The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun

Wagner se îngrozi la gândul cã Malvina împrãstiase nãscocirile macabre pânã la tronul Bavariei. De la Tribschen, le demascã pe Malvina si pe prietena ei, Isidore, îndem-nându-1 pe Ludwig sã-i suspende cântãretei renta viagerã

260

nebun

si s-o izgoneascã din Miinchen. Dar lucrurile merseserã inult prea departe pentru ca Ludwig sã se potoleascã asa de usor. Acuzatiile Malvinei von Carolsfeld ajunseserã si în cercurile înalte ale curtii regale, iar secretarul curtii, Lorenz von Dufflipp, îl îmboldi pe rege sã se distanteze de prietenul sãu exilat. Pe 13 decembire, Ludwig îi rãspunse:

„Sunt surprins cã socoti nu tocmai cuser situatia care-i priveste pe Wagner, pe Frâu von Biilow si pe Frâu Schnorr. Dacã acest zvon mizerabil se va dovedi adevãrat - ceea ce eu n-am fost niciodatã în stare sã cred, -atunci înseamnã cã este într-adevãr un caz de adulter -vai!"11

De pe 30 noiembrie 1867 pânã în martie anul urmãtor, regele si compozitorul nu purtarã corespondentã. Confruntat cu dovada incontestabilã a adulterului sãvârsit de Wagner , Ludwig, pentru prima si singura datã, fãcu o încercare clarã si constientã sã-1 alunge pe compozitor din viata lui. Dupã pãrerea regelui, mai important decât faptul real de nerespectare a fidelitãtii conjugale era abuzul fãrã scrupule de încredere regalã cu privire la scrisoarea publicã semnatã în sprijinul lui Hans von Biilow, al cãrei continut se dovedea a fi fals. înainte, Ludwig se legase mereu prin jurãmânt sã nu-si abandoneze niciodatã prietenul; acum, se simtea trãdat, iar relatia pãrea fãrã sperantã de reînfiripare.

Acele sute de zile de tãcere erau o torturã pentru rege. In cele din urmã, nu se putu hotãrî sã-si pãstreze tãria de caracter. Wagner îl trãdase, abuzase de încrederea lui, dar o rupturã totalã cu compozitorul ameninta însãsi temelia lumii sale de vis, nãdejdile în „Die Meistersinger von Ntirnberg", „Der Ring des Nibelungen", „Parsifal" si „Die Sieger". Nu suporta sã-si vadã micul sãu univers Dãruit, în 9 martie, îi scrise compozitorului:

261
„Nu mai pot îndura pentru nimic în lume sã nu mai primesc nici o veste de la dumneavoastrã. Dacã vreti sã fiu întreg curând si sã mã simt din nou bine, vã rog sã nu amânati câtusi de putin, scumpe om, si sã-mi trimiteti fãrã întârziere o scrisoare lungã". Ludwig îl invita pe Wagner la Hohenschwangau, unde spera cã puteau discuta despre proiectul viitoarelor opere. Sfârsi prin a-1 numi pe Wagner, citând din libretul operei „Die Walkiire", „primãvara dupã care tânjit-am atâta în toiul înghetat si pâclisit al iernii."12

Rãspunsul compozitorului era calculat si rece. Decât sã accepte vina pentru situatia scandaloasã care dusese la dezbinare, Wagner încercã fãrã jenã sã-1 facã pe rege sã creadã cã lui i se datorau toate problemele apãrute între ei. „stiu cã mã întâmpinati cu bratele deschise numai când rãmân tãcut. Asadar, de ce sã nu tulburãm tãcerea si sã nu redesteptãm vechile ecouri dãtãtoare de sperantã ale sufletului meu, care pânã acum ar fi murit din cauza tãcerii dumneavoastrã."13

Dar, spre marea surprindere a lui Wagner, regele nu capitulã. Era tot atât de viclean ca si compozitorul când se vedea încoltit.

Simtea nevoia, din motive strict pesonale, sã reînnoiascã prietenia cu Wagner artistul, dar Wagner omul îl dezamãgise si-i înselase asteptãrile în repetate rânduri si nu putea fi niciodatã iertat pentru comportamentul sãu duplicitar si pentru abuzul de încredere regalã, în rãspunsul lui, Ludwig era spãsit, însã îi spuse cu blândete compozitorului cã el însusi nu întelesese cu exactitate situatia.

„Oh! Prietene! Cândva, lumea mi se pãrea trandafirie, iar omul nobil; de atunci, am trecut prin experiente

262

extraordinar de amare ... asa încât sentimentele mele de urã si mizantropie sunt pe deplin justificate - doar în mine însumi si, mai presus de toate, în cãutarea idealului nostru, am putut sã gãsesc alinare si putere. M-am închis în mine însumi pentru totdeauna, tintuit de repulsie si umilintã în fata lumii. Acum, aceastã perioadã a trecut; a fost un proces de purificare, un episod din viata mea; sunt fortificat, voi uita si voi ierta lucrurile îngrozitoare care mi s-au pricinuit si mã voi avânta cu curaj în vâltoarea vietii, devotându-mã obligatiilor mele sacre ... pentru cã îmi dau limpede seama care este marea mea misiune si, credeti-mã, mi-o voi îndeplini cu fidelitate si cu constiinciozitate."14

Pânã când regele trimise aceastã scrisoare, Cosima era din nou însãrcinatã. De data aceasta, nu exista pretextul cã altcineva decât Wagner ar putea fi tatãl. La 6 iunie 1869, Cosima nãscu un bãiat, botezat Siegfried. Dupã nici o sãptãmânã, Cosima îi ceru în cele din urmã lui von Biilow divortul, în decursul grelei încercãri, acesta se comportase admirabil, acum, cu încunostintarea prealabilã si consimtãmântul Cosimei, von Biilow înainta o plângere oficialã împotriva sotiei sale la un tribunal berlinez, învinuind-o de pãrãsirea domiciliului conjugal. Pe 18 iulie 1870, se pronuntã divortul si Cosima deveni liberã. O lunã mai târziu, într-o bisericã protestantã din Lucerna, Cosima si Wagner se cununarã. Ca sã atenueze lovitura, ei aleserã pentru ceremonia cununiei ziua de 25 august, a douãzeci si cincea aniversare a lui Ludwig.

263

19

„Meistersinger", „^eingold" si „Walkiire"

J^a 24 octombrie 1867, Wagner îi prezentã regelui partitura completã a marii sale opere comice „Maestrii cântãreti din Nurnberg". La început, compozitorul declarase cã aceastã comedie muzicalã avea sã fie gata pentru reprezentatie în 1865. Dar „Meistersinger" suferi de pe urma tumultului din viata din ce în ce mai nestatornicã a compozitorului si Ludwig primi opera terminatã dupã aproape doi ani si jumãtate de la data când i se promisese initial.

„Meistersinger" este singura operã wagnerianã usoarã, amuzantã si recreativã, zugrãvind personaje luate nu din lumea zeilor si piticilor, ci din cea a lucrãtorilor obisnuiti si mestesugarilor medievali. Nara povestea lui Walther von Stolzing, un tânãr cavaler din Nurnberg care, în urma unui concurs de cântece câstigã mâna frumoasei Eva Pogner. Wagner înfãtiseazã un spectacol impresionant, plin de coruri entuziaste si de marsuri; din punct

264

Degete nebun

de vedere muzical, „Meistersinger" contine unele dintre cele mai populare si mai fermecãtoare melodii, incluzând vestitul „Preislied", cântec de slavã prezentat în concurs de Walther von Stolzing, si coralurile finale, triumfãtoare. Opera exprimã de asemenea ideea de „Volk" sau de identitate nationalã germanã, înglobând aspiratii materiale, spirituale si artistice. Potrivit viziunii din „Meistersinger", popoarele teutonice se puteau unifica prin arta germanã si, cu cultura lor, triumfau asupra altor semintii. Aceste sentimente, împreunã cu cuvintele finale rostite de personajul principal, Hans Sachs, cântãret, dar si poet popular, iubit de popor, întru preamãrirea artei germane, si cu corul trâmbitând sfintele idealuri germane, transformau „Meistersinger" nu numai într-o chemare la unitate nationalã, dar si într-o denuntare a influentei si a culturii strãine.

Wagner dorise sã-si punã în scenã opera chiar la Niirnberg. Ludwig opta totusi pentru Miinchen. O datã cu începerea repetitiilor, compozitorul se confruntã cu nenumãrate dificultãti. Opera dura patru ore si jumãtate, cea mai lungã pânã la acea datã dintre creatiile wagneriene, si necesita trei schimbãri majore de decor, menite sã evoce atmosfera din Nurnberg-ul medieval, în plus, era nevoie de un cor alcãtuit din peste o sutã de cântãreti, pe care Wagner vroia sã-i pregãteascã personal. Wagner apelã din nou la Hans von Biilow sã dirijeze orchestra; relatiile dintre cei doi erau însã atât de tensionate din pricina aventurii amoroase cu Cosima, încât ei se evitau chiar si la repetitii.

Ludwig însusi se arãtã la început putin entuziasmat de „Meistersinger"; o operã satiricã alcãtuitã din meseriasi si sãteni medievali pãrea sã fie vãduvitã de aceeasi

265
aurã romanticã sau de jocul fanteziei ca în „Tannhãuser" ori în „Lohengrin". Totusi, când ascultã în cele din urmã muzica si citi libretul, regele îsi schimbã de îndatã pãrerea, îl desfãtau sentimentele religioase, chemãrile la unitate nationalã si glorificarea idealurilor si culturii germane. Dupã ce asistã la repetitia generalã în costume si cu acompaniamentul orchestrei, notã: „M-am simtit atât de miscat si de furat de visare, încât mi-a fost imposibil sã mã alãtur celorlalti la profanele aplauze în semn de admiratie".1

Premiera cu „Die Meistersinger von Niirnberg" avu loc pe 21 iunie 1868, la Teatrul curtii regale din Miinchen. Sute de prieteni de-ai compozitorului, veniti de pe tot cuprinsul Europei, umpleau lojele si fotoliile de orchestrã, susotind în asteptarea evenimentului. Chiar înainte de ridicarea cortinei, Ludwig al II-lea intrã în loja regalã. Regele purta un frac negru cu cozi si o lavalierã albã si-i salutã reverentios pe spectatori cu o înclinare a capului, când acestia se ridicarã în picioare. Asa cum dicta eticheta, Wagner se prezentã ceremonios în loja regalã cu putin înainte de începerea reprezentatiei, dar, spre surprinderea lui, Ludwig îl invitã sã ia loc alãturi de el, onoare fãrã precedent pe care o refuza de obicei chiar si membrilor propriei familii.

în cele din urmã, se ridicã si greaua cortinã pentru ultima capodoperã wagnerianã. La sfârsitul primului act, publicul din salã îl ovationa îndelung pe compozitor, însã acesta refuzã sã schiteze vreun gest de multumire. La sfârsitul celui de-al doilea act, regele îl rugã totusi sa rãspundã aclamatiilor si Wagner se ridicã politicos din fotoliu si fãcu de la marginea lojei regale o reverentã cãtre multime. O asemenea actiune din partea unui om

266

fygele nebun

de rând, si anume sã rãspundã la ovatii din loja regalã, soca profund publicul formalist munchenez.

Cu toate acestea, nimic nu putea umbri triumful reputat de „Maestrii cântãreti din Niirnberg". Se mai programarã alte cinci reprezentatii si toate se bucurarã de mare succes, desi în absenta compozitorului. Dupã premierã, Wagner se întoarse la Tribschen, extenuat de montarea operei si de luptele continue purtate împotriva lui de presa munchenezã. La scurt timp, Ludwig primi o scrisoare prin care prietenul sãu îl informa cã se hotãrâse sã rãmânã pe viitor în Elvetia si sã se dedice numai muzicii sale. De data aceasta, Wagner se tinu de cuvânt: aveau sã treacã opt ani înainte ca regele si compozitorul sã se întâlneascã din nou.

Pe 27 septembrie 1869, Ludwig asistã la premiera operei „Das Rheingold" („Aurul Rinului"), prima din marea tetralogie wagnerianã „Inelul Nibelungilor". Se dovedi a fi un esec pentru Wagner, întrucât regele ordonase în mod expres sã se punã în scenã opera împotriva vointei manifestatã formal de compozitor. Wagner terminase „Das Rheingold" în 1854; nu fusese însã montatã, desi anumite fragmente ale partiturii fuseserã interpretate în fata publicului, în mod cât se poate de natural, Wagner dorea sã astepte pânã când termina si celelalte trei opere ale ciclului Nibelungilor, astfel încât sã poatã fi prezentate în premierã în patru seri consecutive. Dar, în 1864, îi promisese lui Ludwig cã, date fiind împrejurãrile favorabile - care însemnau în fapt pentru Wagner o pensie de întretinere regalã - întregul ciclu avea sã fie gata pentru punere în scenã în 1867. Compozitorul însusi, dupã o bunã chibzuialã, acceptã sã nu se opunã îa montãri separate ale operelor tetralogiei.
Conform contractului formal semnat între rege si Wagner cu câtiva ani mai înainte, Ludwig detinea de fapt drepturile asupra celor patru opere de îndatã ce erau isprãvite. Regele asteptase încã doi ani dupã expirarea termenului de predare a partiturii înainte sã procedeze potrivit dreptului sãu justificat de a vedea opera pusã în scenã. Dându-si seama de importanta colaborãrii lui Wagner, Ludwig se strãduise sã atenueze lovitura.

„Vã implor, scumpe prietene, sã faceti tot ce se poate pentru ducerea la bun sfârsit a acestei reprezentatii: oh, am nevoie stringentã de asemenea bucurii dacã nu va sã pier în vârtejul vietii cotidiene. si totusi nu mã retrag din lume; acum, încerc chiar o plãcere în îndeplinirea îndatoririlor regesti, pe care le detestam odinioarã; mã interesez de afacerile guvernului; chiar si cu comunicatele ministeriale seci si cu rapoartele despre dezbaterile parlamentare, m-am simtit în stare sã le prind cât mai bine posibil gustul; este o necesitate tristã. Tânjesc dupã speranta împlinirii, a înfãptuirii idealurilor noastre, care-mi dã fortã spiritualã pentru toate celelalte; nu vom esua, Dragã Prietene! Vom sãvârsi totul, absolut totul: stiu sigur, sunt la fel de încredintat de acest lucru ca de faptul cã trãiesc si respir."2

Pe când începurã pregãtirile pentru reprezentatie, Biilow demisiona din postul de capelmaistru. Se vlãguise treptat si ajunsese într-o stare de surescitare nervoasã din pricina aventurii sentimentale dintre Wagner si Cosima, iar simplul gând de a apãrea din nou în fata publicului ca sã dirijeze opera compusã de amantul sotiei sale îi depãsea puterea de rezistentã. Cu toate cã nu încuviintase proiectul de a monta „Das Rheingold" independent de restul ciclului, încã neterminat, dar fãcând

268

6^ nebun

parte dintr-un tot unit printr-o ideea comunã, Wagner îsi dãdu seama cã numai oferindu-si colaborarea ar putea sã asigure cel putin mentinerea unui anumit grad de control asupra situatiei din Mxinchen. Prin urmare, i-1 propuse regelui pe Hans Richter, un tânãr dirijor încãpãtânat, dar devotat, care sã-1 înlocuiascã pe von Biilow. Prin intermediul lui Richter, Wagner rãmânea încredintat cã indicatiile sale aveau sã fie urmate întocmai. Ludwig îi aprobã planul. Cu ajutorul lui Richter, compozitorul era tinut la curent cu cele mai noi evenimente si probleme ivite si, în tot cursul verii, multi dintre interpretii distribuiti în „Rheingold" îsi croirã drum pânã la Tribschen sã repete sub îndrumarea personalã a compozitorului.

Se ivirã dificultãti chiar de la bun început. Mai presus de orice, apãrurã numeroase probleme tehnice. Actiunea operei impunea ca personajul Alberich, spre a-si arãta puterea „Tarnhelm-ului" (coif vrãjit care-1 fãcea invizibil), sã se transforme când într-un balaur, când într-o broascã; mai erau de rezolvat problemele puntii de curcubee cãtre cetatea cereascã Walhalla si a plutirii pe apã a fecioarelor Rinului. Pentru a solutiona toate aceste dificultãti, Richter îl angaja pe Karl Brand t, un om cu imense aptitudini tehnice. Scena cu cele trei fete ale Rinului pricinui ore de frustrare imposibil de descris. La început, cântãretele erau legate cu curele de niste proptele înalte din metal atasate la niste cãrucioare, miscate pe scenã de niste masinisti, apoi împinse în spatele decorului pentru a crea impresia cã fecioarele înotau. Dar aceastã metodã se dovedi curând a f i o corvoadã considerabilã pentru interpretele din distributie; când uneia dintre fete i se fãcu greatã în timpul repetitiei si vomitã pe masinistul care împingea cãruciorul, Brandt se hotãrî sã caute o solutie

269
alternativã, în ultimã instantã, se conveni ca trei dansatoare - în aparentã, femei cu constitutie mai rezistentã -sã le înlocuiascã pe cântãrete, care urmau sã stea în culise cât îsi interpretau corala.

Richter provocã o multime de resentimente în timpul repetitiilor. Relatiile dintre el si administratorul Teatrului curtii regale, Karl von Perfall, se tensionarã chiar de la bun început. Când tânãrul dirijor insistã sã se urmeze recomandãrile compozitorului, indiferent cât de multe neplãceri ar pricinui acest aranjament, Perfall protestã direct la rege. în toiul acestor necazuri, repetitia generalã se desfãsurã pe 27 august, în prezenta regelui si a cinci sute de invitati de onoare, printre care se numãra si tatãl Cosimei, Franz Liszt. însã lucrurile decurserã cum nu se poate mai prost. Din punct de vedere muzical, reprezentatia era perfectã, iar Richter îsi îndeplinise admirabil obligatia în împrejurãrile date. Dar efectele tehnice, care formau un element crucial în derularea dramei, se dovedirã dezastruoase. Imediat dupã repetitie, Richter îi trimise o telegramã lui Wagner, înstiintându-1 despre problemele ivite si sugerându-i ca premiera, programatã pentru 29 august, sã fie amânatã pânã ce el reusea sã solutioneze toate dificultãtile. Wagner îl rugã imediat pe Ludwig sã accepte aceastã amânare si recomandã sã fie prezentatã publicului o altã operã de-a lui.

Din respect pentru Wagner, probabil cã Ludwig s-ar fi învoit pânã la urmã cu propunerea fãcutã, dacã n-ar fi fost la mijloc comportamentul arogant al lui Hans Richter. A doua zi dupã fatala repetitie generalã, Richter îl informã pe Perfall cã refuzã sã dirijeze la premiera încã prevãzutã pentru seara urmãtoare. Nu numai cã efectele scenice erau nesatisfãcãtoare, dar Richter cre-

270

le nebun.

dea, probabil pe bunã dreptate, cã presa miinchenezã avea sã-1 sfâsie în bucãti pe Wagner în articolele ei, transformând premiera într-un atac personal. Richter mai comise apoi greseala sã declare în fata lui Lorenz von Diifflipp, secretarul curtii regale, cã nu primea ordine de la nimeni, cu exceptia compozitorului.

Richter rãspunse în aceastã manierã cu consimtãmântul lui Wagner. Compozitorul fusese pe deplin încredintat cã, stiind de dorintele sale si de refuzul lui Richter de a dirija, regele urma sã-i satisfacã solicitarea si sã contramandeze reprezentatia de galã. si într-adevãr, premiera fu amânatã. Dar nu luase în considerare temperamentul inconstant si renumit de dificil al lui Ludwig. Regele interpretã amenintarea lui Richter si remarca acestuia fatã de Diifflipp drept o insultã directã la adresa autoritãtii sale suverane. Reactiona întocmai ca un veritabil autocrat. Pe 30 august, Ludwig îi scrise lui Dufflipp:

„Conduita lui Wagner si demagogia cu efectele teatrale sunt absolut criminale si nechibzuite; înseamnã o revoltã fãtisã împotriva Ordinelor Mele, si aceastã situatie n-o voi tolera pentru nimic în lume! Richter nu va mai dirija în nici un caz si va fi destituit imediat. Angajatii Teatrului Curtii Regale se vor supune Poruncilor Mele si nu capriciilor lui Wagner! Se afirmã în multe ziare cã Eu am amânat premiera. Am intuit cã asa se va întâmpla. Este foarte usor sã rãspândesti zvonuri false si e Vointa mea sã se dea publicitãtii povestea adevãratã si sã facã toti absolut tot ce-i omeneste posibil pentru a duce la bun sfârsit reprezentatia; deoarece, dacã aceste intrigi îngrozitoare urzite de Wagner vor izbândi, atunci întreaga multime va deveni treptat-treptat din ce în ce mai obraznicã si mai nerusinatã si, în cele din urmã, va

271
scãpa complet de sub control. Prin urmare, acest rãu trebuie curmat de la rãdãcinã: Richter trebuie sã plece... Niciodatã pânã acum nu m-am confruntat cu o asemenea impertinentã! Vã repet cât de multumit sunt de modul în care tratati situatia ... «Vivat»* Diifflipp! «Perat»** mofturile cu efectele scenice! Cu cele mai cãlduroase salutãri si cele mai sincere urãri pentru dumneavoastrã si cu blesteme împotriva sleahtei de escroci vulgari si insolenti!"3

Regele se frãmânta atât de tare din pricina situatiei, încât chiar în ziua urmãtoare îi expedie lui Diifflipp o altã scrisoare mânioasã:

„Trebuie sã se punã capãt imediat uneltirilor de neiertat ticluite de Wagner si de sustinãtorii lui! Prin prezenta, dau ordin clar ca reprezentatia sã aibã loc sâmbãtã. Richter urmeazã sã fie concediat pe loc. Dacã Wagner îndrãzneste sã obiecteze din nou, subsidiul îi va fi sistat pentru totdeauna, iar operele sale nu vor mai fi niciodatã puse în scenã la Miinchen!"4

Richter se vãzu demis fãrã explicatii la ordinul expres al regelui. Chiar si dupã aceastã dizgratie, Wagner continuã sã insiste pe lângã Ludwig sã opreascã temporar reprezentatia, îngrijorarea sa era cu adevãrat întemeiatã si se temea de efectul pe care un spectacol nereusit 1-ar produce nu numai asupra propriei reputatii, ci si asupra eforturilor viitoare de a strânge fonduri pentru construirea Teatrului festiv. Dându-si totusi seama cã Ludwig era imposibil de clintit, îl rugã pe rege sã organizeze o reprezentatie, comandã regalã, cu un public restrâns la

* Vivat (Ib. lat.) - Trãiascã ...! "Perat (Ib. lat.) - „Piarã"...!

?fe nebuni

cercul invitatilor personali. Cu toate acestea, Ludwig se mâniase atât de tare din pricina întregului incident încât rãmase surd si la aceastã rugãminte rezonabilã. Dar Ludwig se temea cã, odatã instalat în capitalã, Wagner ar reusi într-un fel sau altul sã anuleze premiera. Pentru prima datã în relatia lor, regele conspirã în fapt, împreunã cu demnitarii curtii regale, sã-1 tinã pe Wagner departe de Ba varia, în acest scop, Diifflipp primi instructiuni precise sã împiedice prin orice mijloace intrarea compozitorului în regat, dacã s-ar dovedi destul de curajos sã încerce.

Lui Wagner, i se pãrea cã regele era pur si simplu îndãrãtnic si nerezonabil. Atât compozitorul, cât si Richter, nu reusiserã sã înteleagã cã Ludwig pretuia mai mult decât prietenia propria-i autoritate suveranã; orice amenintare la adresa acestei puteri supreme, fie ea realã sau închipuitã, era întâmpinatã în mod inevitabil cu o notã de arogantã autocraticã. si totusi, regele se arãta dispus sã satisfacã dorintele compozitorului atâta timp cât nu intrau în contradictie cu ale sale. în acest sens, îi scria secretarului de cabinet: „Solicitãrile lui Wagner trebuie sã fie îndeplinite atât cât e posibil; în general, sunt justificate. Examineazã atent scrisoarea lui cãtre Mine si fã tot ce-ti stã în putintã sã-i împiedici venirea la Miinchen. Dar nu-i nevoie ca el sã stie cã acesta este Vointa Mea, altminteri, se va revãrsa iadul pe pãmânt!"5

In locul lui Richter, Perfall, cu aprobarea regelui, îl numi în postul rãmas vacant pe Franz Wiillner, dirijorul Teatrului miinchenez. Aflând de aceastã împuternicire, Wagner, cuprins de furie, îi scrise de îndatã lui Wiillner:

„Bagã de seamã si nu te atinge de partitura mea, domnule, sau altminteri du-te la naiba! Aleargã încoace si

273
încolo si omoarã-ti timpul prin cluburi, pe la recitaluri mondene cu una sau douã voci solo fãrã acompaniament, sau pe la societãti corale, ori dacã chiar trebuie cu adevãrat sã pui mâna pe partituri de operã, gãseste-ti una compusã de prietenul tãu Perfall. Poti sã-i spui acelui om ales si nobil sã meargã la Rege si sã-si recunoascã sincer incompetenta cât priveste interpretarea si punerea în scenã a operelor mele. Altfel, îl voi arde pe rug, laolaltã cu toti reporterii de teren zvonisti si colportori de scandaluri pe care-i plãteste din profiturile dobândite prin mijloace necinstite din «Rheingold» si focul nu-1 va putea stinge nimeni! Voi doi trebuie sã primiti multe lectii de la mine pânã veti întelege cã habar n-aveti de nimic."6

în cele din urmã, pe 22 septembrie, sub bagheta lui Wiillner, „Aurul Rinului" fu prezentatã în premierã. Ca o ironie a sortii, în aceeasi zi, Teatrul curtii regale din Dresda, proiectat de arhitectul Gottfried Semper, care stãtuse mãrturie primelor reprezentatii wagneriene cu „Rienzi" si „Der fliegende Hollãnder", arse pânã-n temelii. Fireste, Wagner nu participã la premierã, dar regele se înfãtisã, împreunã cu un numãr de invitati de onoare si considerã reprezentatia un triumf, în ansamblu, presa primi favorabil noua punere în scenã, desi „Bayer-ischer Vaterland" caracteriza scena de început cu cele trei fecioare ale Rinului drept un „acvariu al prostituatelor."7 Majoritatea dificultãtilor tehnice fuseserã rezolvate cu succes de Brandt; în ciuda încercãrilor lui Wagner de a califica premiera drept un dezastru în toatã puterea cuvântului, îl împuternici mai târziu pe Brandt sã-si punã în aplicare toatã experienta tehnicã pentru prima reprezentatie a „Inelului Nibelungilor" la Bayreuth. Singurul

nebun

comentariu acid veni din partea lui Wagner însusi. Reusise într-un fel oarecare sã zãdãrniceascã planurile lui piifflipp si-si croise drum pânã la Miinchen, unde, odatã sosit, solicitã imediat o audientã la rege. Ludwig îl refuzã, scriindu-i secretarului de cabinet: „Acest deznodãmânt nenorocit al afacerii «Rheingold» care acum mi-a devenit insuportabilã, a atins punctul culminant cu venirea lui R. Wagner la Miinchen împotriva Vointei Mele! I se va plãti cu aceeasi monedã dacã va avea loc o demonstratie rãuvoitoare împotriva lui, acum cã scandalul Biilow este «au comble*». «J'en ai assez.**»8

Zarva provocatã de montarea operei „Das Rheingold" demonstra o datã pentru totdeauna cã în ceea ce-1 priveste pe Ludwig, arta compozitorului precumpãnea asupra omului însusi. Regele iesise biruitor, dar, fatalmente, nu se putu abtine sã nu rupã primul tãcerea, în 22 octombrie, Ludwig îi scria lui Wagner: