The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun

154

10

„jLumea te va ridica în slavi"

/n tot cursul verii lui 1864, Wagner a lucrat în ritm intens la o piesã muzicalã dedicatã noului sãu binefãcãtor regal: pentru a nouãsprezecea sãrbãtorire a zilei de nastere a lui Ludwig, pe 25 august, Wagner compuse „Huldigungsmarsch", „Marsul omagial". Muzicianul intentiona ca aceastã lucrare muzicalã sã fie executatã pentru prima oarã la Hohenschwangau, unde regele îsi luase resedinta în primire. Ludwig astepta cu nerãbdare sosirea orchestrei alcãtuite din optzeci de instrumentisti care urmau sã interpreteze în premierã compozitia omagialã, când mama lui îsi fãcu aparitia pe neasteptate la Hohenschwangau. Pentru tânãrul monarh, acest fapt reprezenta o intruziune intolerabilã în intimitatea sa: /,Din nefericire, sederea mea în acest moment este complet distrusã de Mama, care mã tortureazã cu necon-tenitele-i manifestãri de dragoste; ea n-are nici cea mai micã idee cã orice rãmãsitã si fiecare sclipire de poezie se spulberã în prezenta ei"1, nota înveninat regele. Incapabil sã-si împãrtãseascã experientele afective cu regi-na-mamã, Ludwig ordonã ca reprezentatia sã fie amânatã.

755
Pânã la urmã, „Huldigungsmarsch" a fost cântat în premierã pe 5 octombrie, în curtea Palatului de resedintã.

Declaratiile pline de efuziune sentimentalã, atât din partea regelui, cât si a lui Wagner, în conversatiile lor particulare, în schimbul de poeme si de scrisori, generarã în ultimã instantã speculatii în privinta naturii relatiilor dintre cei doi. Cosima von Biilow,care s-a cãsãtorit mai târziu cu Wagner, mãrturisea: „Richard îi scrie regelui... Apoi, îmi citeste si mie scrisoarea, care-mi rupe realmente inima. As dori ca el sã-si fi putut atenua tonul folosit în aceastã corespondentã, sã fi gãsit un altul mai diferit care sã sune mai veridic, fãrã sã-si piardã din cãldurã."2 Pânã si Wagner însusi recunostea: „Oh, aceste cuvinte nu sunã foarte bine, dar nu sunt eu cel care a dat tonul."3

O bunã parte din corespondenta fecundã dintre suveran si protejatul sãu poate fi înteleasã doar în contextul epocii în care a prins formã si în lumina sentimentelor romantice precumpãnitoare în acea vreme. Ludwig vietuia într-un tãrâm imaginar si sublim; îi repugna realitatea concretã si acest lucru se confirmã o datã mai mult în raporturile sale cu Wagner. Prietenia lor si schimbul permanent de scrisori erau astfel înglobate cu forta într-o conceptie idealizatã cãreia îi lipseau adeseori sinceritatea si semnificatia, înlocuite frapant cu atitudinea de a masca deplina nemultumire."4 Relatia lor continea o anume nuantã etericã, nepãmânteanã, care exista numai pe hârtie; într-adevãr, pentru rege, asemenea scrisori de-venirã repede realitate. Pe coala de hârtie, vârsta lui Wagner, aspectul exterior, slãbiciunile, datoriile excesive si adulterul rãmâneau ascunse printre paginile catifelate de dragoste si în epopeile învolburate transpuse pe scenã

nebun

rege. Nimic atât de prozaic ca adevãrul sau ca emotia imperfectã nu era îngãduit sã stânjeneascã natura poeticã, emfaticã si rapsodicã a legãturii lor.

Homosexualitatea latentã a lui Ludwig si preferintele binecunoscute ale compozitorului pentru mãtãsuri, satin, panglici si parfumuri incitarã si mai mult lucrurile, alimentând zvonurile indiscrete la curtea regalã. Ludwig îl iubea fãrã îndoialã pe Wagner, iar prietenia lor era profundã, dar ardoarea si pasiunea dintre cei doi bãrbati erau de facturã spiritualã, artisticã si afectivã, nicidecum fizicã. Regele nu-1 îndrãgea pe Wagner - bãrbatul, ci îl venera pe Wagner - artistul care insufla viatã propriilor visuri si-i încãlzea sufletul.

Anii de corespondentã neîntreruptã, plinã de afectiune fatã de Wagner, laolaltã cu sprijinul financiar nepregetat din trezoreria regalã, oglindeau pasiunea profundã si devotamentul imens nutrite de Ludwig pentru arta compozitorului, precum si nevoia obsesivã de a-si vedea fanteziile prinzând viatã. Dar necontenita încurajare a lui Wagner de cãtre rege se întemeia aproape în exclusivitate pe viziunea dualã a acestuia din urmã despre sine însusi, atât ca binefãcãtor, cât si ca receptor al compozitorului înzestrat cu incontestabil geniu. Wagner reprezenta în ochii înflãcãratului suveran un autentic succesor al cavalerilor medievali rãtãcitori, plini de abnegatie si curaj, în cãutare de aventuri eroice, atât de admirati, numai cã Ludwig nu tintea cãtre protejarea unei fecioare frumoase aflate în suferintã, ci a omului de vârstã mijlocie Richard Wagner. Prietenia lui constituia rodul propriei pozitii suverane, o dovadã a bunelor gratii si a clementei rãsfrânte asupra compozitorului pentru ocrotirea artei si a creatiilor exceptionale. Ludwig nu 1-a tratat niciodatã

pe Wagner ca pe un egal într-o anumitã privintã, ci si-a considerat mai degrabã mecenatul ca pe o adevãratã acordare de favoruri regesti în traditia Wittelsbachilor.

încã de la începutul copilãriei, regele fusese înconjurat de legendele medievale germanice; evocate în picturile de la Residenz si Hohenschwangau, în povestirile spuse de mama si de profesorii lui particulari si în cãrtile citite. Prin mijlocirea unor asemenea drame muzicale, ca de pildã „Tannhãuser" si „Lohengrin", Wagner îi reînvia mental universul plin de fantezie al acestei copilãrii. Ludwig se cufunda cu patos în lumea captivantã plãsmuitã de compozitor si gratie acestei stãri de reverie purificatoare, evada mãcar si pentru scurtã vreme din mediul victorian, burghez, detestat cu atâta tãrie.

Tânãrul suveran se vedea pe sine însusi nu numai ca ocrotitor, dar prin intermediul actului de patronaj, si ca apropiat colaborator, creator deopotrivã si laolaltã cu Wagner. Deseori se referea la „opera noastrã" în scrisorile cãtre Wagner si acest fapt, împreunã cu natura intrinsecã a compozitiilor muzicale, reprezintã cheia tolerantei si generozitãtii manifestate de Ludwig fatã de muzicianul capricios.

Viziunea împãrtãsitã si de rege si de Wagner prefigura un nou program de câteva spectacole, excesiv de costisitoare, care urmau sã fie montate. Pentru realizarea acestui repertoriu, Wagner îl înstiinta pe Ludwig cã trebuia sã supravegheze personal repetitiile cântãretilor, devotati exclusiv operelor sale si pregãtiti sã atingã cele mai înalte nivele artistice, în acest scop, regele aranja sã i se ofere un post temporar profesorului de canto din Leipzig, Friedrich Schmitt.

O stare de îngrijorare se rãspândi curând în întregul

158

Degete nebun

Miinchen, pricinuitã de perspectiva tristã ca Wagner sã aserveascã viata muzicalã a capitalei propriilor opere si sã-i supunã pe muzicanti si pe cântãreti la exigente irealizabile.

Wagner lãsã de asemenea sã se înteleagã cã un nou teatru liric, proiectat special pentru punerea în scenã a operelor sale, ar fi o eventualã necesitate. Prezentã apoi ideea unei scoli anume destinate pregãtirii cântãretilor wagnerieni într-o lucrare intitulatã „Raport cãtre Maiestatea Sa Regele Ludwig al II-lea al Bavariei asupra fondãrii unei scoli germane de muzicã la Miinchen". Compozitorul argumenta cã numai o astfel de scoalã ar putea sã garanteze reprezentarea impecabilã si de înaltã valoare a operelor lui. îsi dãdea seama de animozitatea crescândã manifestatã fatã de el în anumite cercuri miinche-neze si prin urmare nu pomeni nici o clipã de telul cãtre care tindea, si anume acela al montãrii exclusive a propriilor drame muzicale, în schimb, vorbi în termeni voalati despre necesitatea unui stil national în domeniul operei, reprezentate de artisti ireprosabil pregãtiti.

Oricât de judicioase ar fi fost ideile lui Wagner, ele rãmâneau prea revolutionare pentru acele timpuri. Când miinchenezii aflarã despre scopurile compozitorului, se temurã de totala subminare a muzicii bavareze pricinuitã de intentiile arbitrare ale lui Wagner. Muzicantii, cântãretii si profesorii de muzicã presupuneau cã propriile posturi urmau sã fie sacrificate prin înlocuirea lor cu persoane propuse de Wagner, cu costuri nemãsurate pentru contribuabilii bavarezi.

Ludwig se învoi fãrã îndoialã sã sustinã obiectivele compozitorului, dar, spre deosebire de Wagner, era destul de subtil sã înteleagã efectele defavorabile ale unui ase-

159
menea proiect asupra opiniei publice. Prin urmare, regele îl avertizã pe Wagner:

„Vã asigur cã va fi dificil sã realizati o îmbunãtãtire în acest domeniu; majoritatea oamenilor din vremurile noastre, absorbiti cum sunt de planuri egoiste, bãnoase, au o viziune cu mult diminuatã despre splendoarea adevãratei arte. Din acest motiv, vã îndemn cu toatã tãria, prea scumpe prietene, sa vã continuati proiectul în maniera sugeratã în ultima scrisoare, anume cu extremã prudentã."5

Cu toate cã sustinea pe deplin programul de spectacole propus de Wagner, Ludwig tintea de asemenea cãtre declansarea unei revolutii culturale în capitala bavarezã, cauzã înaltã pe care intentiona s-o serveascã pânã la capãt. Pe 8 noiembrie 1864, monarhul îi scrise compozitorului: telul meu este sã trezesc în publicul munchenez o stare de spirit mai înaltã, mai sobrã prin prezentarea unor opere atât de importante precum cele create de Shakespeare, Calderon, Goethe, Schiller, Beethoven, Mozart, Gluck si Weber. Prin aceastã initiativã, sper sã eliberez în fine publicul de gusturile lui vulgare si frivole... Toatã lumea ar trebui sã pãtrundã sobrietatea artei."6

Pânã în octombrie 1864, se scurseserã cinci luni de când Richard Wagner stãtea în Miinchen; locuia încã în casa de pe malul lacului Starnberg, închiriatã de Ludwig, dar curând vila Pellet se dovedi a fi neconvenabilã. Datã fiind natura pozitiei sale, regele se vedea nevoit sã se afle permanent în capitalã si, în acest chip, în imposibilitatea de a mai tine legãtura strâns cu compozitorul. Ca atare, Ludwig gãsea'situatia insuportabilã. In consecintã, închirie o nouã casã pentru prietenul sãu, pe Brienner-strasse, al numãrul 21, chiar în josul bulevardului unde

y eo

? nebun

era situat Residenz. Ca o ironie a sortii, aceastã clãdire se înãlta aproape vizavi de palatul de pe Barerstrasse, ocupat odinioarã de amanta lui Ludwig I, Lola Montez.

Noul cãmin în care se instala Wagner era un edificiu irnpimãtor, ornat cu balcoane sprijinite pe coloane si cu frontoane sculptate, si asezat într-o grãdinã imensã. De îndatã ce se mutã, compozitorul începu sã redecoreze interioarele: dispuse sã i se tapeteze peretii cu mãtãsuri si catifele scumpe, sã i se acopere ferestrele cu draperii grele din brocart tesut cu fir auriu si-si parfumã încãperile cu arome exotice ametitoare. Gazeta „Allgemeine Zeitung" consemna cã „un mare senior oriental n-ar ezita nici un moment sã-si stabileascã definitiv resedinta acolo."7

Numai cã Wagner, vesnic nemultumit, nu contenea cu pavoazarea casei. Un vizitator evoca mai târziu: „în acea zi, 1-am gãsit într-o stare de spirit «violet». Fereastra era acoperitã cu o draperie de catifea viorie. Stãtea într-un fotoliu capitonat cu plus violet, pe cap îsi pusese o bonetã violet, pe care o ridicã foarte putin când se sculã în picioare ca sã mã întâmpine."8

Acest lux hedonistic costa o groazã de bani. Wagner considera cã nu-si putea compune si desãvârsi operele decât dacã trãia într-o asemenea ambiantã opulentã, în acest sens îsi motivã odatã felul de a fi într-o scrisoare cãtre Franz Liszt: „Dacã mi-e dat din nou sã mã cufund în suvoiul creativitãtii artistice, pentru ca sã cresc viguros si sã rodesc în universul imaginatiei mele, atunci puterea mea de plãsmuire are nevoie de foarte multã sustinere, fantezia mea de o existentã comodã si îmbelsugatã. Când lucrez, nu pot sã duc o viatã de câine, nici sã dorm pe paie ori sã beau lichior ieftin. Trebuie sã mã simt ademenit, transportat într-un fel sau altul, dacã

161
este sã-mi îndeplinesc misiunea îngrozitor de dificilã de a zãmisli o lume inexistentã."9

Date fiind împrejurãrile, cu un protector tânãr, bogat, care-1 adora si cu multi ani de sãrãcie în urmã, ar fi fost cu adevãrat incredibil dacã Wagner n-ar fi profitat din plin de situatia neasemuit de favorabilã. Dar era destul de pãtrunzãtor sã judece conjunctura politicã din Miinchen si sã se strãduie sã ascundã realitatea stilului sãu de viatã exotic, comandându-si toate aceste mãrfuri costisitoare la negustori austrieci si evitându-i pe cei bavarezi.

Problema banilor acaparase de fapt mintea compozitorului. Modul sãu de viatã, dedat actelor de extravagantã, asociat cu enorme datorii din trecut, îl ducea în mod inevitabil la ruinã, lãsându-1 aproape mereu lefter. Primele subsidii anuale acordate de rege fuseserã fixate la 4.000 de guldeni. In plus, Ludwig îi dãrui lui Wagner din averea personalã suma de 4.000 de guldeni pe 10 mai 1864, urmatã la 10 iunie de alti 20.000 de guldeni. Trezoreria de stat achitase de asemenea notele de platã detinute de creditorii compozitorului chiar la începutul sederii acestuia în Miinchen.10 Cu toate acestea, pânã spre sfârsitul verii, muzicianul risipise toate aceste importante sume de bani.

S-a stârnit multã zarvã în jurul imensei averi cheltuite de rege cu larghete si fãrã socotealã pentru Wagner. Desi afacerile financiare între Ludwig si compozitor erau dirijate în secret, curtenii furiosi furnizau presei miin-cheneze un potop de dezvãluiri, alimentând mânia crescândã provocatã de protectia regalã de care se bucura Wagner. De-a lungul întregii lor prietenii, Ludwig i-a dãruit compozitorului o sumã totalã de aproximativ

162.

nebun

og5.099 de guldeni (echivalentã cu 562.914 mãrci); aceasta includea plata chiriilor pentru diferite case, cadouri personale, salarii, stipendii, finantarea tuturor operelor wagneriene, precum si împrumuturile care salvaserã de la dezastru Festspielhaus* si ciclul Nibelungilor. Ca monarh, Ludwig beneficia de alocatii anuale pentru întretinere în valoare de 2 milioane de guldeni; un sfert din aceastã sumã era plãtit cu regularitate bunicului sãu ca o formã de pensie viagerã regalã. Dupã achitarea diverselor cheltuieli ale casei regale, a salariilor si a spezelor de întretinere a palatelor regale, Ludwig rãmânea cu un venit disponibil de aproximativ 300.000 de guldeni pe an.11 Din acesti bani, regele a subventionat toate reprezentatiile operelor wagneriene. si totusi, Ludwig risipea cu dãrnicie sume mult mai mari de bani pe propriile proiecte; astfel, doar celebra sa caleasca suflatã cu aur, construitã special pentru plãnuita nuntã, a costat mai mult decât suma totalã a donatiilor fãcute compozitorului. Nici frecventele nemultumiri exprimate de Wagner fatã de compensatiile primite pentru munca personalã nu rãmâneau retoricã goalã de continut; compozitorul n-a fost niciodatã rãsplãtit asa cum se cuvine pentru montarea oricãreia dintre operele sale, chiar dacã s-a bucurat de popularitate în timpul vietii, în contrast cu suma totalã de bani primitã de Wagner de la rege în decurs de nouãsprezece ani, compozitorul Giacomo Meyerbeer a fost recompensat cu 750.000 de mãrci pentru cele o sutã de reprezentatii cu opera „Profetul" la Berlin.12

Festspielhaus (Ib. germ.) - teatrul pentru reprezentatii de galã

163
La cererea expresã a lui Ludwig, Wagner elabora o schitã generalã a proiectelor sale de viitor. Potrivit promisiunilor compozitorului, opera „Tristan si Isolda" avea sã fie gata pentru punere în scenã în 1865; aceasta trebuia sã fie urmatã de „Die Meistersinger von Niirnberg" si de tetralogia finalizatã „Der Ring des Nibelungen" în 1867-1868, precum si de „Die Sieger" în 1870 si de „Parsifal" un an mai târziu.13 în cele din urmã, în pofida generosului sprijin financiar din partea regelui, numai „Tristan si Isolda" a vãzut lumina rampei conform planului. Repertoriul personal întocmit de Wagner reprezenta un slab efort menit sã reducã la tãcere numãrul crescând de critici; în loc de aceasta, compozitorul s-a hazardat nebuneste într-o controversã care era cât pe ce sã se încheie cu ruperea relatiilor cu binefãcãtorul sãu regesc.

•l

164

11

„JVecazuri crescânde"

jLa rugãmintea compozitorului, pe l octombrie 1864, Ludwig îi acordã o crestere simtitoare a salariului oficial, de la 4.000 la 5.000 de guldeni. Desi se presupunea cã valoarea si circumstantele stipendiilor reprezentau un secret pãstrat cu grijã, vestea se rãspândi cu iutealã în întregul Miinchen. Aceste subiecte de bârfã captau atentia tuturor: aparenta lãcomie insatiabilã de bani a lui Wagner si mania sa incredibilã de a-i împrãstia fãrã crutare. Toti miinchenezii manifestau o ostilitate din ce în ce mai mare fatã de sprijinul regal care-i îngãduia compozitorului un stil decadent de viatã atât de gustat. Protestul public era întretinut de faptul cã pânã în toamna anului 1864 Wagner îsi trecuse vremea nefinalizând nimic, afarã de onorarea câtorva dintre vechile datorii. Lunile de ostenealã la unele dintre partiturile operelor sale se soldaserã cu prea putin si, de fapt, aventura sentimentalã cu Cosima von Biilow pãrea sã fi fost cea mai entuziastã si plãcutã îndeletnicire de fiecare zi. Adevãrul cã banii plãtiti compozitorului proveneau din lista civilã personalã a regelui, trecând doar prin trezoreria de stat, nu conta

165
câtusi de putin. Dezaprobarea supusilor se înteti în conditiile în care un consilier la Curtea Supremã a Bavariei câstiga 2.800 de guldeni pe an, un administrator dintr-o scoalã secundarã, 2.200 de guldeni, iar seful unui departament ministerial cu optsprezece ani vechime în serviciul guvernamental numai 3.900 de guldeni.1

La cinci zile dupã ce-i mãrise salariul, Ludwig primi o scrisoare de la Wagner prin care era informat cã, însufletit de încredere si inspiratie reînnoite, se simtea pregãtit sã se dedice întru totul ducerii la bun sfârsit a ciclului Nibelungilor. „Cer din partea înãltimii Voastre sã-mi acorde un termen de gratie regeascã de trei ani si la cea de-a douãzeci si doua sãrbãtorire a zilei de nastere a nobilului meu suveran va fi pusã în scenã si, multumitã bunãvointei sale, dezvãluitã natiunii germane."2 în acest caz, bineînteles cã expresia de „gratie regeascã" însemna de fapt continuarea sprijinului financiar. Pe 7 octombrie, regele îi acordã prietenului sãu o audientã; compozitorul îsi descrise în linii generale planurile pentru terminarea tetralogiei „Inelul Nibelungilor", specificând totodatã si fondurile necesare pentru sustinerea acestei munci laborioase. Ludwig cãzu de acord fãrã rezerve; înainte ca Wagner sã pãrãseascã palatul de resedintã, suveranul îi aprobã toate cererile.

Ludwig lãsã toate detaliile în seama lui Julius Hofmann, secretarul curtii si administratorul casei regale. Douã sãptãmâni mai târziu, pe 18 octombrie, Hofmann îi înmâna compozitorului un contract formal privind finalizarea tetralogiei. Ludwig socotea cã prevederile acestei întelegeri erau obligatorii pentru Wagner: acesta se angaja ca o copie a partiturii fiecãreia dintre cele patru opere sã-i fie predatã regelui în decurs de trei ani, iar Ludwig

î 66

nebun

ufiria sã fie unicul detinãtor al drepturilor de autor, în schimb, se stabilea ca Wagner sã primeascã 30.000 de guldeni drept recompensã pentru munca de creatie si sã suporte orice alte cheltuieli suplimentare legate de terminarea si prezentarea tetralogiei. Wagner impusese clauzele contractului; dacã aceste conditii erau respectate, dãduse „asigurãri categorice" cã nu va mai pretinde alte sume de bani din partea regelui, în realitate, contractul era departe de a fi generos, tinând seama de trudnicia creatiei si de costurile anticipate de montarea spectacolelor de operã. Ludwig încheiase contractul cu bunã-credintã; totusi, Wagner nu mai detinea din punct de vedere tehnic drepturile de autor asupra celor patru drame muzicale din ciclul Nibelungilor, fiindcã le vânduse deja fostului sãu protector, Otto Wesendonck. Regele avea sã afle de aceastã duplicitate abia dupã multi ani.3

Ludwig era încântat de modul în care decurgeau evenimentele, încheiase un contract formal cu Wagner, dispunea de programul viitoarelor stagiuni si se astepta ca multi dintre criticii fãtisi ai compozitorului sã fie astfel redusi la tãcere. Dar ministrii sãi nu-i împãrtãseau deloc bucuria. Pfistermeister, care în fata lui Ludwig juca rolul functionarului de stat smerit si îndatoritor, devenise în fapt dusmanul înversunat al compozitorului. Secretarul de cabinet se temea cã asa-numitul jaf comis de Wagner asupra vistieriei regale ar putea avea drept rezultat ruinarea suveranului. In luna decembrie, Ludwig îl demise din functie printr-un decret regal pe baronul von Schrenck, care detinea în cabinetul bavarez dubla pozitie de prim-ministru si ministru al afacerilor externe. In locul acestuia, monarhul îl numi pe baronul Ludwig von der Pfordten, care acceptã ambele portofolii. Aceastã schimbare era

167
oarecum surprinzãtoare, luând în considerare binecunoscuta aversiune nutritã de Pfordten fatã de Wagner. Compozitorul întâmpinã cu strângere de inimã aceastã veste: Pfordten fusese profesor de drept roman la Leipzig si ministru al învãtãmântului public în guvernul saxon în 1848. Prin urmare, cunostea îndeaproape activitãtile revolutionare desfãsurate de Wagner. în timpul posturilor ocupate sub domnia lui Maximilian al II-lea, Pfordten încercase sã-1 convingã pe rege sã nu permitã punerea în scenã a operei „Tannhãuser" în Miinchen, actiune care se spune cã i-ar fi atras dispretul vesnic din partea lui Ludwig al II-lea.4 Secretarul de cabinet Pfister-meister se alie repede cu Pfordten si uneltind împreunã, cei doi se apucarã sã dejoace toate proiectele wagneriene care comportau cheltuieli suplimentare din visteria regalã. Pentru Ludwig si Wagner, tandemul deveni curând „Pfi" si „Pfo" - ambii inamici îndârjiti.

Spre iarna lui 1864, adversarii lui Wagner se împãrteau, în general vorbind, în douã grupuri, în primul, se încadrau acei membri ai curtii regale, inclusiv ministri si majoritatea servitorilor de la palat, care nu numai cã-1 priveau cu neîncredere pe compozitor, dar se si temeau cã înrâurirea crescândã exercitatã de Wagner asupra tânãrului suveran ar putea conduce în ultimã instantã la o eventualã neglijare a îndatoririlor regale. Deja, din momentul instalãrii compozitorului în Miinchen, Ludwig fãcea tot posibilul sã evite în întregime ceremoniile si formalitãtile vietii de la curte: se sistaserã balurile, receptiile de galã, banchetele, trecerea în revistã a regimentelor, discursurile. Atunci când demnitarii preocupati îl întrebarã cu discretie pe rege dacã ar binevoi sã fie amfitrionul urmãtorului eveniment monden, Ludwig le

168

Degete nebun

întâmpina în mod inevitabil cererile politicoase cu scuze repetate. La început, pretextã cã se afla încã în doliu dupã jnoartea tatãlui. Totusi, aceastã justificare subredã îi servi pentru o perioadã destul de lungã de timp, dar spre începutul toamnei lui 1864, doliul oficial de sase luni se sfârsi. Cu toate acestea, regele refuza cu încãpãtânare sã reia calendarul evenimentelor de la curte.

O bunã parte din animozitatea publicã viza viata particularã a compozitorului. Cosima von Biilow convietuia cu Wagner din vara precedentã petrecutã la vila Pellet; doar arareori li se alãtura si sotul încornorat. Spre sfârsitul verii lui 1864, von Biilow suferise o congestie cerebralã care-1 tintuise în apartamentul ocupat la hotelul mun-chenez „Europaischer Hof"; pe toatã durata bolii sotului, Cosima rãmase cu Wagner la Starnberg, necuviintã ce furnizase colportorilor de zvonuri supozitii nesfârsite.

Wagner îl rugase în repetate rânduri pe rege sã-i ofere lui von Biilow un post oficial la curte. Spre finele anului, Ludwig acceptase sã-1 numeascã pe von Biilow în functia de „Vorspieler" sau de pianist al curtii, desi acesta locuia în mod obisnuit la Berlin si lucra ca sef de orchestrã si profesor la vestitul conservator Stern. Desi Wagner pretuia sincer aptitudinile cu care era înzestrat von Biilow, precum si profunda sa cunoastere a muzicii, compozitorul se comporta într-o manierã complet lipsitã de gentilete. Cu von Biilow instalat cu bine si în sigurantã la Miinchen, Wagner îsi asigurase de asemenea prezenta neîntreruptã a amantei în capitala bavarezã.

La un nivel cu totul diferit, se situau apoi cei care percepeau prezenta compozitorului ca o mãrturie a faptului cã regele se gãsea sub influenta liberalilor si a protestantilor. Cea mai mare parte a acestui al doilea grup