Trivia: Baterie/ baterii

Articolul lunii: Despre impostură și consecințele ei toxice (Fragmente) – de Ştefan Colceriu

În perioadele acestea care scot din țâțâni lumea, impostura sau suspiciunea de impostură cuprinde și otrăvește toate registrele vieții. Trăitorii în asemenea vremuri prăpăstioase ajung să înoate, după șocul inițial, în apele toxice ale imposturii, la care se adaptează, chiar și cu aerul eternei indignări sau a frondei interne, binișor. Ne arătăm vexați de vreo trei săptămâni că niște oameni care se pricep la orice altceva decât la scris ies din închisoare mai devreme, pe garanția unora, la fel de înzestrați, ocupanți de catedre universitare. Ne dăm ochii peste cap că un primar promițător de parascovenii electorale e prins noaptea la colț de stradă cu mâța în sac. Și domnia sa cadru didactic universitar. Ne mirăm când aflăm că un prim-ministru tânăr, cu experiența dormitului pubertar prin gările occidentale, se dedă la hălci de copy-paste într-o amărâtă de teză de doctorat. Și pentru el a garantat un profesor universitar. Ni se pare apocaliptic când, urcând Dealul Spirii, aflăm de pe afișe electorale atârnate de fiecare stâlp că o doamnă educatoare merge pe mâna unui agramat pripit. Și doamna educatoare tot profesor universitar. Ce facem în situația asta? Nu mai ieșim din casă, ne zăvorâm. Și dăm drumul la televizor. De unde auzim că un fost profesor de fizică, amator cândva de drumeții pe Valea Hârtibaciului, nu prea știe încotro să își îndrepte privirea pentru propășirea nației: spre nemți, spre americani, spre Piața Mare? Un domn „de regiune superior”, cu trenă preuniversitară, ce-i drept. Mai aflăm, tot de la TV, aiuriți, că o fostă învățătoare, azi senator, lucrează la o lege de pedepsire drastică a jignirii și calomniei, după ce, cu doar câteva zile înainte, îl făcea prost, în față și în fața presei, pe un cioban venit să protesteze în fața parlamentului. Luată la întrebări de presă, doamna și-a justificat ieșirea, spunând că respectivul nu ar fi fost cioban autentic, deci își merita apelativul. Dar poate vrem să mai schimbăm canalul. Dăm la cultură și ne căznim să pricepem ce vrea un om cu o pipă, care vorbește sapiențial în fața unor tablouri: domnul e filolog, vorbește frumos, te ia așa o aromeală, dar atât. De altfel, la noi e suficient să zici că te pricepi la ceva și, pac, te-ai priceput. Caracudă să te creadă, gârlă! Te-ai plictisit și de cultură, aspiri mai sus. Și afli de la un post specializat, că X ierarh, om cu patalama de colaborator al Securității, nu numai că nu se căiește, ca să plece, în sac și cenușă, la mănăstire, dar își asuprește vârtos fiii duhovnicești, ca să-i piardă. Și dânsul, în treacăt fie spus, e tot universitar. Închizi televizorul cu știrea bombă că un ministru, ambiguu cu propriul trecut, numește într-un for de o importanță covârșitoare pentru bunul mers al învământului românesc o serie de nomina odiosa. Cei care au prins latina în clasa a opta poate mai știu ce înseamnă vorbele astea. În orice caz, și domnul ministru și acele nomina odiosa sunt tot... u-ni-ver-si-tari, strigă glasuri de copii. Să nu simți că nu mai poți avea încredere în nimeni și în nimic? Si că tot ce-ți poți dori e să fugi altundeva? Patru milioane de români n-a mai stat pe gânduri și au plecat, ca să își dobândească viețile. Cu cât numărul celor plecați crește, cu atât impostura se lățește peste capetele celor rămași. Zidarii de meserie vor fi tot mai puțini și locul lor va fi luat de te miri ce băieți, absolvenții buni de medicină se vor evapora și o să ne trezim cu registratori medicali recalificați în grabă la bisturiu, profesorii tineri vor fugi și copiii noștri o să rămână pe mâna absolvenților de facultatăți la fără frecvență. Nimeni nu poate nega că, din acest punct de vedere, țării îi merge din ce în ce mai rău. Societatea românească se apropie cu pași repezi de un colaps de potențial. Problema nu este neapărat că nu mai avem oameni potriviți la locul potrivit, ci că nu mai avem nici măcar putința de a-i „produce”. Suntem, socialmente, secătuiți.

Nimeni nu poate nega că, din acest punct de vedere, țării îi merge din ce în ce mai rău. Societatea românească se apropie cu pași repezi de un colaps de potențial. Problema nu este neapărat că nu mai avem oameni potriviți la locul potrivit, ci că nu mai avem nici măcar putința de a-i „produce”. Suntem, socialmente, secătuiți.

Cauzele acestei situații azi evidente pot părea mai puțin clare. O bună parte a publicului se uită cu îngrijorare la involuția învățământului românesc începând cu 1990. La fel se spune despre medicina românească, cum că am început să o luăm în jos după Revoluție. Zugravii par să nu mai poată trage linii drepte pe pereți din aceiași ani ai tranziției. Pentru că, știm, atunci s-au închis fabricile, sistemul a intrat în balamuc, locurile de muncă au devenit nesigure, disciplina a slăbit peste tot și alte argumente asemenea. Niciuna dintre aceste observații empirice nu oferă explicația globală a fenomenului actual. Pentru simplul motiv că degradarea a României a început o dată cu instararea regimului comunist. Ca în cazul tuturor societăților eșuate sub valurile confuziei, loviturile de grație pe care le-a primit țara au fost, în primul rând, de ordin moral: în câțiva ani de la ocupația sovietică, țara a devenit de nerecunoscut. Elita ei, adică valorile din toate domeniile, au fost înlocuită în mod sistematic de opusul ei absolut, pegra. Gheorge Brătianu, probabil cel mai valoros istoric român, a fost înlocuit de Mihai Roller, o nulitate a ideologiei, aruncat în inchisoare și martirizat, lui G. Călinescu, deși colaboraționist, i s-a luat catedra și i-a fost dată unui aparatcic, Ion Vitner, savantul Victor Papilian, uriaș profesor de anatomie și reformator al Facultății de Medicină din Cluj, a ajuns laborant în propriul laborator și apoi deținut politic, locul la catedră fiindu-i luat de un fiștecine. Exemplele sunt covârșitor de numeroase, dar relevanța lor imensă pare să ne scape în continuare. Ne încăpățânăm să privim nenorocirea acelor oameni ca fiind doar o nenorocire personală. Nimic mai greșit. Aruncarea lor în mizerie și în moarte a însemnat începutul sfârșitului pentru România valorilor. Ceea ce a urmat cumplitului val de represiune fizică din anii 1950 a fost consolidarea aberației impuse cu sânge. Din anii 1950, sistemul universitar românesc nu și-a mai revenit cu adevărat niciodată. Pentru că impostura nu a mai putut fi detronată, ea a imitat, pervers, toate comportamentele normalității, continuând însă să devoreze trupul mort al sistemului pe care îl parazita. Ceea ce s-a întâmplat după Revoluție nu e decât ultima fază de descompunere a acestui trup. E etapa pestilenței totale, vremea când cadavrul nu mai poate fi ținut nici măcar în dulap. Între timp, impostura s-a clonat exponențial, până într-acolo încât a eliminat aproape posibilitatea existenței unor zone necontaminate. Și, esențial, vârsta biologică nu este nici o garanție de sănătate a sistemului.

Ce i s-a întâmplat lumii academice românești i s-a întâmplat întregii Românii, țară aflată de șaptezeci de ani la bunul plac al imposturii. Ar fi putut să scape, poate, dacă ar fi trecut prin procesul de purificare închipuit de Proclamația de la Timișoara. A ratat atunci o șansă istorică. Lucrurile au continuat să se degradeze și nu par să se îndrepte. De la sine nici nu au cum: degradarea morală nu cunoaște limite. Impostura va fi tot mai stăpână, iar noi tot mai suspicioși, mai invidioși, mai otrăviți și mai singuri.

P.S. Există o cale de ieșire din situația jalnică de astăzi, o cale despre care vom vorbi în textele viitoare. (Articol preluat de pe platforma www.republica.ro)

Cuvinte şi expresii româneşti: Plagiat – un cuvânt cu etiologie incertă – de Dan Caragea