Trivia: Baterie/ baterii
Yüklə 211,5 Kb.
|
Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.„Autor al masacrelor culturale“ Suzana Gâdea n-are nevoie de nicio bâtă. Reuşeşte să se facă dispărută în momentele tensionate ale Revoluţiei. Influenţa sa nefastă va fi resimţită dureros mult timp. Poetul Gheorghe Grigurcu îşi aminteşte, în „Dreptatea“ din 12 aprilie 1990 (n.r. – înainte ca „Adevărul“ să fuzioneze cu „Dreptatea“), despre „autorii masacrelor culturale, Suzana Gâdea, Mihai Dulea, Eugen Florescu şi alţii, care ne-au batjocorit cu vorba mincinoasă şi agresivă, [...] cu restricţiile de tot felul şi nu în ultimul rând cu măsurile administrative luate împotriva intelectualilor pentru singura vină că nu au pupat papucul dictatorului“. Prozatorul şi disidentul Dan Petrescu vorbea în numărul 18 al revistei „Contrapunct“, despre „călăii culturii române“, iar Darie Novăceanu, fost redactor-şef al ziarului „Adevărul“, scria, la 18 aprilie 1990: „Ne mai rămâne doar să-i arătăm cu degetul şi să înfiinţăm un «tribunal» unde pedepsele să nu fie decât morale, dar publice. [...] Pregătiţi-vă apărarea!“. Suzana Gâdea a schimbat destinele multor români. Oamenii aceştia care au încondeiat-o nervos şi revanşard sunt doar cei care s-au preocupat, din fitece motive, ca influenţa ei să rămână consemnată pentru istorie, dar e mai mult de atât. Suzana Gâdea a avut, oricât de ridicolă ar putea părea această formulare, monopolul culturii în România. Cicatricile pe care le-a lăsat în vieţile oamenilor s-au vindecat târziu sau nu s-au vindecat niciodată. E graţiată de Iliescu! Suzana Gâdea e condamnată la doi ani de închisoare. Potrivit unui sondaj realizat de ziarul „Adevărul“ în aprilie ’91, 76% din români considerau că, pentru reprimarea revoluţionarilor, erau vinovaţi şi foştii membri CPEx şi 58% credeau că pedepsele acestora au fost, totuşi, prea uşoare. La 20 aprilie 1992, însă, Tribunalul Suprem acceptă cererea procuraturii şi înăspreşte pedepsele, arată istoricul Adam Burakowski în volumul „Dictatura lui Nicolae Ceauşescu“. Suzana Gâdea primeşte – sentinţă definitivă şi irevocabilă – 8 ani de închisoare. A doua zi, fostul vicepremier Ioan Totu se sinucide. În mai puţin de o lună, pe 13 mai, Academia Română hotărăşte excluderea femeii dintre membrii corespondenţi, arată Dorina N. Rusu în „Istoria Academiei Române în date (1866-1996)“. E o regulă în Academie – una dintre puţinele instituţii ale statului unde există această regulă –, că membrii săi pot fi îndepăraţi dacă au o condamnare penală. Oprobriul nu durează însă mult: la 25 martie 1994, fosta nomenclaturistă e graţiată de preşedintele republicii şi fostul său sfetnic de la telefonul Editurii Tehnice, Ion Iliescu. Decizia fostului tovarăş, încă în curs de a deveni un adevărat domn, fusese luată în urma unei cereri individuale. Suzana Gâdea avusese impertinenţa de a-şi solicita eliberarea. Măcar ceilalţi tovarăşi ai săi îşi reduseseră pedepsele cu certificate medicale contrafăcute. „Dacă pleci“, de Monica Anghel şi Cătălin Crişan După eliberarea din închisoare, Suzana Gâdea nu va mai apărea în public. Se va stinge, la 25 august 1996, într-o Românie care nu mai privea înapoi cu mânie pentru că nu mai privea înapoi deloc. Presa vremii nu i-a consemnat decesul, n-au fost publicate ferpare, numele ei n-a apărut nici măcar în rubrica „Decese“ a ziarelor. În fine, în România anului 1996, actualitatea şi preocupările cotidiene copleşiseră de mult ideile răzleţe despre dreptate şi adevăr. Suzana Gâdea murea în cel mai cinic anonimat. Lumea o uitase pentru că avea dreptul să o uite. Pentru mulţi, nu mai conta. Moştenirea Suzanei Gâdea nu poate însă să dispară din istorie. Măcar pentru că o mână de oameni se încăpăţânau să-şi amintească, să vorbească şi să scrie. Suzana Gâdea a lăsat câteva cicatrici serioase. Două ministrese hâde/ Prea iubite Vel-Vornic/ Cum să meargă şcoala Spornic/ Când la Arte-avem un Gâde? Ernest Maftei, actor şi, uneori, epigramist „Aveam o deosebită predilecţie spre gândire“ Suzana Gâdea s-a născut la 29 septembrie 1919 în oraşul Buzău, într-o familie de funcţionari. E ultimul născut dintre toţi cei şase copii ai familiei. În certificatul de naştere, numele său e Stănescu Suzănica Irina. Mama sa, Ana Stănescu, fostă Panaitescu, era casnică, iar tatăl, Ştefan Stănescu, lucrase ca funcţionar şi brigadier silvic, la Ocolul din Buzău, arată femeia în dosarul său de cadre. Se pare că tatăl acesteia ar fi fost, în tinereţea sa, angajatul dramaturgului Ion Luca Caragiale. Scriitorul Nicolae Peneş arată, în volumul ce poartă frumosul titlu „Caragiale, comersant la Buzău“, că, la 15 noiembrie 1894, dramaturgul a concesionat, alături de cumnatul său, un restaurant aflat peste drum de gara din oraş. Băiatul bun la toate în cârciuma lui nenea Iancu, care se ocupa de aprovizionarea magaziei şi de alte treburi administrative, era chiar Ştefan Stănescu. „Avea, la data respectivă, 19 ani. La plecarea în cătănie, Ştefan Stănescu avea asupra lui un «certificat de bună purtare»“, arată Nicolae Peneş. „N-am avut prea multe prietene“ Suzana Gâdea va deplânge, în chestionarele şi autobiografiile de partid, situaţia materială neîndestulătoare a familiei. Oricum, tatăl său va rămâne, pentru ea, un personaj providenţial, care a reuşit să-şi ţină toţi copiii în facultate. Mezina familiei povesteşte, în autobiografiile de partid, despre apetenţa sa neprefăcută pentru ştiinţele exacte. Limba română nu se numără printre preferinţe: „De mic copil mi-a plăcut matematicile, chimia şi filosofia. Aveam o deosebită predilecţie spre gândire şi-mi plăcea fiecare fenomen să-l analizez din toate punctele de vedere. [...] Atmosfera în care am trăit ca mic copil mi-a dezvoltat mult puterea de muncă, curajul şi ambiţia de a cunoaşte cât mai mult“, susţine Suzana Gâdea. Şi dacă are dreptate, dacă într-adevăr îi plăcea să gândească, femeia susţine că o făcea mai mult în confortul solitudinii: „Din fire sunt cam retrasă şi n-am avut prea multe prietene. Felul meu era să învăţ, să merg şi eu la universitate, aşa cum tata căutase să-i ridice şi pe ceilalţi dinainte mea. (n.r. – pe fraţii şi pe surorile sale mai în vârstă) [...] Aveam o deosebită satisfacţie pentru rezolvarea problemelor matematice cât mai complexe“, scrie Suzana Gâdea într-o autobiografie din 16 iunie 1953. Toate şcolile Suzanei Nu e limitată de aceste momente de repaus. După absolvire, la 11 decembrie 1943, câştigă concursul pentru ocuparea postului de asistent la catedra de Metalurgie Fizică, unde ia nota 19. Lucrează acolo până la 20 iunie 1946, când ocupă, în urma unui concurs câştigat cu nota 20, postul de şef de lucrări. În paralel, e inginer stagiar, şef de secţie şi şef de laborator la Uzinele Laminorul. Se înscrie şi în Sindicatul corpului didactic, unde e responsabil de grupă şi secretară sindicală în cadrul Facultăţii de Mecanică. „Am urmat o şcoală de cadre sindicală timp de un an“, arată în autobiografie. Parcursul său profesional începe să capete contur, iar Suzana Gâdea începe să arate că e şi un specialist implicat social: din 1946, se ocupă cu „diverse munci obşteşti“ în cadrul Uniunii Femeilor Antifasciste, ARLUS, în cadrul Comisiei Naţionale UNESCO, Comitetului de Luptă pentru Pace, apoi în Uniunea Democrată a Femeilor din România şi, apoi, în calitate de vicepreşedinte, în Consiliul Naţional al Femeilor. Practic, fără să fie membru de partid, Suzana Gâdea activează în tot felul de comisii şi comitete girate de comunişti. E un intelectual progresist, dar unul care nu-şi neglijează profesia: devine conferenţiar la catedra de Metalurgie Fizică din cadrul Facultăţii de Mecanică din Institutul Politehnic (1948, după reforma învăţământului), lucrează şi la secţia de Metalurgie şi Mecanică Aplicată a Academiei Române (1947-1950), ocupă, pe rând, posturile de secretară sindicală a Facultăţii de Mecanică (1949), prodecan al Facultăţii de Mecanică (1952) şi decan al Facultăţii de Tehnologie Mecanică (1953). „Aceste funcţii le-am deţinut datorită politici guvernului şi partidului nostru de a promova în funcţii de conducere şi femei“, susţine Suzana Gâdea într-o autobiografie de partid. Din perioada decanatului, îşi aminteşte: „Efectiv m-am sprijinit pe consilierii sovietici Menjuev şi Anserov din Leningrad. Cu ajutorul neprecupeţit al dânşilor am căutat să îndeplinim sarcinile trasate“. În 1955, e numită prorector al Politehnicii, responsabilă de partea metodico-didactică. Urmare poate a confortului material, se mută pe strada Bach din Capitală, la numărul 36. A ajutat-o pe Elena Ceauşescu la şcoală Fapt divers: în octombrie 1955, Elena Ceauşescu se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii, după ce Suzana Gâdea îi recomandase un profesor cu care să poată face meditaţii la chimie şi matematică – materiile unde simţea ea că nu e îndeajuns de pregătită –, spune fostul nomenclaturist Pavel Ţugui. „Pe parcursul studiilor, prof. Suzana Gâdea a ajutat-o să treacă examenele de an şi, în final, să prezinte lucrarea de licenţă. În ’59, aflam că între familia Ceauşescu şi familia prof. Gâdea erau relaţii de familie“, spunea Ţugui. În plus, fostul diplomat Ştefan Andrei, povesteşte, în volumul „I se spunea Machiavelli“, că Suzana Gâdea i-ar fi spus despre relaţia Elenei Ceauşescu cu Eftimie Iliescu, unchiul directorului de la Editura Tehnică. „Elena Ceauşescu i-a mărturisit: «A, păi, uite, pe Ionel îl cunosc bine. [...] Acolo, la Târgu-Jiu (n.r. – lagărul în care Iliescu era închis în 1943-1944), dormeam într-o odaie, nu mă jenam de el că era un copil cu pantaloni scurţi şi, de fapt, am fost prietenă cu unchiul lui“. Iar istoricul Adam Burakowski subliniază prietenia dintre cele două tovarăşe. Aparte de aceste legături personale ori, mai degrabă, ca urmare a lor, Suzana Gâdea este şi recompensată pentru eforturile intelectuale. E decorată cu „Medalia muncii“ (1953), Oridnul Muncii, clasa a III-a (1960), iar cu timpul îşi va mai împodobi pieptul cu Ordinul Muncii, clasa a II-a, Ordinul Steaua RPR şi Ordinul Tudor Vladimirescu. Publicase peste 65 de lucrări şi articole ştiinţifice în ţară şi în străinătate, îi apăruse numele pe mai multe coperte cu studii validate academic şi alte volume. O recomandă pregătirea profesională, dar, mai ales, o recomandă faptul că, în 1953, devine absolventă a Universităţii Serale de Partid, că frecventează cercul de filosofie marxistă şi că studiază în cadrul Cabinetului de Partid „I.V. Stalin“. Regretatul istoric Florin Constantiniu o compară subtil cu intolerantul, impenetrabilul stalinist Leonte Răutu, în volumul „De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu“. Tehnocratul comunist Totuşi, abia în 1960 îşi depune dosarul pentru înscrierea în partid. Obţine carnetul cu numărul 07049162, la organizaţia de bază IPB, la 22 iunie 1962. Cariera sa abia acum începe: devine preşedinte al Consiliului Naţional al Femeilor (1953), membru în Consiliul de Stat (1965), membru supleant în CC (1965). Practic, ca un adevărat surfer politic, Suzana Gâdea urcă pe valul noilor activişti de partid, promovaţi de Nicolae Ceauşescu după accederea la putere. În 1972, femeia obţine titlul ştiinţific de doctor docent în ştiinţe cu teza „Cercetări asupra durificării aliajelor de aluminiu“, iar în 1974 devine membru corespondent al Academiei Române. În acelaşi timp cu intrarea în Academie a Elenei Ceauşescu, de 1 martie. Suzana Gâdea e un tehnocrat în adevăratul sens al cuvântului. Un profesionist. Nu e nicio ironie aici, oricât de nefiresc ar părea. Suzana Gâdea a parcurs, pe rând, toate etapele profesionale, şi asta în cel mai clasic mod cu putinţă, fără să ardă etape, fără să facă prea mulţi paşi deodată. Apoi, şi-a manifestat public adeziunea la o anumită ideologie politică, şi-a construit o carieră academică solidă, publicând o serie de lucrări ştiinţifice validate în domeniul său, a condus studenţi, universităţi şi institute, a devenit doctor docent şi academician. Are cercetări cu privire la teoria dislocaţiilor, aliajele semiconductoare, tratamente termice şi termochimice, are studii asupra difuziei, a sărurilor topite, a aliajelor de aluminiu de mare rezistenţă mecanică şi altele. Apoi, în calitate de specialist dublu rafinat academic şi politic, a fost numită la conducerea unor ministere cu adevărat onorabile: Educaţie şi Cultură. Această prezentare ar trebui să nu lase nimănui vreo îndoială cu privire la pregătirea şi profesionalismul său. În regimul Ceauşescu însă, CV-ul nu prea reprezintă nicio garanţie. Aşa merg lucrurile. În 1979, femeia este mutată la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES) – un fel de minister al Culturii în logica sistemului. Femeia e, aşadar, membră în Consiliul de Miniştri.
Un amestec deloc omogen de tulnicărese, balerini, căluşari, brigăzi artistice, vânător de munte şi cine-ştie-ce interpreţi din cătune uitate de lume care mimau cu candoare reprezentaţii pseudoartistice, ticsite cu texte şi subtexte obsesiv patriotice ori cu tematici omagiale dedicate lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. În plus, spune Călin Hentea, festivalul a permis grave confuzii între valori, lăsând impresia că oricine poate crea opere de artă, oricine poate fi artist, oricine se poate afirma în public – utopii care s-au perpetuat în subconştientul periferiilor şi provinciilor culturale româneşti mult după decembrie 1989. Comuniştii încă ne dau lecţii Suzana Gâdea a fost cel de-al treilea şi ultimul şef al CCES. Colabora îndeaproape cu alte două figuri de tristă amintire: Mihai Dulea şi Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu“ din motive pe care le vom prezenta în detaliu în cadrul acestui serial. Din 1982, i se va alătura şi Ion Traian Ştefănescu, care, fără să înţeleagă imporanţa autocenzurii, predă şi astăzi economie la Academia de Studii Economice. Antreprenorii de mâine sunt, carevasăzică, instruiţi de un fost veleitar sinecurist, slujitor al lui Ceauşescu. Consiliul condus de Suzana Gâdea a fost ca un uriaş filistean pentru artiştii români. De pildă, în cazul scriitorilor, se ajunsese la o practică de centralizare bine împământenită, după cum explică academicianul Ion Ianoşi, în volumul „Internaţio-nala mea“. „Editurile înaintau, pe domenii şi autori, volumele propuse pentru fiecare an ulterior. Lista era cernută la CCES. Erau «tăiaţi» indezirabilii. Rezultatul era trimis la Cabinetul 2 din CC. Elena Ceauşescu îl superviza personal. Cu consilierii ei îl mai amputa, după criterii politice, tematice şi de incultură. La întoarcerea listei, în dreptul unor nume şi titluri apăreau semne vagi cu creionul, linii, cercuri, semne de întrebare, nu le pătrundea nimeni sensul, nici lămuriri nu puteau fi cerute; pentru orice eventualitate, responsabilii ministeriali cu editurile le tăiau“. În plus, lipsa hârtiei făcea adevărate ravagii în rândul editorilor, actele anticulturale îşi fac jocul din plin, iar scriitorii nu au audienţă la potenţaţi. E cel mai greu moment prin care piaţa de carte din România a trecut în ceauşism. Suzana Gâdea nu are nicio ezitare. „Făcea pe mămoasa, dar ducea la îndeplinire orice indicaţie“, spune Ianoşi. Suzana şi „tovarăşul Eliade“ La fel de intolerantă era, se pare, cu toţi artiştii. De pildă, pentru că auzise că muzicienii premiaţi la Festivalul de la Mamaia îşi cheltuiesc banii pe alcool şi alte vicii, Suzana Gâdea a dat ordin ca premiile să fie acordate sub formă de bonuri valorice, cu care laureaţii pot cumpăra diverse obiecte de la magazinul universal Bucur-Obor. Şi actorul Virgil Ogăşanu povesteşte că, după ce a văzut un spectacol la Teatrul Bulandra în care juca şi Florian Pittiş, ministra a dat ordin ca Moţu’ să se tundă pentru că, în caz contrar, nu va mai putea apărea pe scenă. În plus, spectacolul „Poezia muzicii tinere“ se bucura de mare succes în rândul publicului – deci popularitatea actorului trebuia cumva temperată. Florian Pittiş nu doar că nu s-a tuns, dar a lansat celebrele versuri „Nu contează cât de lung ai părul, important e cât şi cum gândeşti!“. Şi Mircea Baniciu, de multe ori coleg de scenă cu Moţu’ Pittiş, îşi aminteşte despre reacţia demnitarului comunist atunci când i-au fost prezentate o serie de cărţi pentru admiterea la publicare. Printre ele, „Istoria religiilor“, de Mircea Eliade. Răspunsul femeii e sfâşietor: „Mâine, tovarăşul Eliade să fie la mine la birou, la ora 09.00!“. E şi acesta unul dintre motivele pentru care îndrăgitul Ernest Maftei a compus, cu talent natural, frumoasa epigramă: „Două ministrese hâde/ Prea iubite Vel-Vornic/ Cum să meargă şcoala Spornic/ Când la Arte-avem un Gâde?“. Din lumea banilor: ABC Financiar- introducere în familia derivativelor de tip Opţiuni – de Ionuţ Plesnecuţe Nota editorului: Manipulăm bani şi cecuri, lucrăm cu băncile şi specialiştii lor, ca şi cu agenţii de investiţie şi primim tone de materiale de la ei, din termenii cărora înţelegem numai o parte. Primim reclame de la alte firme financiare, care doresc să ne facă clienţii lor şi care încearcă să ne convingă cu cifre şi argumente pe care nu suntem pregătiţi să le judecăm. Încercând să ne sporim competenţa, apelăm la articole economice din ziare şi on line, citim Money, Forbes, The Economist şi Fortune, dar ştim că nu pătrundem decât stratul superficial al informaţiei din ele. Inaugurăm azi o rubrică nouă a Buletinului nostru, care este destinată educării noastre economice şi financiare şi ne bucurăm să vă prezentăm pe colaboratorul nostru Ionel Plesnecuţe, specialist în finanţe, activităţi bancare şi de bursă, mijloace de evaluare a riscurilor financiare şi metodele de creştere securităţii banilor noştri. Familia Derivativelor Derivativele (derivatives) reprezintă o familie de instrumente financiare utilizate de o gama variată de entităţi economice. Aceste instrumente au o largă folosinţă, de la asigurarea împotriva unor variaţii în preţ a diferitelor active financiare (hedging), până la acţiuni speculative generatoare de câştig. In prezent sunt patru mari categorii de derivative: 1. options, 2. swaps, 3. forwards şi 4. futures. Denumirea de derivativ vine din faptul că preţul instrumentului financiar este derivat din valoarea şi/sau din performanţa altor active (ex: preţul unei opţiuni Apple este calculat folosind preţul unei acţiuni Apple). Piaţa derivativelor a înregistrat o creştere majoră în secolul XX, dar activităţi asemănătoare au fost consemnate de foarte multă vreme. În Grecia antică, Aristotel relatează o istorie despre filosoful presocratic Thales din Milet (620-546 îen), care, prognozând o recoltă bogată de măsline, a rezervat o presa de ulei la un preţ mic (option). In momentul în care recolta s-a dovedit a fi foarte bogată, preţul unei prese de ulei a crescut vertiginos. Astfel, Thales a profitat de diferenţa de preţ dintre momentul rezervării şi cel al recoltei şi a câştigat economisind suma respectivă. Prima înregistrare oficială de comerţ cu derivative datează din secolul XVII, când marii proprietari de terenuri din Japonia au început să ofere contracte futures pentru orez. In Statele Unite ale Americii, Chicago este principalul jucător pe piaţa de “futures”. The Chicago Board of Trade (CBOT) a fost înfiinţată în 1848, fiind în prezent cea mai veche bursă din lume pentru “futures” şi “options”. In 2007, CBOT a fuzionat cu Chicago Mercantile Exchange(CME), formând CME Group. In prezent CME Group operează burse de derivative în Chicago, New York şi Londra.
Option (opţiune) e un contract prin care cel care cumpără contractual are dreptul, dar nu obligaţia, de a cumpăra/vinde acţiunea din contract la preţul stabilit. In fiecare option există două entităţi: vânzătorul de option, care se numeşte „short” şi cumpărătorul de „option”, care se numeşte „long”. In situaţia în care cumpărătorul are opţiunea să cumpere acţiuni la un preţ prestabilit („strike price”), atunci cumparatorul se spune ca e „long call option”, iar vânzătorul e „short call option”. In cazul în care cumpărătorul are opţiunea sa vândă acţiunea la un preţ prestabilit („strike price”), atunci se spune ca e „long put option”, iar vânzătorul opţiunii este „short put option”. In prezent contractele de tip option pot fi foarte complexe (conţin foarte multe specificaţii), dar toate conţin urmatoarele specificaţii generale:
In momentul cumpărării unei opţiuni, contractul poate fi:
Pentru a putea calcula preţul unei opţiuni se folosesc urmatoarele informaţii: dobânda de piaţă pe termen scurt, volatilitatea acţiunii pentru care se doreşte opţiunea, strike price, data la care contractul expiră şi preţul curent al acţiunii. Modelul de baza folosit pentru a „price an option” este modelul Black-Scholes dezvoltat de Robert Merton, Fischer Black si Myron Scholes. Pentru contribuţia lor la dezvoltarea acestui model, Scholes si Merton au câştigat premiul Nobel pentru economie în anul 1997. In ultimii ani, modele sofisticate bazate pe „volatility smile” au fost dezvoltate şi implementate pentru a determina preţul unei opţiuni. Aceste modele au fost dezvoltate pentru a reflecta mai bine nivelul de risc al unei opţiuni , în special în cazurile când probabilitatea ca un eveniment să se întâmple este redusă. Piaţa de options este dominată de doua mari tipuri: American Option şi European Option, acestea mai numindu-se şi „vanilla options”. Diferenţa dintre un American Option şi un European Option constă în faptul că cea americană poate fi exercitată în orice zi până la data de expirare, în timp ce European Option poate fi exercitată doar în ziua în care expiră – „Expiration Date”. Pe lângă „vanilla options” mai exista o mică categorie denumita „exotic options” care include printe altele: Bermuda options, Asian options sau Binary options. Aceste categorii de opţiuni sunt tranzacţionate într-o cantitate redusă, deoarece sunt foarte complexe şi prezintă un nivel de risc foarte mare. Pentru a înţelege mai bine termenii descrişi mai sus voi folosi un exemplu concret folosind o opţiune pentru o acţiune (share) Apple. Pe data de 23 ianuarie, 2016 o acţiune Apple (Appl) s-a vândut la sfârşitul zilei cu $101.42. La aceeaşi dată, un „call option” , cu data de expirare (expiration date) 26 februarie 2016 şi un preţ de exercitare (stirke price) de $110 s-a tranzacţionat la un preţ de $1.20 (în această situaţie „ the option is out of money”). In acest caz, cumpărătorul (long call) de opţiune plăteşte $1.20 şi are dreptul (folosind un „american option”) să cumpere de la vânzătorul (short call) de opţiune o acţiune Apple la preţul de $110.00 până pe 26 februarie 2016. In cazul în care acţiunile Apple nu depăşesc pragul de $110.00 până la expiration date, atunci opţiunea va expira „uncalled”. In cazul în care acţiunile Apple ajung la $115.00 pe 20 februarie 2016, cumpărătorul de opţiune (long call) poate să „call the option”. In acest moment, în funcţie de termenii stabiliţi („settlement terms”), cele doua părţi închid contractul. Cel mai adesea in asemenea cazuri, „the long call” primeşte diferenţa dintre preţul curent şi „strike price”. In cazul nostru această diferentă este de $5.00 ($115.00 - $110.00). Tot pe această dată, (23 ianuarie 2016) un „put option” cu data de expirare („expiration date”) 26 februarie 2016 şi un preţ de exercitare („strike price”) de $110.00, s-a tranzacţionat la un preţ de $10.82 (în această situaţie „ the option is in the money”). In acest caz, cumpărătorul („long put”) de opţiune plăteşte $10.82 şi are dreptul (folosind un „american option”) să vândă vânzătorului de opţiune o acţiune Apple la preţul de $110.00 până pe 26 februarie 2016. Dacă pe 20 februarie 2016 o acţiune Apple valorează $115.00, atunci „ the option” este „out of money” şi probabil va avea o valoare de câţiva cenţi, ţinând cont de „strike price” şi de „expiration date”. Pe de altă parte, daca pe 20 februarie o acţiune Apple e tranzacţionată la un preţ de $95.00 şi deţinătorul de opţiune („long short”) decide să „call the option”, vânzătorul de opţiune va plăti $15.00 către deţinătorul de opţiune („Strike price” – preţul curent). Opţiunile sunt instrumente financiare complexe şi ele cer o înţelegere foarte bună a unor concepte din diverse domenii (statistică, finanţe, economie). Ele pot avea un impact major asupra unei poziţii financiare. Din punctul de vedere al multor investitori, opţiunile sunt o protecţie faţă de scăderile majore ale portofoliilor/profiturilor care pot surveni. Pe de altă parte, pentru speculatorii financiari, ele reprezintă o modalitate de a paria pe anumite acţiuni şi a realiza mari câştiguri, în perioade de timp scurte. După criza financiară din 2008, au apărut multe voci pro şi contra derivativelor, fără ca să existe un câştigător. In funcţie de scopul pentru care sunt utilizate, opţiunile pot fi foarte folositoare pentru o gamă largă de companii, dar cu condiţia de a înţelege foarte bine mecanismele lor de funcţionare şi nivelul de risc la care sunt expuse. P.S. In ediţiile viitoare voi descrie şi celelalte tipuri de derivative. Atitudini /Vocea Poetului: Fratele Voiculescu. Câteva rânduri pentru Klaus Iohannis – de Radu Vancu februarie 18, 2016 www.contributors.ro Domnule președinte, Ieri, la ora 14.45, consilierul dumneavoastră, dl Sergiu Nistor, m-a primit la Cotroceni pentru a-mi transmite răspunsul dumneavoastră privind petiția pentru ICR inițiată de Mircea Cărtărescu și de subsemnatul și semnată de peste 3.500 de artiști, intelectuali, jurnaliști etc. Dacă bunăvoința tranșantă arătată de dl Sergiu Nistor nu m-a uimit, vă mărturisesc că m-a surprins tranșanța cu care, în răspunsul scris, se sublinia concordanța deplină între viziunea noastră, a celor 3.500 de semnatari, și a dumneavoastră asupra ICR. Se spune astfel în document: „Analiza noastră arată că Institutul Cultural Român traversează o criză de poziționare instituțională, este victimă a unei birocrații încrucișate și are resurse materiale și umane subdimensionate în raport cu instituțiile importante pe care le are de desfășurat în viitorul apropiat. (…) Se poate observa concordanța dintre solicitările Dumneavoastră și viziunea Președintelui despre organizarea, funcționarea și rolul Institutului Cultural Român”. Pozițiile dumneavoastră publice au evitat, aproape întotdeauna, tranșanța; de aceea m-a surprins epifania ei în acest răspuns scris. Nu avea să fie singura supriză – urma să mai produceți una, de această dată publică. La 16:45, la două ore după întâlnirea mea de la Cotroceni cu consilierul dumneavoastră, aveați să mergeți la dezbaterea „Dialog pentru România. Primăvara societății civile” și să spuneți acele câteva fraze groaznice, care au să vă urmărească în toată cariera dumneavoastră politică. Ați numit o decizie judecătorească „un banal act administrativ”, ați sugerat că aplicarea legii reprezintă încălcarea libertății de exprimare, ați dat garanții că, „în urma discuțiilor avute”, se pot găsi soluții convenabile infractorului condamnat. („În urma discuțiilor avute” – sintagma aceasta micuță e aproape un autodenunț, spune că ați intervenit în favoarea infractorului la diverse instanțe.) Frazele dumneavoastră au făcut praf statul de drept. O încălcare mai brutală, mai primitivă a justiției nu se poate imagina. Iar apoi ați intrat senin printre oamenii aceia onești, pentru care statul de drept e piatra unghiulară, și ați ținut un discurs riguros opus celui din minutele anterioare. Vă mărturisesc că, de la ora 17.30 încolo, supriza mea s-a transformat în dezamăgire și în furie. Fiindcă tranșanța dumneavoastră era mincinoasă. Ne spuneați fiecăruia ce voiam să auzim: nouă, celor 3.500 de semnatari ai petiției pro-ICR, că situația de la ICR e intolerabilă; publicului Antenei 3, că intervenția ANAF pentru aplicarea legii e intolerabilă; societății civile, că e intolerabilă absența reformei clasei politice. Tranșanța dumneavoastră era, de fapt, o sumă de tranșanțe contextuale, în fapt iluzorii, luând forma circumstanțială utilă și risipindu-se apoi ca fumul. E o tranșanță duplicitară, ca să-i spun pe nume. Dacă aceasta e „politica altfel” pe care ne-o promiteați, ei bine, nu e deloc altfel. O cunoaștem prea bine. Duplicitatea a fost calitatea comună a tuturor președinților României: Iliescu făcând pe de o parte revoluție, sunând pe de alta la Moscova ca să spună „cine suntem și ce vrem”; Constantinescu declarând că a fost învins de servicii, dar colaborând apoi cu securiștii cei mai abominabili; Băsescu dând justiției posibilitatea de a deveni ce e ea astăzi, dar intervenind feroce când justiția a ajuns la Elena Udrea. Ieșirea dumneavoastră de ieri nu e cu nimic inferioară, într-o ierarhie a răului, celor enumerate mai sus. De la duplicitatea lui Ion Iliescu până la aceea, recentă, a dumneavoastră există o continuitate directă. Ceea ce face posibil sarcasmul amar care spune că toată istoria recentă a României e rezumabilă în douăsprezece cuvinte: „Proprietatea privată e un moft. Decizia judecătorească e un banal act administrativ.”. Cea dintâi propoziție e a lui Ion Iliescu; cea din urmă e a dumneavoastră. Amândouă lovesc la fel de distrugător în fundamentele statului de drept. Vă va urmări, de acum înainte, multă vreme această frază, domnule președinte. Așa cum cea despre proprietatea privată îl urmărește, iată, pe Ion Iliescu de 25 de ani. Așa cum pe Traian Băsescu îl va urmări intervenția brutală în favoarea Elenei Udrea. Totuși, dl Băsescu a avut puterea de a se despărți de fratele său atunci când justiția a cerut-o; dumneavoastră n-ați avut puterea de a vă despărți de Dan Voiculescu atunci când aceeași justiție a cerut-o. Ce vă face să fiți mai legat de Dan Voiculescu decât este Traian Băsescu de propriul lui frate? De când v-a devenit el mai frate decât Mircea lui Traian Băsescu? Nici măcar nu mă înspăimântă atât de tare răspunsul, cât faptul că ați făcut această întrebare posibilă. Că l-ați făcut pe Dan Voiculescu fratele dumneavoastră. Se spunea până acum că, oricât de neinspirate sau de ambigue au fost unele poziționări publice ale dumneavoastră, aveți totuși o mare calitate: aceea că nu sunteți Victor Ponta. De ieri încoace, după ieșirea dumneavoastră revelatoare (are și răul revelațiile lui), nici măcar acea calitate nu o mai aveți. Nu trebuie să mai explic de ce. Cât despre ICR – nu regret că mi-am cheltuit atâta energie încercând să repar ce se putea. În 2018 va fi centenarul Unirii; în 2019 România va fi țară invitată a Europalia; sunt două provocări majore la care ICR va trebui să facă față – și nu o va putea face dacă nu se va reforma. Însă, în ce mă privește, orice dialog cu dumneavoastră privind posibilitatea reformării lui a încetat. Fiindcă nu vă mai cred. Nu pot avea încredere în cel care l-a inventat pe „fratele Voiculescu”, mai important decât justiția, mai important decât statul de drept, mai important – chiar mai grav – decât onestitatea. Și cred că n-aș risca prea mult dacă aș spune: nu vă mai credem. Cu tristețe, Radu Vancu
Ceea ce creează artistul este deopotrivă taină, freamăt, zbor, vis, viziune, nelinişte, rafinament şi culoare, o multitudine de sentimente transpuse pe pânză şi definite prin culoare. Chiar dacă tablourile vorbesc prin linie şi culoare, ele rămân taine împărtăşite de sufletul privitorului. Dacă ar trebui să facem tablouri din cuvinte, am putea spune că Petre Chirea vorbeşte cu roşu, una dintre culorile preferate de artist, dar astăzi vorbește cu galben, portocaliu, verde în armonie cu celelalte culori ce dau contururi precise creaţiei sale. Petre Chirea pictează oraşul, pictează portrete ale oraşului, în accepţiunea generală, peisaje. Pictorul rememorează, defineşte şi redefineşte prin actul artistic o stradă, o clădire, un loc ce peste ani va rămâne doar în tablou. Petre Chirea excelează în arta peisajului, folosind tonuri rafinate, creând un spaţiu cromatic special, o stare sau o taină. Dacă ar trebui să vorbim despre curentele artistice, Petre Chirea îşi trage seva, taina din impresionişti sau neoimpresionişti, dar înscrierea într-un curent artistic şi estetic este relativă, este doar un reper la care ne raportăm, nu noi, privitorii, ci specialiştii, pentru că fiecare creaţie în parte este unică în felul ei. (Puşa Roth) Rubrica gastronomică: Tagine 
Tagine este numele unui vas din ceramică, cu un capac ţuguiat, în care se gătesc un mare număr de mâncăruri din categoria cu acelaşi nume. Vasul, prezent în multe ţări din jurul Mării Mediterane, este cu precădere folosit în Maroc. În esenţă, tagine este străbunicul metodei de gătit în slow cooker. Majoritatea reţetelor cuprind carne, legume, fructe, ulei şi mirodenii şi gătitul se face la foc mic, într-un timp prelungit. Nu se foloseşte apă. Din cauza capacului înalt, conţinutul se coace încet, aromele se împrumută de la un ingredient la altul şi mâncărurile au un gust special. Tagine se poate folosi şi în cuptorul electric, sau în cel cu gaz, la temperaturi moderate 1500 C (3500F). Dacă folosiţi vasul de tagine pe plită, puneţi o tablă între plită sau arzător şi vasul de ceramică şi folosiţi focul mic. Eu am făcut două feluri de tagine. Prima reţetă este cu 750 g. carne de viţel (tăiată în cuburi de 3 cm latura), doi cartofi dulci mari(cuburi de aceleaşi dimensiuni), 30 de prune uscate ţinute în apă rece 1 oră, 30 de caise uscate, 30-40 de cepuşoare arpagic, 4 linguri de ulei, ½ linguriţă sare, 1 linguriţă zahăr (sau îndulcitor), 1 lingură de miere, 1 linguriţă scorţişoară şi 1 linguriţă cimbru uscat. Durata 1 ½ ore, în cuptor la 1500 C. Nu se amestecă. Ultimele 15 minute tot în cuptor, dar cu capacul ridicat. A doua reţetă a fost cu 750 g. carne de căprioară ţinută în baiţ peste noapte (vin roşu, sare, piper boabe, 1 ceapă mare tăiată, două mere mici tăiate, oregano), tăiată în cuburi de 3 cm latura, ½ kg cartofi tăiaţi în cuburi de 2 cm latura, 30 de morcoviori tineri, 30-40 cepuşoare de arpagic, 1 ceapă roşie mare tăiată în rondele, ulei, aceleaşi mirodenii ca mai sus plus un pahar mic de vin din baiţ. Mie mi-au plăcut amândouă reţetele şi comesenii m-au felicitat, sper că nu din politeţe. (MSM)
Expresia ”a-şi da arama pe faţă” este folosită atunci când se vorbeşte despre descoperirea adevăratului caracter al unei persoane. De unde vine expresia şi ce poveste are la origine este cu adevărat impresionant şi are legătură cu falsificarea monedelor şi strategiile militare din Evul Mediu.Nu o dată am fost în situaţia de a auzi ori a spune ”şi-a dat arama pe faţă”. Expresia vine din Evul Mediu, când monedele folosite erau din aur sau argint. Profesorul Ilie Gherheş, doctor în istorie, spune că monedele erau cu atât mai valoroase, cu cât era mai mare conţinutul de metal preţios, de aceea exista şi tentaţia de a le falsifica. Legătura dintre monedele fasificate şi această expresie este explicată tot de el. ”Monedele falsificate erau din aramă şi poleite cu aur sau argint şi în urma utilizării îndelungate se ducea poleiala de aur şi rămânea arama, iar de aici avem expresia «a-şi da arama pe faţă». Având în vedere că monedele aveau aversul, în general cu faţa Cezarului, a regelului, iar pe revers altceva - o altă figură heraldică - în momentul în care se ducea poleiala, se ducea de pe faţa împăratului, a celui care a emis moneda şi se vedea arama. Atunci s-a făcut conexiunea cu «a-şi da arama pe faţă»”, explică el. (Ziarul Adevărul din 19 feb. 2016) Yüklə 211,5 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
