Trivia: Baterie/ baterii

La un moment dat, observînd că, văzuţi de departe, toţi munţii sînt mici, Uniunea Europeană a decis că relieful nu există. Între timp, realitatea a cerut revanşa şi a trimis pe direcţia UE o delegaţie la nivel înalt, compusă atît din munte, cît şi din Mahomed. Nimic nu pare să fi pregătit apretatele elite europene pentru primirea acestei delegaţii şi pentru reapariţia vehementă a geografiei şi istoriei.

Primul val de populaţii islamice a pătruns pînă în inima Germaniei, se pregăteşte să forţeze Canalul Mînecii şi a urcat în Scandinavia, pînă în preajma cercului polar. În replică, liderii apuseni au dat buzna la recitat versul răsăritean după care „ce e val ca valul trece”. Ipoteza a fost repetată cu ardoarea unei rugăciuni pe buza Niagarei. Ipoteza a căzut repede şi din ea au apărut două noutăţi de coşmar. Prima ne spune că migraţia n-a încetat pe timp de iarnă. Aproape o sută de mii de migranţi au pătruns în Europa în ianuarie. A doua ne anunţă că avem în faţă ceva ce se cheamă  migraţie permanentă. Un transfer de populaţie colosal care va schimba faţa şi viaţa Europei. Curînd, poate în următoarele cîteva săptămîni, masele pornite din Orient vor mătura din cale Iordania şi Libanul spre a se revărsa în Europa. Acolo vor găsi o clasă politică ineptă cînd nu e timorată de superstiţii pioase.

În ansamblu, ţară cu ţară şi guvern cu guvern, e prea tîrziu. Pentru a continua baia de poezie funebră, să-i facem loc marelui Yeats, cu versul care a congelat în cuvinte puţine drama politică şi morală a modernităţii apusene: „Centrul nu mai ţine”. Prăbuşirea structurilor europene datoare să pună la punct un răspuns activ e cea mai importantă ştire a vremurilor pe care ne pregătim să le încheiem. Noutatea trece neobservată pentru că e mascată de un potop de pseudodecizii care mor imediat după publicare, summituri autoomagiale, recorduri de bunăvoinţă stupidă şi cugetări bezmetice.

Un singur lucru şi o singură încrodare ar fi de ajuns şi ar pune bazele începutului: adevărul rostit oficial şi în gura mare. Căci răul nu poate fi bătut decît de cei ce-l înţeleg şi respectă. Trebuie imediat precizat că răul e singurul lucru din lume care poate fi respectat numai prin denunţ. Orice ezitare, aproximare şi vorbă în doi peri îl ajută. Nu ne putem bizui, însă, pe curajul liderilor noştri. Ne putem bizui doar pe poeţi morţi care ne suflă versuri fără speranţă. Şi cum altfel?

Ce nădejde să tragem cînd îi vedem pe italieni făcîndu-se preş persan şi acoperind cu placaj statui romane din muzeul onorat de vizita marelui lider iranian? Preţul: 20 de miliarde în contracte imediate de investiţii. Bieţii italieni. N-au auzit de proverbul care avertizează: dacă-i dai nas lui Iran...

Nemaivorbind de Franţa, pentru care preţul convenit e 118 bucăţi Airbus. Şi Franţa e în mînă: abia a plecat ayatolahul şi, la Elysee, s-a aşternut covorul roşu pentru luminoşii conducători ai Cubei populare. Da, e vorba de Franţa, sora noastră mai mare şi mai stricată care ne ceartă prin MCV-uri pentru corupţie şi nelegiuri în timp ce se ţine de mînā cu prieteni care spînzură disidenţi de macarale la Teheran. Apropos! Şi macaralele alea or avea nevoie de un service. Poate o companie franceză? 

Să revenim la umorul pozitiv. La una dintre acele ştiri neconfirmate care scriu mai multă istorie decît o mie de ştiri confirmate. Umblă vorba prin Parlamentul European că, recent, o delegaţie afgană şi-a anulat vizita oficială explicînd că Bruxelles e un oraş prea periculos. Afganii ştiu ce ştiu. Au aflat, proababil, din surse sigure, frăţeşti şi locale, că la Bruxelles poate sări în aer orice, cu tot cu delegaţie oficială. Şi asta ne spune că e prea tîrziu. Coloanele care se mişcă fără oprire din Orient spre Europa ajung acasă. În oraşe deja cucerite.

Iată de ce autorităţile etice şi politice europene nu mai sînt acasă. Sînt pe altă lume şi vorbesc interesant, politicos şi singure din cavou. Ignoranţa acestor oameni care au învăţat să creadă în dispariţia istoriei, retragerea geografiei şi îmblînzirea omului nu e numai înspăimîntătoare. E înduioşătoare.

Priviţi destinul Angelei Merkel, hegemonul liberal al Europei. Mînată de idealuri neverificate, doamna Merkel a bătut cu încredere la poarta iadului. Şi poarta s-a deschis. Liderii care ţin să ne explice că Europa e datoare să înfieze tot restul lumii ar trebui să aibă grijă, mai întîi, de propria lor cultură. Aceşti oameni nu ştiu ce au atins, ce au stîrnit şi ce au scos la lumină. Istoria. Iar istoria e, aşa cum vor afla curînd aceşti pionieri  ai ignoranţei vinovate, un vortex fără sfîrşit în care fierb contradicţii, amintiri neiertătoare, violenţă animală şi absurditate scelerată. Mai pe înţelesul şi spre paguba tuturor: iadul. Poarta la care a bătut avîntat dna Merkel.

Nenorocirea vine de afară şi asta doar pentru că e chemată dinăuntru. Mantra cretină care aduce după fiecare nouă oroare musulmană discursuri promusulmane nu va rămîne fără rezultat. Comisia Europeană e chiar nerăbdătoare să vadă ce se poate întîmpla dacă întoarce bătrîna realitate cu capul în jos. Stenograme recent publicate ni-l înfăţişază pe cutare Comsiar european anunţînd ritos că hărtănirea femeilor de la Koln nu are nicio legătură cu refugiaţii. Aşa e. Marţienii sînt suspectul principal. Şi dacă mai aşteptăm o lună-două vom afla că destrăbălatele de nemţoaice au tăbărît pe bieţii refugiaţi pudici şi complexaţi.

Mai e timp. nu prea mult, să ne amuzăm pe seama acestor clovni cu dosar de sfînt. După care se va întîmpla ce se s-a mai întîmplat. Cei ce caută rafinăria cu aruncătorul de flăcări în mînă o vor găsi. Erupţia rahitică dar reală a rasismului, fascismului şi violenţei însoţitoare nu va întîrzia. Logica neiertătoare a istoriei se va adeveri încă o dată: trufia îngerilor falşi cheamă la treabă strigoi îngropaţi.

Ce putem face noi esticii? Ni s-a spus că, dacă nu absorbim migranţi, ne dăm arama pe faţă şi pe tot corpul. Ne dovedim, adică, primitivi şi infecţioşi. A se scuti şi a se lua seama la postura celor ce ne dau lecţii. Convinşi că ne pot reeduca, pedagogii promigraţie au decis că e nevoie să inverseze un proverb şi s-au băgat ca laptele în muscă.

Interlocutorul fiind doar un pic mai plat ca zidul, nu ne-au rămas prea multe. Poate doar să triplăm lăţimea Dunării. Propunerea de a o popula cu crocodili nu e de luat în seamă pentru că i-ar putea necăji rău pe ecologişti. Deocamdată stăm aşa, mut şi prosteşte, într-o scenetă de grup în care vestul a pus căruţa înaintea boilordupă care s-a apucat să le ţină cursuri de etică şi mecanică. Tocmai de asta e, poate, mai bine să fii bou. Deşi nu e foarte clar cine e boul. 

Istorie prezidentială americană

ÎN SERVICIUL SECRET AL PRESEDINTELUI SUA

Ronald Kessler a lucrat peste 50 de ani în Serviciul de Paza si Protectie al

Casei Albe. Dupa retragerea sa din activitate a scris o carte, intitulata sugestiv:

„In the President's Secret Service” (În Serviciul Secret al Presedintelui).

JIMMY SI ROSALYN CARTER

El s-a dovedit un om complet fals. Înfatisa o imagine buna în public, dar era foarte diferit în privat. De exemplu, pentru a fi surprins de fotografi, îsi transporta singur prima valiza din propriul bagaj, dar aceasta era întotdeauna goala. Vroia ca oamenii sa-l vada ca un om pios si non-betiv, dar el si familia sa beau foarte mult alcool! Manifesta dispret pentru Serviciul Secret si a fost foarte iresponsabil cu codurile nucleare. Nu credea ca acestea erau „mare lucru” si tinea asistentii militari la mare distanta. De multe ori nu recunostea activitatea agentilor Secret Service care îi asigurau paza. Ea si-a vazut în cea mai mare parte de treburile ei.
RONALD SI NANCY REAGAN

El a fost un om adevarat, moral, cinstit, respectuos si demn. Ambii tratau cu respect si onorabil Serviciul Secret si pe toti cei din jur, multumindu-le tot timpul. El si-a rezervat timp pentru a cunoaste personal pe toata lumea. O poveste celebra a fost cea de la începutul presedintiei lui, când a iesit din camera cu un pistol ascuns la sold. Agentul responsabil l-a întrebat: „De ce purtati pistolul, domnule presedinte?” El a raspuns: „Pentru ca atunci când baietii nu se descurca singuri, sa îi pot ajuta.” Pentru el era ceva obisnuit sa poarte un pistol.

Când s-a întâlnit cu Gorbaciov, avea un pistol în servieta.

Ea era amabila, dar foarte protectoare cu presedintele încercând din

greu sa controleze ce mânca acesta, iar Serviciul Secret era de multe ori

prins la mijloc. El trebuia sa îi spuna agentului: „Haide, trebuie sa ma ajuti.”

Familia Reagan bea vin doar la cocteiluri de stat si ocazii speciale. Ca membru al Serviciului Secret va pot confirma ca beau rar vin în timpul cinelor de familie si ca evitau alcoolurile tari. Dupa toata fanfaronada familiei Carter, cei doi Reagan au fost cei care si-au trait viata ca niste adevarati oameni morali.
GEORGE H. SI BARBARA BUSH

Mereu respectuosi si foarte de grijulii. Îi preocupa confortul agentilor de paza si le aduceau chiar de mâncare. O data ea a adus haine groase agentilor care pazeau afara în frig la Kennebunkport. Unuia i-a adus o caciula calduroasa, iar când acesta, desi evident înghetat, a încercat sa spuna „multumesc, nu”, presedintele i-a spus: „Fiule, nu te pune cu prima doamna. Pune palaria pe cap.” El a fost cel mai prompt dintre presedinti si a mentinut Casa Alba ca pe o masina bine unsa. Ea conducea treburile familiei si vorbea mai mult în sinea ei decât cu ceilalţi.

BILL SI HILLARY CLINTON

Pentru el presedintia a fost o mare petrecere. Nu era demn de încredere. A fost amabil mai ales pentru ca vroia sa-l placa toata lumea, dar viata lui era doar un mare si amuzant joc. Cât despre sexualitatea lui… stie toata lumea. Ea era mereu cu ochii pe Bill Clinton. În rest, o falsa eroina TV. Personalitatea ei se schimba imediat ce se apropiau camerele de luat vederi. În lipsa lor manifesta un dispret nedisimulat pentru militari si pentru cei din Serviciul Secret, considerându-i ca pe niste slugi care erau acolo doar ca sa o servească.

GEORGE W. SI LAURA BUSH

El a fost presedintele în cea mai buna forma fizica si a avut un regim de antrenament foarte strict. Familia Bush a cerut întregului personal administrativ si de uz casnic sa respecte membrii Serviciului Secret, iar acestia din urma i-au îndragit pe amândoi. Ea a fost una dintre cele mai agreabile prime doamne, poate chiar cea mai simpatica. Nu a spus iciodata

vreun cuvânt aspru despre nimeni din preajma.
BARACK SI MICHELLE OBAMA

El are un temperament isteric, este egoist, viclean si prefacut. Te priveste în ochi si pare sa fie de acord cu tine, dar se întoarce si face exact invers. Ca si Clinton uraste militarii si se uita de sus la cei din Serviciul Secret.

Ea este o adevarate catea care, practic, uraste pe oricine nu este negru, uraste militarii si se uita la agentii Serviciului Secret cu dispreţ.

Apropos de Obama, iata o întâmplare adevarata petrecuta în biroul lui. Este vorba despre demisia generalului McChrystal. Unii oameni dau dovada de mai multa diplomatie decât altii. Fostul comandant american militar în Afganistan, generalul McChrystal, a fost chemat de

Barack Obama în Biroul Oval. În cursul discutiei McChrystal a înteles repede ca lucrurile nu merg bine, fapt confirmat în momentul în care Obama l-a acuzat ca nu îl sprijina destul în rolul sau politic de Presedinte.

McChrystal i-a raspuns: „Domnule Presedinte nu e treaba mea sa va sprijin ca politician, treaba mea e sa va sprijini în calitate de comandant-sef.”

Dupa aceste cuvinte generalul McChrystal i-a înmânat lui Obama demisia.

Nemultumit de demisia generalului, pe care nu putea decât sa o accepte, Obama a facut o gluma ieftina de despartire: „Pun pariu ca atunci când voi muri, vei fi fericit sa faci pipi pe mormântul meu.” Generalul a salutat militareste si a spus: „Domnule presedinte, eu am spus întotdeauna ca, dupa ce voi parasi armata, nu voi mai sta niciodata la coada”.

Material trimis de prietenul clubului nostru Nicolae Cernăianu din Germania