Tolle lege
Yüklə 2,26 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Mash-up ș i boli
- Nu fumez nimic toată ziua şi apoi într-o oră - termin pachetul
- Scurtă viaţă
- Urban soulscare
- Îmi amintesc
- Meditaţie de 14 iulie
- Pe marea pietruită, pe oceanul pavat
Vlad MOLDOVAN 
La BNF Toate păsările Domnului se rotesc galaxii, turbioane libere deasupra cerului în supernumeri. Cum ne ţin capetele în sus cu ochii bezmetici în supa lor sublimă Leibniz ar înţelege Toate păsările Domnului în copacii ăştia se gudură ba se joacă, piuie în zbor, luate de vînt se sparg în grupuri de la pin la pin cred că se joacă ba se înmulţesc şi se pierd în jos spre tulpini. Oricum bucuria lor zi după zi mă scutură bine cît să mă ruşinez şi să îmi reiau paşii, cu rînjetul sub glugă.
să-i spun într-o suflare Vezi, vezi – mă distrez de minune Şi fără droguri! Mash-up și boli Nu numai suavele depresii cu irizări de spoliere tinerească ci chiar tristețea omului bolnav
se întretaie ca apoi
să lase-n jur să crească membrane de frisoane spiralate căscate ascuns din trup concav.
Și se afână cu înguste cristiane înmuguresc mici fricile-n organ pătrund în os pătrund ca diorame peceți din timpul monstruos. E Chronos sosește-n corpii umezi cu al său iz de carne masticată. Stai locului și ai să-l vezi.
casetofonul pe geam o iau animalele din pădure razna.
care aleagă printre copaci. îs fazanii şi căpriorii vacile sparg gardu – se încurcă în răzor.
nici nu ieşim la bar. pentru că Rusia s-a decis să atace China şi o să ne uităm la ştiri şi apoi o să punem pe mute şi o să pregătim cîte ceva.
E gol pe balcon se lasă pe balustradă, amiaza lui abia începe.
în mijlocul discuţiei tu vroiai să facem un efort să vedem ce e cu sacrificiu despre care se spune în relaţii. Îţi scriam : că tot reduc. Am lăsat băutul. Mă tem de iarbă. Nu înjur – nu mînjesc Femeile mă sperie – sunt Nişte extratereştri din Norway. Fac exerciţii Şi beau apă, multă apă care mă consolează.
cît de nebun sunt şi că ţeseţi o corporaţie în jurul vieţii mele. Să mă menajaţi – pentru că eu am fost în accidentul ăla.
mă las bătut numai obiceiuri şi neştiinţă şi neştiinţă şi obiceiuri. Pe casa scării, după ce am intrat
petale alungite prinse în pioneză freamătă dar rămân la loc mă plesnesc pe umeri după care se trag înapoi şi nu mai au de gând –
se strâng apoi aleargă bezmetici după un altul şi el intră în grup şi se întorc şi urmăresc pe cel din urmă şi tot aşa între case până se complică pentru că ştiu să recunoască un incendiu adânc din pădure.
azi nici o discuţie azi raw war.
te iau şi te pun pe scări, intri în tunel şi la ieşire mâna mea te apucă de umăr apoi vrei pe tobogan dar te ţin până jos picioarele nu ating nisipul şi când ieşi pe stradă primul soare, crede-mă-s sătul deja de vară, se-ntinde agitaţia în parc să văd ce faci ● ai ceva copaci vai de capu lor, copii care vor scorni şi uită de bicicletă o lasă lângă mine apoi vine privirea cu care un pic reinventare un pic renunţare fiecare poate înainta şi întinde. Tu m-ai învăţat şi eu văd ce se termină. dar fără teroare e zid pe el plante nu le pot numi plante, dar fără teroare There s still a jungle out there. În baltă lentilă pe fund dar fără teroare. Unele lucruri nu le voi înţelege dar fără teroare. Urban soulscare Copacii de oraș, ce au crescut înalți pe lângă betoanele fabricilor secesionale, doar ei sunt adevărații urbani.
mlădiate de foarfecele deceniilor trecute. Oglindite într-o clasă gimnazială pe la amiază când ei sunt la sport sau poate chiulesc. Salcâmii din curtea depozitului cunoscuți de ochii de paznic îndurători de căldură și amorțeală eternă. Blocade de tuia prăfuite în care au îndesat stanioale
Pe străzi întregi Cine le-a devastat azi noapte Dintre lighioane zburătoare? Buruienile care conduc orașul
contopite cu peticele extravilane în care se încurcă bicicliștii cutezători. Mediocrii caprifoi parfum pe beat de 808 un gând pauză pauză un gând cu anemone însetate distrugând beton cu miligrame as we speak. Și umbra fabricilor de nevăzători de la ulmii căpiați își lipesc frunzele de geam absorb pâraie subterane ne intoxică cu puf. WARSLUT Direct de pe front ia în primire numai ce se merită: Irespirabilă spuza lacului părăsită de Novembre
un delay purpuriu Fără detaliu lo-fi
trasoare pătrund o schelă veche din desiș Cine vrea boltă? Cine vrea spațiul să-l îmbuibe în fum? Cine declanșează de departe mai departe garnitură de rafale și cadență automată? E o împletitură un alint incandescent ne cuprinde teritoriul ne împinge în latent Viața va scăpăra corpuri/luminare și doar reflexe lăsate sub dărâmătură cuprinse de mortar. podidind. starea prozei scurte Claudiu KOMARTIN Piolet Respiraţia ta mă linişteşte, ai mai şoptit înainte să te ia somnul, aduci cu o pisică leneşă în timp ce pleoapele ţi se-nchid, iar vorbele devin tot mai moi şi mai leneşe, până rămâne un tors, un huruit cuminte, separat de tot ce e umoare, ţesut organic neconsolat. Ai adormit în aceeaşi poziţie: întoarsă spre mine, cu buzele întredeschise, cu mâna pe şoldul meu, e bine aşa. Cerul rămâne senin, nopţile sufocante au trecut deocamdată, poate că ploaia se va întoarce, dar până atunci va fi deja prea târziu. Nepăsătoare şi estompată, lumina răreşte gesturile şi le-ncleiază, respiraţia ta îmi abureşte clavicula, îmi gâdilă sfârcul drept – mă înduioşez puţin şi mai aştept lângă tine o vreme, gândindu-mă cât bine poţi găsi totuşi în clipele astea, chiar şi într-o lume plină de oameni amputaţi – ei încă aşteaptă un clei revoluţionar să le prindă la loc mădulare, artere şi creieri, toate ţâţânile şi şuruburile fragile, atât de puţin înţelese, ale unui corp omenesc. Despre cleiul ăsta îmi vorbise, ca despre un miracol iminent, George. Noaptea, amintirea trece prin minte cum trece curentul electric printr-o bobină uitată într-un depozit, mă ridic pe marginea patului şi păşesc în vârful picioarelor către laptop, îl pornesc, atent ca mârâitul ventilatorului să nu te trezească. Din superstiţie, nu am mai deschis folderul în care au rămas fotografiile cu noi de atunci – totul e înregistrat oricum în memorie, atât cât mai poate şi ea să ţină la suprafaţă imaginile păstrate din sfârşitul ăla de toamnă de la Constanţa. Plecaserăm în dimineaţa aceea trei din Dinicu Golescu, alţi trei ne aşteptau la destinaţie conştiincioşi, era încă dimineaţă când am ajuns şi-am început să vorbim de Pessoa; mă zgândărise că George îi dăruise lui Miki, chiar în staţia de autobuz, Cartea neliniştirii, lui, şi nu mie, dar am uitat asta repede, gândul mi-a fugit la toate cărţile pe care mi le amintesc mai degrabă pentru clipele în care au intrat în viaţa mea decât pentru ceea ce au lăsat în mine, acolo, dedesubt, sub toate cartilagiile şi venele îngroşate din lene sau neputinţă, când plecasem era încă întuneric şi Dâmboviţa avea sclipirea ei stupidă, pe care de-abia dacă o poţi vedea uneori prin mâl şi gunoaie, dar eu am văzut-o, cel puţin aşa cred, i-am zâmbit dispreţuitor şi mi-am spus că marea e mai darnică, marea, „această neaşezare pe veci a materiei”, cum spunea un poet bătrân care îmi arăta pietrele lui şi avea în ochi licărul ăla de bucurie nebună, marea pe care n-o poţi opri, n-o poţi închide-n betoane, şi sentimentul că undeva după colţul străzii, după statuia lui Ovidiu, după stabilopozii urâţi, cenuşii, aproape grandioşi în urâţenia lor veselă, mă aştepta ceva ce căutam ca un disperat, surd şi mut să fi fost, deşi numai surd şi mut nu eram, şi tot aş fi simţit că acolo e ceva nesfârşit în care mi-aş putea îneca răul, urâtul, mândria prostească şi inutilă, şi George, cu cleiul lui, cu râsul şi cu voinţa lui, pe care am crezut-o de multe ori neînduplecată şi rece, de a trăi cât mai intens, de a lua tot ce i se dă şi tot ce nu i se, în cleiul ăla rămăsesem şi eu prins, prostit de un vis, de o aberaţie citită în cine ştie ce revistă vulgară, cleiul ăla, clisa aia dospită în laboratoarele ultraperformante ale americanilor sau ale futuţilor de elveţieni, cu eutanasia şi cu băncile lor care îi feresc de deznădejde şi de furia care te cuprinde când devii slab şi neputincios, doar la asta mă pot gândi şi acum, chiar dacă ştiu că în timpul vieţii mele nu, aşa ceva nu va fi gata, şi lumina din dimineaţa aia, după o zi şi o noapte nedormite, fojgăiala instinctelor, foamea, zbaterile în gol: destrudo. Începuserăm de pe drum: aveam destulă iarbă şi pastile (darnica de Găbiţa ne tot vorbea, cu modestie prefăcută, despre „farmacista ei”), profesorul bea whisky, noi bere şi un coniac prost, râdeam zgomotos, era rece, dar nu mai simţeam nimic, le convinsesem pe chelneriţele de la „Vraja mării” să scoată o masă pe chei şi-acolo ne-am continuat vorbăria, râzând pe seama tuturor labagiilor pedanţi, turnând în noi băutură şi fumând ca nişte poeţi adevăraţi care nu se tem de nimic. Apoi şi-a făcut intrarea în scenă ţigănuşul: de-abia ieşit din adolescenţă, cu un Polaroid cum nu mai văzusem din anii ’90, încolţindu-ne, insistând să-i acceptăm propunerea, nu cerea mult, profesorul, deja ameţit, a plătit pentru fotografie înainte ca ăla să ne-o facă, stăteam la masă şi păream nişte fugari opriţi cât să-şi tragă sufletul la marginea drumului, „drugged perhaps by the hum of a long afternoon”, poate că aşa şi eram, drogaţi de fantasmele şi de cărţile pe care nu le scrisesem, de spaima că toate astea se vor termina după numai o clipă, după un singur gest greşit, cu marea zvâcnind în spatele nostru, şi lumina, lumina aia ca un piolet deasupra frunţii lui George, fotografia a fost gata imediat, dublurile noastre estompate au ieşit din fanta subţire a aparatului, în ea apărem toţi, doar lui George nu i se vede chipul, doar un nimb, o aureolă de clei gros îl acoperă, lăsându-l în felul ăsta intact faţă de orice trecere, de orice trădare a corpului, faţă de orice impuls care-ţi poate stâlci într-un singur moment trăsăturile, nicio patină a timpului, niciun zâmbet forţat, doar lumina aia, cleiul ăla cu care soarele de noiembrie i-a împroşcat faţa, doar sclipirea care ţi se dă numai când eşti aproape, foarte aproape de mare, de geamandură, de rânjetul capului de mort sub care cineva a scris o prostie, pe care o crezi, în ce altceva ai putea să crezi când totul este minciună, şi sunt momente pe care le trăieşti la nesfârşit într-un univers paralel – acolo timpul tânjeşte după repaos şi permanenţă, şi vârsta mea de acum nu e vârsta lui de atunci, şi în fotografii nu recunosc aceeaşi lumină poleindu-mi faţa, umerii, părul tot mai rar, fruntea din ce în ce mai plecată.
a ceţii, a egocentrismului a crizantemelor, a glosolaliei cînd sub galaxiile care sînt crizanteme pielea devine transparentă ca sticla şi vezi prin ea casete cu bijuterii, lănţişoare... prin pielea capului vezi muşchii masticatori, glandele salivare modelate în platină şi trefla craniului de perlă şi granatele dinţilor înfipţi în rubinul mandibulei. lucrate în filigran, orbitele îşi rotesc în caverne globii oculari, ouă scînteietoare nervii din carnea limbii sînt fire de sidef cartilajul traheei e de pirită...
înluminiuri cu cerneală de aur şi purpură sub părul pieptului, sub sfîrcurile micuţe încape inima cu arterele coronare de jad scheletul e cioplit în peruzea, ficatul e-o mitră episcopală cu catifeaua plină de boabe... nasturi de diamant cusuţi pe intestine sînt ganglionii limfatici, un koh-i-noor este splina două broşe-s rinichii şi un dolar de aur pancreasul sexul de corn e sculptat cu frize şi cu petale şi fire moi de argint străbat canalele inghinale.
omul e putred ca o corabie dar pîntecul său e plin de comori. cum stă pe o rînă, în nisipul halucinaţiei nici nu bănuieşte milionul de sori de dincolo de valuri, miliardul de crizanteme roiurile de meteoriţi, cometele care mişună... e toamnă şi omul cu vertebre de peşte încruntă din muşchii de safir ai sprîncenelor.
1 stradă putrezită în amurg gard negru de fier forjat, plop negru în flăcări cîine galben levitînd peste zidul de cărămidă nori curgînd înspăimîntător de repede
corpul tău şchiopătînd livid în palma Domnului case galbene, stacojii, şi mama ţinîndu-te-n braţe şi tu levitînd peste copii cu cranii gigantice în vechea alimentară, acum ruinată într-un colţ, în cîrpe murdare, cadavrul vînzătoarei un beţiv din altă lume ridică ghiveciul spart mîngîie muşcata ferfeniţită sudoare galbenă, stradă cu bălţi galbene frica făcîndu-te să orăcăi o faţă necioplită lîngă faţa ta degete cu tăieturi înnegrite se-ntind, îţi iau mîna şi-n fine casa. acasă. ţiganca rîde. te cheamă, îţi întinde bucata de rahat. verde-transparentă, cu zahăr pudră. coloane la etaj, geamuri sparte, obloane albastre. mama plutind prin camera schimonosită fierul de călcat mai mare ca lumea şi totul urlă ca-n chinurile facerii şi casa trozneşte şi mama ţipă. 2 oriunde merg pe zăpadă mă-mpiedic de mîna neagră a mamei iese ca un ciot dintre şinele de tramvai se-ntinde din zidul policlinicii vechi scormone prin ruine oriunde calc printre ruinele galbene dau de mama ridicată în capul oaselor pe patul ei cu tăblii de fier. un mare copac negru arde lîngă o fabrică fabrică veche, de cărămidă. o pasăre scheletică şchioapătă printre geamuri sparte. toată viaţa am trăit înfundat în toracele negru al mamei. printre coastele ei am văzut lumea. soarele şi luna sînt sfîrcurile ei, norii sînt măselele ei uriaşe.
şi ce faţă stranie aveai, ce faţă stranie aveai, mamă! ce faţă mare şi galbenă!
al ruinelor în amurg! îţi văd părul sclipind în vîntul de primăvară şi muguri negri de primăvară te ning şi norii se-nvolbură peste blocuri galbene, uriaşe.
bloc vechi, de dinainte de război, fărîmiţat, stacojiu şi singurătatea mea din preadolescenţă strada curgînd pe lîngă el ca un fluviu galben scunda mercerie ocolindu-l ca o şalupă
la mansardă nimeni, rufe troznind în vînt huietul singurătăţii în urechile de preadolescent, şi norii ca un alt cartier de vile liniştite. faţadă spartă mînjită cu litere - HG, parcă un J portocalii violent, murdare ca urmele de degete de pe pereţii closetului şi tencuiala sfărîmicioasă, cu viespi acolo intrară părinţii mei înghiţiţi de esofagul de piatră zăbreliţi în liftul dat cu păcură traşi de cabluri de păcură murdară nu i-am mai văzut de atunci. blocul stacojiu i-a atras pe culoarele verzi-murdar, cu leandri i-a storcit între pereţii clocotitori le-a-mprăştiat oasele pe mozaicuri de-atunci e şi mai stacojiu, iar copacul şi mai chinuit balconul, cînd cerul musteşte de sînge musteşte şi el de urechelniţe. 4 îmi amintesc: sudoarea ieşea în boabe printre pietrele caldarîmului ţin minte: alimentara de mahala prăbuşită pe nori şi norii fugind spre burta mamei, ciocănind acolo cu un miliard de coarne de melc înghesuindu-se-acolo în miliardul de pori... ştiu: grădiniţele, creşele, drumurile de gaz lampant înţeleg: noaptea, noaptea cu guşă endemică stelele, umplutura de crizanteme tocate, de artere tocate, de heleştee...
braţul alb întins, degetele boţindu-mi faţa uriaşă, terifică, bombă explodînd cu-ncetinitorul muscă mare şi neagră bîzîind în plasa nervilor mei. draga mea mamă ce nu m-ai născut niciodată! îţi scriu aceste rînduri ce nu vor trăi niciodată! mai ştiu strada de diamant şi casa de la numărul zero în care îmi împleteai venele să îi faci tatei fular mai ştiu, ştiu norii aceia legaţi cu lanţ ca jigodiile repezindu-se spre burta ta, sfîrtecînd-o - scoţîndu-mă de acolo scoţîndu-mă de acolo, îmi amintesc, mamă, şi înfăşîndu-mă în plăpumioara părului tău.
şi mamoşii tăi te fecundau, mă năşteau, cînd eu, curat ca laptele şi cuminte îmi lăsam umbra degetelor pe faţa ta. Meditaţie de 14 iulie este libertatea bunul nostru cel mai de preţ? atunci de ce ni-l amanetăm cel mai uşor? de ce nu putem suporta libertatea cum nu suportăm o lumină orbitoare? şi de ce cântă Bob Dylan „trebuie să slujeşti pe cineva, fie pe diavol, fie pe Domnul, dar trebuie să slujeşti pe cineva”? şi de ce i-a răspuns Lennon: „trebuie să te slujeşti mai întâi pe tine însuţi, căci nimeni n-o face în locul tău”? şi de ce ne ataşăm nebuneşte de lucrurile acestei lumi trecătoare dacă esenţa religiei (şi-a libertăţii) este non-ataşarea? e libertatea înţelegerea necesităţii? este ea steagul negru al anarhiei? poţi să fii liber când eşti, ca Bastilia, construit din celule? când te surpi asemenea cetăţii Baliverna dintr-un simplu sarcom? poţi fi liber fiind muritor într-o lume ce va dispare? citesc pe iPhone Istoriile lui Herodot: pe tronul său, Darius împărat priveşte cu ochii în lacrimi defilarea trupelor sale: 5.500.000 de oameni înveşmântaţi în straiele stirpei lor - şi Darius plânge căci într-o sută de ani toţi aceşti oameni - şi el, stăpânul lor, singurul liber - aveau să fie morţi. Liberi şi sclavi, femei şi bărbaţi, eroi şi laşi deopotrivă sfinţi şi păcătoşi iar eu las iPhone-ul cu textul lui Herodot curgând pe ecran, merg la fereastră, privesc norii cu ochii mei organici şi mă-ntreb dacă iubesc libertatea, mă-ntreb dacă sunt liber, mă-ntreb dacă sunt. este libertatea compatibilă cu egalitatea? ce spun despre asta khmerii roşii? şi poţi fi egal cu ceilalţi fără să fii interşanjabil? sunt nord-coreenii identici între ei asemenea electronilor? cum poţi fi tovarăş cu cel ce te torturează? şi-apoi: masificarea culturii nu e noul pat al noului Procust? sunt eu egalul lui Lady Gaga? e Lady Gaga egalul lui Spinoza? câtă nebunie, angoasă şi adevăr e în cuvântul egalitate? ascult pe iPod „Pasiunile” de Bach, şi mi se pare (dar mi se pare doar) că ele răscumpără, ca şi crucificarea Celui ce-a zis că „adevărul vă va face liberi” şase miliarde de sclavi ai timpului şi ai morţii. că Bach coboară-n infern ca să ne facă liberi, în singurul fel în care poţi fi liber: să scapi în fine, în fine – de tine însuţi.
e multiculturalismul mai mult decât un vis din care ne-am trezit mahmuri? pot Mahomed şi Isus să stea de-o parte şi de alta a nopţii eterne? e posibil să fim vreodată liberi, fraterni şi egali cum scrie pe steagul francez, care e steagul civilizaţiei noastre? e încă posibilă civilizaţia noastră? e binele încă posibil? e realul încă posibil? e viaţa încă posibilă? e dragostea, panaceul lui Pavel şi Lennon mai mult decât o adicţie?
cu ochii mei organici: exist? am existat vreodată?
treceai pe strada albastră, printre polistirene ca un pachebot pe-o mare pietruită. părul tău flutura ca un banc de peşti-papagal fusta ta cadrilată conversa cu un şal despre amortizoare, deşee, ispită. deasupra norii erau nişte locomotive sticloase apoi iar carne, inimi, cefe şi oase înaintînd, scîrţîind la tine sub bluză şi oasele şonticăind înapoi pe strada albastră, în cîrje de cîini vagabonzi, de polizoare, de glastră şi hoitul tău imobil, deranjînd la cîte-o fereastră o pisică de angora, un pekinez, o ursuză.
grăsană şi slăbănoagă levitai cu un moskvici în braţe dezbrăcată, strivită, fardată, şalupă. te revelai abia după. de pe ţîşnitoarea de carne porumbeii pietrificaţi îţi ciuguleau din palmă, din pupilă şi din ficaţi, te întrebau: femeie cu gîndul departe, de ce duhneşti atît de tare a moarte, eşti catedrală cu ziduri înalte, cauciucate, cu ţîţe în palme, curbate, de ce supurezi la gît şi la coate precum caroseriile în cimitire? porumbeii de piatră în haine de mire se aureau în amurgul de brom. statuetă de ojă cu inimi sub coastă, fîlfîiai, fetiţă, adolescentă, curvă, nevastă pe faţă cu un rîs şi-un flegmon. şi, doamne, cum sîngera în decăderea de soare părul tău, ca un păianjen cu o sută de mii de picioare cum înfăşura şi sugea orice chioşc sau grilaj. cine mai eşti? Pe cine mai prosteşte acum guşa ta, ţeavă de revolver, cine-ţi mai este vergea, cine mai încalecă fără zăbală şi şa pe dumneata între giulgiuri şi perne, sub peisaj? treceai pe oceanul pavat, şi nu mai puteam să-ţi mănînc, să-ţi mîngîi pielea de pe rotulă, de pe bigemeni, de pe călcîi într-o curte făcea viermi un lămîi şi făcea viermi în marele sentiment de venin. lîngă spiţele de tomberon cu scînteie cu suzeta în bot dorm în landou bebeluşi de uree atinşi în zbor de fusta ta, zaharicale, berile şi zmee în care ghemuită doarme-o femeie cu obraji verzi şi buze ultramarin.
cu nervii negri vizibili ca la melci prin pielea translucidă cu faringele, dinţii, gingiile, limba dispuse ca un trandafir orbitor cu membrele-abia-nmugurite, cu venele roşii zgîrcite cu ochii albaştri, cu ţeasta moale. are sub sfîrc un ciorchine de inimi, iar intestinele de neon încolăcite, scriu un nume în burta ei, un nume scris într-o limbă străină, barbară, dezgustătoare un nume care mă decapitează, mă jupoaie, mă doare, coroziv, fictiv, visător, cariat... deasupra norii, ca nişte locomotive sticloase roteau peste fabrici de cărămidă biele lucioase aruncînd umbre peste oceanul pavat
odată ai navigat. (1982)
Yüklə 2,26 Mb. Dostları ilə paylaş:
|