugãciunea de dimineatã a unui om modest": „Dumnezeul meu atotputernic, tine-mã sãnãtos si în 214
Degete nebun viatã. Lasã-mã sã mã bucur în continuare de cãsuta mea, de grãdina si de venitul muncii mele si binevoieste sã-mi dãruiesti alti 100.000 de guldeni, dacã nu toti odatã, atunci mãcar în rate. Bunule Dumnezeu, binecuvânteazã pe toatã lumea de pe pãmânt, mai ales pe acei care sunt înzestrati cu o voce puternicã de tenor si care-mi pot fi de mare folos. Te rog stãruitor, dã-le puterea tuturor celor suferinzi. Dar Te implor, în acelasi timp, pogoarã o apoplexie sau vreo molimã asupra a doi-trei pãcãtosi care nu se bucurã deloc de respect în ocârmuirea bavarezã, asa încât sã mi-i scoti de tot din calea mea, de pe acest pãmânt si sã le îngãdui sã se odihneascã în pace. Amin!"12 Se repeta scandalul cu Lola Montez: animozitatea publicã, atacuri în presã la adresa favoritului regal, suveranul însusi fiind târât în controversã. Afacerea Wagner ajunsese la crescendo; ca partizani ai supravietuirii durabile a tronului, apropiatii regelui, de la membri ai familiei pânã la ministri si clerici, se pregãtirã cu totii sã exercite presiuni asupra lui Ludwig ca sã ia decizia inevitabilã. Totusi, planurile lor urzite în ascuns si întrunirile pripite aveau sã devinã inutile: în pofida pasiunii nebune pentru compozitor si muzica lui, Ludwig îsi pãstra încã credinta în caracterul sacru al datoriei sale regale de care nu era dispus sã se lepede din pricina unei nesãbuinte personale. Evenimentele periculoase din 1848 nu trebuiau sã se mai producã: urma ca Wagner sã plece neapãrat. Yüklə 1,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|