Theodor codreanu în oglinzile lui victor teleucă

Ion Creangă

În publicistica lui Victor Teleucă, fie scrisă, fie radiofonică, avem surpriza întâlnirii cu un spirit critic pătrunzător, nuanţat, original. În definitiv, nici nu poate fi o surpriză la o minte atât de dedulcită cu filosofarea şi atât de bine ancorată în estetic. Desigur, el nu s-ar fi recunoscut în ipostaza de critic, aşa cum nu s-a recunoscut a fi filosof sau chiar scriitor. De aceea, după o pildă a lui Mihai Cimpoi, poate că ar fi mai bine să-l botezăm lirocritic. Scriind critică, el scrie, de fapt, poeme critice. Volumele de poezie sunt înţesate, altminteri, cu asemenea poeme-eseu.

Despre Eminescu, ne-a lăsat câteva pagini admirabile, inclusiv poemul în proză Răsărit de Luceafăr. Viziunii sale asupra lui Eminescu, pe care-l considera suprema conştiinţă naţională a românilor, i-am dedicat un capitol special, aşa că voi face o incursiune asupra a ceea ce gândea Teleucă despre alţi scriitori români, fie clasici, fie colegi din toate generaţiile. Autorul preferă medalionul literar şi eseul. După câte se ştie, fragmentul eseistic predomină în ultimele sale volume. Victor Teleucă procedează pornind ori de la un invariant, o metaforă, un „mit personal” etc., ori de la un vers caracteristic, când e cazul de poeţi. O proză eseistică dialogată, de pildă, pleacă de la motivul eminescian al plopilor fără soţ.

Ion Creangă (1837 - 1889) ar avea ca axă a operei „fenomenul nostru ca fire: râsul-plânsul. Cu un ochi râdem, cu altul plângem.”¹ Faptul dă unicitate operei lui Creangă, atât în Amintiri din copilărie, cât şi în poveşti şi basme. Iar această unicitate vine, paradoxal, din ceea ce e comun existenţei românilor, sugerându-se câtă dreptate avea Jung atunci când vedea reprezentativitatea unui geniu în măsura în care se identifica cu arhetipul, cu inconştientul colectiv. Şcolit, Victor Teleucă ridică arhetipul spre treapta culturii majore, conştientizând râsu-plânsul ca axă existenţială. Aceasta este poetica Piramidei singurătăţii însăşi. Cine s-ar fi aşteptat ca un poet atât de „modern” ca Victor Teleucă să fie… un Creangă trecut prin existenţialism? Căci Piramida singurătăţii are ca „artă poetică” răscolitoarea poemă Tandemul râs-plâns. Iat-o:

Există şi-un adânc de dincolo de-adânc?

Când râd apocaliptic oamenii sau plâng,

un tic nervos, un nerv observ clipind

în ochiul meu şi simt destinul ca pe-un

zmeu cum foc răsuflă-n jurul meu; pe mi-

ne sau pe cineva ne-au tras la sorţi şi

iar spre-un vid avid misterioase porţi

de fotoaparat spasmodic se deschid şi se

închid;

şi văd, ca pe-un ecran, multipli-

cându-se pe gura şi pe ochii lor mulţimi

de ochi şi guri, descresc râzând-plângând

spre-un infinit interior din care parc-ar

fi venit nu-ntâmplător şi iar se retrag

din nou în lumea lor ca pân’la urmă să

rămână-un singur ochi cu-o gură singură

într-însul din care se întoarce

râsu-amestecat cu plânsul

ca într-un film invers

când frunza se întoarce-n pom şi-atunci

momentul-vârf devine critic şi mă cutre-

mur cum râde-plânge omul nostru mioritic

şi-atunci un glas lăuntric mă întrea-

bă agitat, rebel:

– Tu crezi că râde-plânge-le e omul, ori

cineva de dincolo de el?

Apoi dispare cadrul, rămâne doar o pată

muşcată în retina ochiului, uitată; ciu-

date lucruri se-ntâmplă câteodată…
Şi-atunci urechile-mi astup şi ochii mi-i

închid, râzând-plângând l-aud pe cel de

dincolo de individ şi-ncep să fug şi-mi

pare bine că scap de el să fug, dar fug

din urma mea cu cel de dincolo de mine…
Iar „cel de dincolo de individ” nu-i altul decât individul arhetipal, din afundurile inconştientului colectiv, arheul românilor, cum ar spune Eminescu. Iar Archaeus trăieşte în basm, cum a intuit acelaşi Eminescu, el descoperindu-l în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

În poveşti şi basme, observă Victor Teleucă, Ion Creangă „nu redă, pur şi simplu, povestea cea obişnuită, care circulă sau a circulat ca folclor. Ar fi prea puţin şi partea cealaltă a fenomenului ar rămâne în umbră şi nevăzută de nimeni. Sfătoşenia lui emană acea lumină binefăcătoare, care face ca lucrurile să fie văzute dinăuntru. Ni se comunică o doză de filosofie populară, dar care vine de la o etapă anumită folclorică şi această etapă este scriitorul nostru, care mai drag nici că se poate şi care ar fi binevenit pentru oricare alt popor. Ion Creangă nu a avut studiile pariziene sau berlineze, el a venit de jos, din filosofia lui moş Ion Roată, care nu s-a lăsat prins în capcană de lumea spilcuită şi cu vederi retrograde.” Humuleşteanul a scos poveştile „dintr-un anumit spaţiu şi i le-a dat altui spaţiu, mai larg, chiar mai larg decât ne-am putea închipui, fiindcă unele dintre ele au trecut şi hotarele străinătăţii”. În Japonia, de exemplu, unde Creangă este tradus într-o crestomaţie pentru copii. Întrebat care este motivul includerii lui Creangă în această antologie, deşi vine dintr-un spaţiu atât de diferit şi de îndepărtat, japonezul a răspuns că Ion Creangă i s-a prezentat a fi „unicul scriitor care prin scrisul său ştie să dezvolte foarte bine fantezia copilului”¹.

Creangă, e convins Teleucă, a făcut din povestea populară ceea ce a făcut Vasile Alecsandri „pe aceeaşi treaptă cu prelucrarea” Mioriţei: „Aici avem aceeaşi enigmă. Nu ştim cum au fost poveştile la început. Unele nici nu ştim dacă au fost; pe alocuri găsim confluenţe din mai multe poveşti, cum e şi firesc să fie dacă povestitorul rămâne anonim şi numai cei care duc spusa din gură-n gură pentru un moment îşi iau numele, pentru un moment zic numai, pentru că de fiecare dată se schimbă cel care poartă din gură-n gură povestea vorbirii noastre, precum şi însăşi vorba nu are hotare stricte şi se lasă modelată la gustul şi talentul celui care face acest lucru.” Teleucă pune pe acelaşi plan valoric şi ontologic Povestea lui Harap-Alb şi varianta Alecsandri a Mioriţei. Lucian Blaga a transformat spiritul ascuns al Mioriţei într-o filosofie, numită spaţiul mioritic. O clipă, autorul parcă regretă că Povestea lui Harap-Alb nu a născut o filosofie. Ba s-a descoperit în tainiţele ei o gândire ezoterică, arhetipală, precum a făcut-o Vasile Lovinescu (1905 - 1984), în Creangă şi creanga de aur (lucrare tipărită postum, Bucureşti, 1989). Altminteri, Vasile Lovinescu, foarte apropiat de Blaga, şi ca discipol direct al lui René Guénon, trece de limitele arhetipologiei lui Mircea Eliade şi descoperă în basmele lui Creangă elemente de memorie colectivă supravieţuitoare după stingerea marilor mistere iniţiatice şi a marilor iniţiaţi, în acord cu istoria ezoterică a lumii.

Eroul din basmul crengian, apreciază Victor Teleucă, are afinităţi cu ciobanul mioritic „în calea lui pornită spre lumină şi spre adevăr”. Numai că protagonistul mioritic merge în sens contrar faţă cu eroii basmelor: ei se îndreaptă către omenesc, către lumea de aici, ieşind biruitori din încercări, pe când ciobanul moldovean „nu numai că nu iese învingător, ci se lasă pradă sorţii, se lasă omorât, dar el crede într-o lume a sa – nu va dispărea numai dacă va fi îngropat «în dosul stânii, să-mi aud câinii». Aşadar, viaţa nu piere, ea doar se reface. Iar ritualul cu «Să-i spui curat / Că m-am însurat / C-o fată de crai, / Pe-o gură de rai» ne duce mai departe către miturile antice, printre care şi cel iranian, în care un tânăr sau o tânără nu pot trece în lumea cealaltă netrecând prin nuntă.”¹ Altfel spus, şi ciobanul mioritic iese învingător, înălţându-se la gura de rai, de lumină. Lumina mioritică ar ţine, astfel, de Sein (fiinţa-în-sine), pe când cea a eroilor lui Creangă de Dasein (fiinţa-ca-fiinţare). Poate de aici actualitatea vie a lui Creangă, coborâtoare încă printre noi, cu tot cu râsul-plânsul, care a dezvelit şi trăsnismul lumii de azi, „de care putem nu doar râde, ci şi plânge, mai ales să plângem, după ce râdem, şi ne ştergem lacrimile, vedem că aceste lacrimi nu provin din hazliul situaţiei, ci din tragismul ei.”² Ca în Gogol, întrebându-ne cu eroul din Revizorul: „De ce râdeţi, domnilor?”

Să recunoaştem: câţi dintre criticii basarabeni au produs, până în 1991, asemenea lecturi critice din Creangă?

2.