Traducere neoficială
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
Yüklə 153,16 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE91. Reclamantul, se plînge de faptul că administraţia penitenciarului a cenzurat corespondenţa cu mama sa şi au interzis vizitele soţiei şi fiicei sale. Articolul 8 din Convenţie prevede : “1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.” A. Corespondenţa cu mama sa 1. Prezentările părţilor 92. Guvernul a afirmat că, potrivit articolului 18 din Legea cu privire la arestul preventiv (a se vedea paragraful 64 supra), o persoană deţinută în arest preventiv poate coresponda cu rudele sale şi cu alte persoane doar în baza unei autorizaţii scrise date de către persoana sau autoritatea care instrumentează cazul. Acea persoană sau autoritate poate impune o limitare justificată a corespondenţei deţinutului în interesele justiţiei şi în interesele securitaţii şi ordinii în locul de detenţie. Scrisorile persoanei aflate în arest preventiv sunt verificate de administraţia penitenciară. 93. Guvernul consideră că prevederile articolului 18 din Legea cu privire la arestul preventiv au fost accesibile şi formulate cu o precizie suficientă pentru a asigura unei persoane o conduită adecvată în situaţia creată. Ei reamintesc, că reclamantul a lucrat în calitate de procuror, şi prin urmare trebuia să cunoască prevederile articolului 18, şi pentru orice eventualitate el fusese informat despre toate drepturile şi obligaţiile sale potrivit Codului de Procedură Penală. 94. Reclamantul nu dispunea de o autorizaţie pentru a coresponda cu rudele sale sau cu alte persoane, ţinînd cont de caracterul social-periculos al acţiunilor sale şi de interesele justiţiei. 95. Guvernul, de asemenea, invocă că corespondenţa cu mama sa nu era singura cale de a avea contact cu lumea din afară, odată ce acesta primea vizite din partea familiei sale. (a se vedea paragraful 57 supra). 96. Reclamantul afirmă că administraţia penitenciarului nu l-a informat nici pe el, nici pe mama sa despre necesitatea de a înainta o cerere în scopul obţinerii autorizării de a coresponda. Nici nu a fost emis vreo decizie temeinică pentru a restrînge dreptul reclamantului la corespondenţă. Mai mult, în speţă, interzicerea corespondenţei cu mama sa nu era necesară într-o societate democratică.
98. Expresia „în conformitate cu legea” nu implică doar respectarea dreptului intern, dar se referă, de asemenea, la calitatea acelui drept (Halford c. Marii Britanii hotărîre din 25 iunie 1997, Rapoarte 1997-III, p. 1017, § 49). Curtea reaminteşte că, dreptul intern trebuie să indice cu claritate maximă scopul şi modul de exercitare a discreţiei pertinente conferite autorităţilor publice, astfel încît să asigure persoanelor fizice un nivel minim de protecţie la care au dreptul cetăţenii, fiind respectată supremaţia legii într-o societate democratică (Domenichini c. Italiei hotărîre din 15 noiembrie 1996, rapoarte 1996-V, p. 1800, §33). 99. Este vădit faptul că a existat o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului reclamantului la corespondenţă. În prezentările sale, Guvernul face referire la articolul 18 din Legea cu privire la arestul preventiv, (a se vedea paragraful 64 supra) ce a servit temei legal la interceptarea corespondenţei reclamantului cu mama sa. 100. Curtea consideră că prevederea dată a întrunit cerinţa pentru admisibilitate. Cu toate acestea, situaţia se schimbă în cazul cerinţei de previzibilitate. Prevederea nu elucidează nici o distincţie între diversele categorii de persoane cu care deţinuţii pot coresponda. De asemenea, nu se prevede expres existenţa vre-unui principiu potrivit căruia se va acorda sau s-ar refuza autorizaţia, cel puţin pînă la 18 iulie 2003, dată la care prevederea dată a fost modificată (a se vedea paragraful 65 supra). Este de asemenea, de remarcat că în prevedere s-a omis specificarea perioadei de timp în cadrul căreia poate fi aplicată restricţia la corespondenţă. Nu s-a făcut nici o menţiune asupra posibilităţii preschimbării refuzului de a emite autorizaţia sau privind autoritatea competentă să decidă o asfel de schimbare (a se compara cu Calogero Diana c. Italiei, citată supra, §§ 32-33). 101. Reieşind din cele menţionate, Curtea conclude că articolul 18 din Legea cu privire la arestul preventiv nu indică cu exactitate scopul şi modul de exercitare a discreţiei de care trebuie să dea dovadă autorităţile publice în privinţa restricţiilor la corespondenţa deţinuţilor. De aici, rezultă că ingerinţa de care s-a plîns reclamantul nu a fost “în conformitate cu legea”, în sensul articolului 8 din Convenţie. 102. Prin urmare, Curtea constată încălcarea articolului 8 din Convenţie privind nerespectarea dreptului reclamantului la corespondenţă cu mama sa. B. Contactele cu soţia şi fiica sa 1. Prezentările părţilor 103. În observaţiile sale din 31 mai 2004 asupra admisibilităţii şi fondului cauzei, Guvernul nu respinge alegaţia reclamantului potrivit căruia el nu a putut primi vizite din partea soţiei şi fiicei sale. Ei doar au accentuat, că potrivit articolului 19 din Legea cu privire la arestul preventiv (a se vedea paragraful 66 supra), a fost nevoie de obţinerea unei autorizaţii pentru vizite. În observaţiile sale suplimentare asupra fondului din 10 mai 2005, Guvernul a informat că astfel de vizite nu i-au fost acordate deoarece soţia reclamantului nu a prezentat nici o cerere oficială. În orice caz, Guvernul argumentează că odată ce reclamantul a dispus de dreptul de a primi vizite de la mama sa, el a avut contact cu lumea din afară. Cu referire la ingerinţa în conformitate cu articolul 19 din Legea cu privire la arestul preventiv, Guvernul susţine că s-a acţionat potrivit legii, urmărindu-se scopul legitim de păstrare a ordinii publice şi prevenirei crimelor, fapt necesar într-o societate democratică. 104. Reclamantul susţine, că soţia sa a cerut personal într-o instanţă de judecată de I grad acordarea autorizaţiei pentru vizite, însă judecata a refuzat-o. Faptul că reclamantul s-a plîns procurorului şi a contestat interzicerea vizitelor în procesele de judecată ulterioare, este o dovadă a acestor fapte. În orice caz, interferenţa nu a avut scop ligitim şi nu era necesară într-o societate democratică. 2. Aprecierea Curţii 105. Orice detenţie care este ligitimă în temeiul articolului 5 din Convenţie, determină prin natura sa o limitare de la viaţa privată sau familiară. Cu toate acestea, dreptul la familie este o parte esenţială a dreptului deţinutului de a fi respectat de administraţia închisorii care trebuie să asigure menţinerea contactului cu apropiaţii din familie (a se vedea spre exemplu, Messina c. Italiei (nr.2), nr 25498/94, § 61, CEDO 2000-X). În acelaşi timp, Curtea recunoaşte că este necesară instituirea unei măsuri de control asupra contactelor deţinuţilor cu lumea de afară şi nu este în sine incompatibilă cu prevederile Convenţiei (a se vedea , de exemplu, mutatis mutandis, caz. Siver şi Alţii c. Marii Britanii, citat supra, § 98). 106. Referitor la respingerea cererilor înaintate de reclamant Procuraturii Generale şi instanţelor de judecată, prin care acesta cerea dreptul de a primi vizite de la familia sa (a se vedea paragrafele 41-55 supra), Curtea consideră că aici a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la întrevederi cu soţia şi fiica sa. Curtea acceptă că interferenţa s-a bazat pe articolul 19 din Legea cu privire la arestul preventiv. 107. Din considerente similare, ca şi în cazul articolului 18 (a se vedea paragrafele 100-101 supra), Curtea consideră că prevederea dată nu întruneşte cerinţa de previzibilitate. Astfel, aceasta consideră că articolul 19 din Legea cu privire la arestul preventiv nu indică cu exactitate scopul şi modul de exercitare a discreţiei de care trebuie să dea dovadă autorităţile publice privind restricţiile impuse deţinuţilor vis-a-vis de contactele cu familia şi alte persoane şi, astfel, ingerinţa de care s-a plîns reclamantul nu a fost „în conformitate cu legea”. 108. Astfel, Curtea constată încălcarea articolului 8 din Convenţie privind nerespectarea dreptului reclamantului la întrevedere cu soţia şi fiica sa. III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE 109. Reclamantul argumentează că el nu a dispus de un recurs efectiv, în sensul articolelor 3 şi 8 din Convenţie şi pretinde o încălcare a articolului 13, care prevede: “Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale...”. A. Prezentările părţilor 110.Guvernul a contestat faptul că reclamantul nu a dispus de un remediu efectiv şi din nou a făcut referire la remediile, care deja au fost declarate de Înalta Curte ca neefective, în hotărîrea sa pronunţată la 22 martie 2005. 111. Reclamantul a afirmat poziţia sa expusă în observaţiile sale asupra admisibilităţii la 10 septembrie 2004, precum că în Republica Moldova nu sunt remedii efective împotriva condiţiilor inumane şi degradante de detenţie. B. Aprecierea Curţii 112. Referitor la articolul 13 examinat împreună cu articolul 3, Curtea notifică faptul că Guvernul a eşuat în prezentarea probelor privind existenţei vreunui remediu intern efectiv (a se vedea decizia de admisibilitate din 22 martie 2005). Prin urmare, Curtea consideră că nu s-a demonstrat existenţa vreunui remediu efectiv în legătură cu plîngerile reclamantului şi, prin urmare, se constată încălcarea articolului 13 a Convenţiei CEDO, privitor la condiţiile de detenţie a reclamantului. 113. În ceea ce priveşte, articolul 13 examinat împreună cu articolul 8 din Convenţie, Curtea reaminteşte că articolul 13 nu poate fi interpretat ca solicitînd remedierea situaţiei dreptului intern, în mod contrar Curtea ar impune Statelor Contractante cerinţa de incorporare a Convenţiei (a se vedea Appleby şi alţii c. Marii Britanii, nr. 44306/98, § 56, CEDO 2003-VI). Aşadar, odată ce nu se atestă existenţa vre-unui remediu efectiv în dreptul intern, vis-a-vis de prevederile articolelor 18 şi 19 din Legea cu privire la arestul preventiv, plîngerea reclamantului este necompatibilă cu acest principiu. În asemenea circumstanţe, Curtea nu constată încălcarea articolului 13 din Convenţie luat împreună cu articolul 8.
114. Articolul 41 al Convenţiei prevede: “ Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
116. Reclamantul menţionează că condiţiile în care el a fost deţinut i-a cauzat frustrare, nesiguranţă şi nelinişte care nu pot fi compensate doar prin simpla constatare a unei încălcări. Referindu-se la încălcarea dreptului la corespondenţă cu mama sa, reclamantul a susţinut că fără îndoială a suportat prejudiciu în rezultatul faptului că nu a putut informa mama sa despre medicamentele strict necesare, astfel trăind în nesiguranţă pentru faptul că nu cunoştea cît timp iî vor ajunge medicamentele pe care le are la dispoziţie. În ceea ce privesc, întrevederile cu soţia şi fiica, reclamantul era pe cale să-şi piardă familia, fiind destul de dificil să suporte imposibilitatea de a-şi vedea unicul copil o perioadă îndelungată de timp. 117. Guvernul a contestat suma revendicată de reclamant. Ei au considerat excesivă suma solicitată pentru încălcarea articolului 3 din Convenţie. Referitor la încălcarea articolului 8, ei au argumentat că însăşi constatarea unei încălcări reprezintă în sine satisfacţie echitabilă suficientă. 118. Curtea notifică că reclamantul, care suferea de astmă, a fost deţinut pentru o perioadă de aproape nouă luni în celule suprapopulate împreună cu fumători timp de două zeci şi trei de ore pe zi, fără a-i acorda asistenţă medicală, alimentaţie şi condiţii sanitare adecvate. Mai mult ca atît, fiind dependent de medicamentele furnizate de familia sa, el a fost lipsit de posibilitatea de a coresponda cu mama sa, precum şi de a contacta cu soţia şi fiica. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul în mod inevitabil a suportat frustrare, nesiguranţă şi nelinişte, ce nu pot fi compensate doar prin simpla constatare a unei încălcări. În urma estimărilor efectuate pe o bază echitabilă, potrivit articolului 41 din Convenţie, Curtea a decis să acorde reclamantului suma de 3000 Euro în calitate de prejudiciu moral. B. Costuri şi cheltuieli 119. Reclamantul a mai solicitat suma de 2940 Euro pentru costuri şi cheltuieli de reprezentare în faţa Curţii. 120. Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de reclamant, considerîndu-le ca fiind exagerate. Potrivit acestuia, suma revendicată de reclamant era prea mare, în comparaţie cu salariul mediu lunar din Republica Moldova şi taxele oficiale achitate de stat avocaţilor din oficiu. Guvernul de asemenea, a contestat numărul de ore petrecute de reprezentantul reclamantului la pregătirea cazului. 121. Curtea reaminteşte că pentru a fi incluse în suma acordată în baza articolului 41 din Convenţie, costurile şi cheltuielile de reprezentare trebuie să fi fost necesare şi rezonabile ca cuantum (a se vedea ex. Amihalachioaie c. Moldovei, nr. 60115/00, § 47, CEDO 2004-...). 122. În cazul respectiv, luînd în consideraţie criteriile menţionate mai sus şi lucrul efectuat de avocatul reclamantului, Curtea a acordat reclamantului suma de 1500 Euro în calitate de costuri şi cheltuieli. C. Penalităţi 123. Curtea consideră oportun ca penalitatea să fie calculată în baza ratei minime a dobînzii a Băncii Centrale Europene, la care să se adune trei procente. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE :
(a) că Statul reclamat trebuie să achite reclamantului în decurs de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie, 3000 (trei mii) Euro în calitate de prejudiciu moral, şi 1500 (o mie cinci sute) Euro pentru costuri şi cheltuieli, care urmează să fie achitate în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data executării hotărîrii, plus orice taxă care trebuie încasată; (b) că din momentul expirării celor trei luni sus menţionate până la data executării trebuie achitată o rată simplă a dobânzii la sumele de mai sus egală cu rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene pentru perioada de întîrziere plus trei procente;
Grefier Preşedinte Yüklə 153,16 Kb. Dostları ilə paylaş:
|