Trivia: Baterie/ baterii

Auzim tot mai des, în ultima vreme, cuvântul „plagiat“ legat de lumea academică, dar şi de cea politică. Iată de ce socotim că discuţiile, destul de aprinse de altfel, vor avea de câştigat dacă vom cerceta mai întâi etimologia şi semantismul acestui termen, înainte de a ne lansa în abordări etice, juridice sau ştiinţifice.

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române (1998), „plagiat” înseamnă:

PLAGIÁT¹, plagiate, s. n. Acţiunea de a plagia; plagiere. ♦ (Concr.) Operă literară, artistică sau ştiinţifică a altcuiva, însuşită (integral sau parţial) şi prezentată drept creaţie personală. [Pr.: -gi-at] – Din fr. plagiat.

Pentru aprofundarea semantismului, vom încerca o incursiune etimologică, pentru o corectă înţelegere a sensurilor primitive. Dacă problema etimologiei directe este soluţionată de DEX (din fr. plagiat), problema etimologiei îndepărtate rămâne însă incertă.

În Trésor de la langue française informatisé, „plagiat” apare pentru prima dată atestat la 1697, iar „plagianisme”, la 1680. Termenul ar fi format din fr. „plagiaire” (plagiator) cu sufixul -at. La rândul său, „plagiaire” este un împrumut din latină: plagiarius – „cel care fură şi revinde sclavii altuia” (de unde sensul „hoţ de copii”, atestat la sfârşitul secolului al XVI-lea), derivat din plagium – „delictul comis de plagiator”, un termen deja juridic, provenind din gr. πλάγιος.

Cele mai bune dicţionare spaniole şi portugheze, îl derivă din lat. plagios (împrumutat la rândul său din greacă) „oblic, indirect, înşelător” sau din lat. plagium, cu sensul de „sechestru”, aşa cum am văzut la etimologiştii francezi.

Din perspectivă istorică, se pare că termenul se întâlneşte prima dată la poetul satiric Marţial (sec. I d. H), în ale sale Epigrame (cf. traducerea spaniolă, în es.wikipedia):

Te encomiendo, Quinciano, mis libritos. Si es que puedo llamar míos los que recita un poeta amigo tuyo. Si ellos se quejan de su dolorosa esclavitud, acude en su ayuda por entero. Y cuando aquél se proclame su dueño, di que son míos y que han sido liberados. Si lo dices bien alto tres o cuatro veces, harás que se avergüence el plagiario.

Marţial, Epigrama LII

Mentalitatea Europei medievale spulberă învăţămintele dreptului roman, multe creaţii circulând anonime, fără o sensibilitate manifestă faţa de proprietatea intelectuală. Este epoca manuscriselor copiate şi a copiştilor, iar figura autorului îşi pierde până la diluare pregnanţa sa clasică.

Dreptul de autor apare conturat, în sens modern, abia în secolul al XVIII-lea. Un iluminist şi enciclopedist ca Diderot afirma despre „plagiat” ca fiind: „delictul cel mai grav pe care îl întâlnim în Republica literelor”. (cf. fr.wikipedia)

Odată cu secolul al XIX-lea, tema devine sensibilă, fiind privită ca „furt” şi, prin urmare, reprobabilă din punct de vedere etic sau juridic. Apar cazuri celebre, denunţurile devenind publice şi echivalând cu oprobiul.

Să ne amintim, în cultura română, de Caragiale, cel acuzat de publicistul Caion de plagiat, pentru drama Năpasta, opera plagiată fiind a unui autor maghiar. Procesul literar a fost reluat de Şerban Cioculescu, prin anii 70, cu câştig de cauză pentru autorul român.

Răsunător a fost şi cazul lui Eugen Barbu, pentru romanul Incognito, incriminat de plagiat după Paustovski, de criticul Nicolae Manolescu, caz asupra căruia nu par a mai subzista dubii.

„Nu poate fi ignorat [...] nici scandalul stârnit de romanul Incognito (I-IV, 1975-1980), un cine-roman acuzat de plagiat. Deşi „plutea" în aerul epocii, discuţia este deschisă de Nicolae Manolescu, în „România literară" (2/1979). Criticul demontează ideea „romanului-colaj", invocată de Barbu, şi incriminează procedeele de „transcriere" şi „conspectare" a unui număr mare de pagini din cărţi semnate de K. Paustovski, Ilya Ehrenburg etc.” (http://www.crispedia.ro/Eugen_Barbu)

Pamfletul lunii: Propunere pentru salvarea frumuseții – de Mircea Dinescu

www.catavencii.ro 2 February 2016

Urîta intră miercuri grăbită în oglindă

și iese tocmai vineri cu trandafiri în păr

dispusă să-și extirpe chiar glanda suferindă

care secretă tristul adevăr

că lumea-i la cheremul femeilor frumoase

ce sorb cu-aceeași rîvnă sau stridii sau bancheri

storcînd lămîia galeș în conturile grase

să se trezească mortul obscenei învieri.

După comiterea acestui poem (aș zice monumental, dacă n-aș ști că atîția imbecili își închipuie că o carte monumentală trebuie să aibă numaidecît două kilograme și jumătate), mă lovi spaima ca nu cumva cititorii mei să mă creadă în stare a exclama, precum Flaubert, “Urîta, c’est moi!”.

Căci subsemnatul, spre deosebire de eroina sa, consideră că adevărata frumusețe e nedreptățită în această lume, în care făcătura boită, sfidînd estetica, stă cocoțată cu anasîna în vîrful scării paradite a valorilor.

E suficient să privești într-o dimineață cîte fete cu adevărat frumoase coboară în Gara de Nord din acceleratul de Iași, ca să ai revelația cîtă frumusețe contrafăcută dă în clocot pe ecranele televizoarelor noastre de dimineața pînă seara.

Divele din România, aidoma băbuțelor care-și pun înainte de culcare, pe noptieră, placa dentară în paharul cu apă, și-ar putea așeza și ele în rastel accesoriile detașabile: popourile obraznice umflate cu pompa, sînii siliconați, năsucurile redesenate și buzele injectate cu Botox.

Ofensa adusă naturii, care are grijă să ne bucure ochii cu frumoasele anonime zărite pe stradă sau în fuga tramvaiului, în timp ce concursurile de Miss colcăie de păpușele răsucite cu cheia de sponsorii imposturii, echivalează cu expunerea la Luvru a unor tablouri falsificate, în timp ce pe malul Senei buchiniștii ar vinde pe trei parale capodopere de Rembrandt și Botticelli.

Culmea e că femeile frumoase din naștere nu pot fi complexate decît de urîtele fermecătoare.

Marin Preda mi-a povestit cum în tinerețe a făcut o pasiune nebună pentru cea mai urîtă scriitoare din secolul 20, numită Nina Cassian, ce semăna din profil cu o cămilă, dar care emana atîta inteligență și sex-appeal, încît a cerut-o în căsătorie. Refuzat brutal, marele prozator s-a consolat pînă la urmă, însurîndu-se cu cea mai frumoasă poetesă a acelor vremi, Aurora Cornu. Nu putem spune, în acest caz, că măgarul lui Buridan ar fi murit de foame între două căpițe de fîn.

Feodor Mihailovici Dostoievski, în schimb, s-a pripit cînd a afirmat că frumusețea va salva lumea, căci, în realitate, noi ar trebui să salvăm frumusețea.

Poetul lunii: Teodor Dună

• 
  Teodor Dună (n. 1981) a absolvit Facultatea de Litere a Universității București și a debutat cu Trenul de treieșunu februarie (2002), pentru care a primit Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut. Au urmat Catafazii (2005), De-a viul (2010) și recenta Obiecte umane (2015). Poezia sa a fost tradusă în mai multe limbi, volumul der larm des fleisches (Edition Solitude, 2012, în traducerea lui Georg Aescht) apărând ca urmare a bursei pe care a avut-o la Akademie Schloss Solitude din Germania. În 2015 a primit Premiul Redactorul de carte al anului 2014 oferit de APLER. Este redactor-șef al Editurii Tracus Arte.
  

în seara încetelor legănări toţi arborii sunt albi.
ţi-e greu să alegi unul.
te plimbi la marginea lor cu o funie.
îl cauţi bineînţeles pe cel mai alb.
şi dimineţile albastre vor fi
şi carnea pe câmpuri se arată, pe drumuri
se arată, peste tot.
şi tu te plimbi doar pe la marginea arborilor,
îl cauţi bineînţeles pe cel mai alb.
şi dimineţile tot mai albastre vor fi
şi carnea pe drumuri se arată, pe ceruri
se arată, peste tot.
cineva te ridică
şi vezi: printre arborii albi aerul e alb.

acolo se doarme puţin, acolo te legeni nu mult

şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci.
se desprind, alunecă sub tine
şi dimineţile tot mai albastre vor fi
şi carnea pe ceruri se arată,
pe pământuri se arată, peste tot.

şi doar mai încolo, lângă câmpuri, lângă nimeni,

o carne albă încet legănată de arborii albi.

de-a viul

abia trecut prin miezul nopţii
şi eu înspăimântător de viu.
viaţa a o mie de oameni a năvălit în mine.
atât de viu, că o sută de vieţi
au rămas în afara mea, înfăşurate.

şi apoi viaţa a încă o mie de oameni

şi apoi viaţa peretelui, viaţa
lemnului, viaţa carcasei, toate se năpustesc
spre mine şi mă umplu.

şi orice este viu şi orice a fost viu

îşi fac loc în mine şi mă înconjoară.

viaţa mea e de neoprit. împânzeşte străzile, blocurile.

şi totul începe să clocotească de viaţă.

şi atâtea straturi de viu mă înconjoară,

că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur.

şi nimeni mai plin şi mai trecut

prin miezul nopţii decât mine.
şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi
ca-ntr-o mie de pieli.
îmi desprind mâinile de corp,
viaţa se învălmăşeşte în jurul meu,
îmi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă în mine
ca-ntr-un canal.

viul ăsta de o sută de tone spulberă orice,

străpunge carcasele,
străpunge cimentul şi totul clocoteşte de viaţă:
asfaltul respiră, lemnul respiră, miezul nopţii respiră.
şi chiar dacă nu e nimeni în jur,
lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea.

acum, când viaţa mea nu mai cunoaşte margini,

îmi ridic mai mult mâinile, îmi desfac degetele
şi blocurile îşi scuipă temeliile şi ţâşnesc
înnebunite prin aer
şi la o sută de metri deasupra pământului
explodează ca mii de artificii.

zgomotul cărnii

acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,

cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu
îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.
văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble sătulă, oloagă.
lumina ei atârnă de trup, îl arată –

şi nu e îndeajuns.

ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,
tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.
sub tălpi, în mormane se aşază.
o vezi – şi nu e îndeajuns.

şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.

atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta. doar câteva
au mai rămas. şi abia atunci simt cât granit
emană acest soare de aur şi cât granit în mine.
tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,
tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –

şi nu e îndeajuns.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.
lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.
şi cât granit emană acest soare de aur
şi cât granit peste tot.

şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii

şi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.
mă înfrupt, mă înfrupt, nu mă satur –

şi nu e îndeajuns.

Traian Ungureanu

Opinii: Centrul nu mai ţine

Ziarul Adevărul 8 februarie 2016