Theodor codreanu în oglinzile lui victor teleucă

5. Terţul ascuns

Cu siguranţă, lumea lui Victor Teleucă mai derutează şi prin „exerciţiile logice” ale translimbajului său. Încă Alexandru Macedonski ştia că logica poeziei este nelogică într-un mod sublim. Teleucă ştie însă că nu e vorba de „nelogică” sau de „ilogică”, ci de o altă logică: „Pare ceva ilogic şi, într-adevăr, este ilogic, dar ilogicul acesta este un altfel de logic, poate chiar un metalogic. Să nu se întâmple cândva (poetul face aceste consideraţii comentând primul versul eminescian Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, precum şi câteva versuri populare, n.n.), iar în acest cândva demult au început oamenii să se dezică de logica lui Aristotel ca savanţii de geometria lui Euclid.”¹ „Ilogicul” este chiar frumosul, continuă Teleucă, precum în versul popular: „Mă Gheorghiţă, tu erai, asară când şuierai?” Dar frumosul este şi nu este raţionalizabil. Fata ştie că acela care fluiera este Gheorghiţă şi, totuşi, îl întreabă uimită, semănând ambiguitate şi mister. Acolo e frumosul, dincolo de ce spun, aparent, cuvintele.

Gândirea transdisciplinară face distincţie între terţul inclus şi terţul ascuns. Iar diferenţa principală e că terţul inclus este raţionalizabil, pe când terţul ascuns, nu. Aparent, Victor Teleucă lucrează, în cărţile sale, cu vicleniile raţionale ale terţului inclus. Probabil, de aici impresia că vrea să fie un „filosof”. Limbajul său este izbitor contradicţional, o succesiune sau o simultaneizare interminabilă de afirmaţii şi negaţii, fiecare ieşind una din alta, într-o năvală debordantă. Acest flux continuu poate să obosească şi să trezească bănuiala „imposturii”. Numai că lirosoful (şi remarc din nou inspirata etichetă dată de Mihai Cimpoi), spre deosebire de filosof, nu părăseşte, în ansamblul operei, teritoriul poeziei, deşi, fragmentar, dă impresia că o face.

Incitat tot de Oda (în metru antic), Teleucă scrie:

E ceva foarte neclar între mine şi mine. Două nonexistenţe fac o existenţă, în cazul dat minus confruntat cu alt minus, deci, cu sine însuşi, face plus după teoria lui Ceanîşev din ciudatul, deci, şi interesantul său Tratat despre nonexistenţă.¹
Ne va interesa, în ultimă instanţă, acel „ceva foarte neclar între mine şi mine”, între eu, tu, el. Ne gândim la o lume gödeliană. Teorema lui Kurt Gödel, formulată între cele două războaie mondiale (coroborată cu ecuaţiile de incertitudine ale lui Werner Heisenberg) sună „teleucian”: „un sistem de axiome suficient de bogat fără contradicţie internă este în mod necesar deschis (vor exista întotdeauna rezultate adevărate, dar care nu pot fi demonstrate) şi deci un sistem închis suficient de bogat este în mod necesar contradictoriu.”²

Într-o lume gödeliană, e nevoie de o altă logică, de una chiar personală, conchide Victor Teleucă:

Am nevoie de o logică a mea, proprie. Ezit între cei doi poli ai semnelor de circulaţie: între un da şi un nu de mare forţă. Eu înţeleg esenţa acestei logici, mai bine zis, o presimt, o intuiesc ca pe o realitate ce se ascunde dincolo de cochetăria mea cu înaltul când privesc într-o apă în care norii se conturează pe sine în detrimentul ordinii care nu admite. De fapt, şi admiterea este mai mult o formalitate, o încercare de a ne lega ochii şi a merge pe o funie peste o prăpastie care nu vrea să fie responsabilă de tot, ci numai de toate. Era cât pe ce să răstorn teoria relativităţii…¹
Logica lui, cum se vede, este „definită” metaforic: logică a norilor, şi încă a norilor din oglinda apei, norii dublu „tremuraţi” în contururi dinamice care refuză să se supună ordinii… aristotelice. Desigur, norii aceştia nu mai sunt „frumoşi” după logica esteticii clasice, a proporţiilor de forme, pe care o respingea Eminescu. Vreau să subliniez din nou că, oricât ar divaga speculativ, Teleucă nu părăseşte teritoriul poeticii şi al poeziei.

Poetul oferă diverse imagini pentru a ne introduce în spaţiul mirific al terţului ascuns, terţul sacrului, al uimirii, al muzicii, al poeziei. Nu numai în zborul norilor, dar şi al păsărilor:

Păsările călătoare ar purta în conştiinţa lor un spaţiu care îşi schimbă centrul de greutate datorită unor permutări, unor mutaţii pe care noi nu le vom putea înţelege nicicând (căci sunt neraţionalizabile, n.n.). Poate că drumul acesta de toamnă şi primăvară, mai exact, distanţa dintre două anotimpuri e acel cântec infinit de flaut?²
Dar „distanţa dintre două anotimpuri” este nemăsurabilă. Ea este un terţ ascuns. Şi e un cântec din flaut. Ce-i cu acest „cântec din flaut”?

Între toate instrumentele muzicale, poetul mărturiseşte că are o afinitate profundă, inexplicabilă cu flautul. Şi asta din copilărie. Flautul este fratele fluierului, instrumentul străvechi nu numai al lui Pan, dar şi al păstorilor români. De la fluier la flaut, dacă vreţi, este saltul din cultura/muzica minoră la cea majoră, cum ar spune Blaga, maestrul lui Teleucă. Pan a inventat fluierul ca să-i desfete pe zei, pe oameni, pe nimfe, pe animale. Flautul a preluat menirea fluierului, devenind instrument divin şi la popoarele orientale. „Legenda chineză a lui Suo-che şi Long-Yu – spun Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant – face şi ea apel la virtuţile supranaturale ale sunetului flautului (cheng). Acesta dă naştere unei brize uşoare, unor nori coloraţi şi mai ale unor păsări fenix care îndrumă cuplul spre paradisul Nemuritorilor. Flautul lui Hans i-a condus pe copii în caverna muntelui care simbolizează reintegrarea în starea edenică. Sunetul flautului este muzica cerească, vocea îngerilor.”¹

Nu e tulburător că în „argumentele” lui Victor Teleucă survin imaginile arhetipale ale norilor, păsărilor şi ale copilăriei? „Copilăria – se confesează poetul – nu m-a părăsit încă. Şi acum uneori visez cum cânt la flaut. De ce la flaut? Până acum nu mi-am pus această întrebare. Într-adevăr, de ce? De ce nu la vioară? Vioara e doar un instrument nobil, nu oricine poate cânta la el. pare-mi-se că tocmai acum întrezăresc ceva. Flautul deschide şi lasă vraişte uşile singurătăţii. Intri într-o singurătate imensă ca într-o toamnă împodobită de revărsarea dezordonată a frunzelor care la un moment dat s-au pomenit fără cocori, fără berze, fără rândunici.”²

Victor Teleucă n-a fost destinat să cânte la vioară. Bacovia a fost cel care, înainte de a scrie, exersa la vioară. Pentru a îmblânzi pustiul din el, mânat, poate, şi de îndemnul confraţilor simbolişti care puneau muzica înainte de toate (Paul Verlaine). Făcând muzică din cuvinte, simboliştii exersau în sânul armoniei muzicii clasice. Bacovia însă trăia dezordinea existenţială îngroşată expresionist şi vioara îl ajuta să recâştige o armonie ameninţată, recuperată de el, la modul serialismului sau a dodecafonismului schönbergian. Teleucă e prins, în schimb, într-un labirint al contradicţiilor sans rivages. El aproape că nu mai poate îmblânzi „dezordinea” pe care o descifrează în ninsoarea frunzelor toamnei. Cântecul său nu putea fi decât al flautului. Fluierul ascunde în sunetele lui ondulaţiunea spaţiului mioritic; flautul sugerează o anume disperare a crestelor şi adâncimilor în simultaneitatea lor aproape dură. E o invazie de da-uri şi nu-uri, iar flautul ne propulsează în spaţiul-nespaţiu dintre ele, în plin terţ ascuns. De aici vine originalitatea lui Victor Teleucă, timbrul său inconfundabil. Lirosofia lui se dovedeşte a fi, în adâncuri, muzica flautului fermecat. A-l citi în altă cheie înseamnă a nu avea acces în împărăţia pe care s-a străduit s-o creeze şi să ne-o dăruiască. În piramida singurătăţii trebuie să distingem sunetul teleucian al flautului.

6.