Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata
Yüklə 2,51 Mb.
|
| 1 Text,,,, ■
aşteptat, printr-o diatribă plină de o nobilă indignareJ~~~~"" imoralităţii paricidului şi a moravurilor putrede caract • ^ epocii de tristă amintire a iobăgiei. Alioşa o citi din •1Ce tate pînă la sfîrşit şi restitui ziarul. 10*'- — Ei, spune, nu crezi că-i vorba de mine? ciripi fer toarea doamnă. Fireşte că de mine, de vreme ce eu i-am "*' pus cu un ceas înainte să plece la minele de aur, şi Cjn(j uite ce-a ieşit, „farmecele ofilite ale unei cucoane trecut patruzeci de ani"! Parcă eu pentru asta i-am propus!? Nu cu cîtă rea-credinţă e scris? Iartă-i, Doamne, pentru , farm cele" astea, aşa cum i-am iertat şi eu! Dar ştii cine-i autorul acestei corespondenţe? E prietenul dumitale Rakitin. — Tot ce se poate, deşi eu personal n-am auzit aşa ceva — Cu siguranţă că-i el, nu mai încape nici o îndoială! Din moment ce l-am dat afară din casă... Cred că ştii ce s-a întîmplat... — Ştiu numai atît, că l-aţi poftit să nu mai calce aici în casă, dar de ce, n-am auzit... cel puţin de Ia dumneavoastră. — Prin urmare, ai aflat de la el! Şi, mă rog, ce zice, ma batjocoreşte rău? — Da. Dar aşa batjocoreşte el pe toată lumea. Nu mi-a spus însă niciodată de ce i-ăţi interzis să mai vină la dumneavoastră. De altfel, ne vedem foarte rar. Nu sîntem prieteni. — Atunci n-am încotro, trebuie să-ţi spun. Am sa na spovedesc dumitale, pentru că aici cred că am şi eu o parte de vină. De fapt, nu e mare lucru, o nimica toată, o bagatelă, că pînâ la urmă nici nu ştiu dacă a fost ceva. Vezi, meu (doamna Hohlakova îşi luă un aer galeş şi un suris du c şi misterios îi flutură pe buze), vezi, eu bănuiesc... te rog mă ierţi, Alioşa, dar îţi vorbesc ca o mamă... adicâ nu, potrivă, îţi spun ca unui tată... ce să caute mama aici-sfîrşit, ca şi cum m-aş fi spovedit părintelui Zosima. as cuvîntul potrivit, e mai bine aşa, nu spuneam chi adineauri că pentru mine eşti ca un schimnic?-■
băiat, vreau să zic prietenul dumitale Rakitin (o, nici măcar nu pot să fiu supărată pe el!; necăjită, da, furioasă, dar nu cine ştie ce), într-un cuvînt, "" "'' ui âsta> închipuieşte-ţi, s-a îndrăgostit de mine! Eu Zâ° băgat de seamă decît mai tîrziu, mult mai tîrziu, cu " rt Ae la o vreme, adicâ de vreo lună încoace, începuse toate wu . . . jnâ din ce în ce mai des pe la nune, aproape zilnic, deşi cunoşteam de atîta timp. Eu habar n-aveam de nimic... Şi 0£jatâ parcă mi s-a luminat mintea şi am început să-l observ ■ atent. Nu pot să-ţi spun ce surprinsă am fost! Ştii că de două luni primesc vizitele unui funcţionar de la noi din oraş, Piotr Ilici Perhotin, un tînâr eminent, tare simpatic şi la locul lui. Cred că l-ai întîlnit, de altfel, de cîteva ori la mine. Nu-i aşa că-i un tînâr eminent şi serios? Nu vine chiar aşa des, cam la trei zile o dată (şi chiar dac-ar veni în fiecare zi, n-are a face!), totdeauna elegant şi pus la punct. în general, ador tineretul, Alioşa, îmi place societatea unor tineri capabili şi la locul lor, aşa cum eşti dumneata, iar Perhotin are într-adevăr creierul unui om de stat şi vorbeşte atît de frumos! Trebuie neapărat să intervin pentru el, să-i întind o mînă de ajutor. Are stofă de diplomat. în ziua aceea nenorocită aş putea spune că m-a scăpat de la moarte venind la mine în toiul nopţii. Iar prietenul dumitale Rakitin umblă totdeauna cu nişte cizmoaie cît toate zilele şi, cînd îşi întinde picioarele, acoperă tot covorul... şi, cum ziceam, la un moment dat a •nţeput să-mi facă unele aluzii, ba într-o zi, la plecare, mi-a mîna tare de tot. Ei, ce crezi? Din ziua aceea m-a apu- urerea de picior! Bineînţeles avea mereu ocazia să se eascâ cu Piotr Ilici la mine în casă şi, închipuieşte-ţi, nu ce-i căşunase pe el, că mereu îl împungea, ar fi fost în a-i înghită de viu. Mă uitam la ei şi abia mă ţineam să înc Ucnesc în rîs. într-o zi, stăteam aşa singură, adicâ nu, ^ Use sâ mă supere piciorul şi şedeam întinsă, cînd s-a ^linail Ivanovici. Nu zici că-mi adusese o poezie - cîteva strofe - dedicata piciorului meu bolnav, în care dese ' suferinţa mea! Stai, cum spunea. ata Ce-mi făcuşi tu, picioruş, Mi te-mbolnăvişi acuşi... sau cam aşa ceva, nu mai ţin minte, niciodată n-am fo -stare să învăţ versuri pe dinafară, dar le am aici, pot sa t' i arăt dacă vrei, sînt delicioase, delicioase! Şi nu e vorba num de picioruşul meu, dar au şi o morală, o idee extraordinara îmi pare rău c-am uitat cum era! într-un cuvînt, meritau să fie scrise într-un album! Eu fireşte că î-am mulţumit frumos iar dînsul a fost grozav de îneîntat. Dar tocmai cînd îl complimentam, cine crezi că intră pe uşă: Piotr Ilici. Cum a dat cu ochii de el, Mihail Ivanovici s-a făcut negru ca noaptea. Mi-am dat seama că Piotr Ilici îi stricase toate socotelile, probabil ca Mihail Ivanovici voia să-mi mai spună ceva după ce-mi citise poezia, am observat imediat, dar tocmai atunci a picat Piotr Ilici şi n-a mai apucat să scoată o vorbă. Nu ştiu ce mi-a venit să-i arăt şi lui Piotr Ilici poezia, fără să-i spun însă cine o scrisese. Sînt sigură, sînt absolut sigură că a ghicit din capul locului, deşi nici acum nu vrea să recunoască, pretinde ca nici măcar nu i-a trecut prin minte, dar ştiu eu că spune numai aşa. Piotr Ilici a pufnit în rîs şi s-a apucat să foarfece versurile: „Sînt proaste, zice, parc-ar fi scrise de un seminanst, şi dă-i, şi dă-i - se înfierbîntase rău de tot băiatul! Prietenii dumitale însă, în loc să ia lucrurile în gluma, şi-a ie?11 ^ sărite... Doamne, am crezut c-au sa se încaiere! „Sînt mele, zice, le-am scris numai aşa, în joacă, fiindcă după mi" nu există prostie mai mare decît să faci poezii- Dar întîmplare versurile mele sînt bune. Lui Puşkin al dunw voastră vreţi să-i ridicaţi un monument pentru meritul de cîntat în versuri picioruşele femeilor, pe cînd poezia; un conţinut serios; dumneata vorbeşti ca un om cu va KARAMAZOV 383
echită, retrograda; dumneata habar n-ai de ideile 0IC ţariste, nici nu eşti în stare să înţelegi năzuinţele înain-U"1 i vremii, eşti refractar la progres; în fond, ce poţi sâ B n de la un conţopist şi un şperţar!" Atunci eu am P t sâ ţip, implorîndu-i să înceteze. Dumneata îl cunoşti p'otr Ilici, nu se poate spune că-i un laş, dar atunci şi-a deodată un aer foarte demn, uitîndu-se ironic la RaMtin • după ce l-a ascultat pînă la sfîrşit, a căutat să se scuze: „Eu ■ce n-am ştiut că sînt ale dumitale. Dacă ştiam, zice, bineînţeles că le-aş fi lăudat... In genere, poeţii sînt extrem de irascibili..-" Şi aşa mai departe, o avalanşă de ironii servite pe un ton cît se poate de politicos. Chiar el mi-a explicat după aceea ca l-a luat peste picior, deşi eu am crezut la început că vorbea serios. Şedeam tot aşa întinsă, ca şi acum, şi mă gîndeam: „Se cade sau nu se cade să-l dau afară pe Mihail Ivanovici pentru că-şi permite sâ zbiere în halul ăsta la un musafir de-al meu?" Mă crezi, stăteam aşa, cu ochii închişi, şi cumpăneam în sinea mea: se cade ori nu se cade? Nu mă puteam decide cu nici un chip, mă tot frămîntam cu firea şi uite-aşa îmi zvîcnea inima în piept! Sâ ţip sau să nu ţip? Un glas parcă îmi şoptea: „Ţipă!" Iar altul: „Nu, nu ţipa!" Şi chiar în momentul cînd am auzit că-mi spune „nu ţipa", am dat un ţipăt şi am leşinat. îţi închipui ce zarvă a fost! Atunci m-am ridicat în picioare şi i-am spus ritos lui Mihail Ivanovici: „îmi pare foarte rău, zic, dar mă văd nevoită să te Suinţez că nu mai ai ce căuta la mine în casă", şi i-am arătat • vai, Aleksei Fiodorovici, îmi dau seama că n-am făcut 'ain minţit, fiindcă nu eram cîtuşi de puţin supărată pe ar în momentul acela mi s-a părut c-ar putea să iasă o fo - C tOafâ frumusefea- în orice caz, pot să-ţi spun c-a plîn • ^ *)Oate ^e naturală, pentru că am izbucnit imediat în am tot plîns după aceea cîteva zile în şir; apoi, într-o nilj]. masa am uitat tot, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat e atunci n-a mai pus piciorul aici în casa, se 384
- ,•-----------------------------———i:°STort împlinesc două sâptâmîni de cînd nT^lT^ Mereu mă gîndeam: ..Cum «„, ,*,•<., - _ .. pe 'a ,- --...... — -"'u "-^ mai dat pe ja "" Mereu mă gîndeam: „Cum aşa, chiar n-o să mai vin ■ dată pe aici?" Chiar şi ieri m-am gîndit la asta, [a Ki0' mi-a sosit ziarul. Am rămas înmărmurită cînd am cit'r- ^ putea să scrie aşa ceva? Natural că dînsul, cum a aiunc ' Ule acasă, s-a aşezat imediat să sene articolul; apoi l-a trim-ziar, care l-a publicat foarte frumos. Asta a fost acum d * săptămîni. Dar, vai, Alioşa, văd că m-am întins aşa la v şi tocmai ce trebuia să-ţi spun nu ţi-am spus! Mereu m- ■ gura pe dinainte! - Din păcate, tocmai azi se întîmplă să fiu foarte grăbit trebuie să ajung şi la fratele meu, încercă să scape Alioşa - A, da! Mi-am adus aminte! Ascultă, ştii ce-i aceea un şoc? - Ce fel de şoc?! se miră Alioşa. - Un şoc nervos, ştii, cum se spune la tribunal. O stare de spirit specială în numele căreia ţi se iartă orice. Orice ai fi făcut, eşti achitat. - Dar la ce vă referiţi? - Stai să vezi: Katia... - vai, ce fiinţă îneîntătoare, într-adevăr îneîntătoare, îmi pare rău numai că nu pot să-mi dau mai bine seama pe cine iubeşte! - a fost deunăzi pe la mine, dar n-am reuşit să scot nimic de la dînsa. Cu atît mai mult, cu cît în ultima vreme e teribil de rezervată, îmi vorbeşte numai despre sănătatea mea şi atîta tot, şi încă pe ce ton... „Treaba ta, mi-am zis, Domnul cu tine!..." Ah, da, era vorba de şocur. nervoase! Cum îţi spuneam, a sosit doctorul ăsta, care poae să constate dacă cineva e nebun. Dumneata ştiai de venii? lui? Fireşte că ştiai, din moment ce chiar dumneata l-aia adică nu dumneata, ci Katia. Tot ea! Vezi, se poate întî^P omul să fie sănătos tun, şi aşa, din senin, să aibă un ş°c vos. încolo, e perfect conştient. îşi dă seama de tot ce totuşi e într-o stare specială. Ei bine, de bună seama Dmitri Fiodorovici a avut un şoc. E o descoperire în
385
tială pentru justiţia moderna. Doctorul a fost la mine t>r° _!.„ cum s-a comportat în seara aceea - ştii dum- înd cu minele de aur - în ce stare era, ce impresie mi-a ^ BineînNes ca era mtr~° stare specială dacă a venit la ■ ' a zbierat! „Bani, bani şi iar bani, trei mii de ruble să-mi ■ ediat trei mii", ca după aceea să se ducă sâ-şi omoare .| «u vreau să ucid, zice, nu vreau", şi pînă la urmă • a ucis. Se zice că tocmai de aceea au să-l achite, pentru ^cercat să se împotrivească, deşi pînă la urmă tot a ucis. -Dar nu l-a ucis el! o întrerupse repezit Alioşa, din ce în ce mai nervos şi mai nerăbdător. - Ştiu, l-a omorît bătrînul acela, Grigori... - Cum Grigori? exclamă Alioşa. - Da, da, Grigori. Dmitri Fiodorovici l-a lovit, a zăcut cît a zăcut, apoi s-a ridicat de jos şi, văzînd uşa deschisă, a intrat înăuntru şi l-a ucis pe Fiodor Pavlovici. - Dar pentru ce, pentru ce? -Fiindcă avusese un şoc nervos. După ce Dmitri Fiodorovici l-a lovit în cap, în momentul cînd şi-a venit în simţiri, a avut aşa, deodată, un şoc, şi în starea asta a săvîrşit crima. Chiar dacă spune că n-a ucis el, e posibil să nu-şi amintească ce a fâcut. Totuşi, ar fi mult mai bine să fi ucis Dmitri Fiodorovici. Şi chiar aşa a şi fost; deşi susţin că Grigori e criminalul, de ucis, cu siguranţă c-a ucis Dmitri Fiodorovici, stat convinsă, şi să ştii că-i mai bine aşa, mult, mult mai bine! . sa nu-ţi închipui c-aş putea avea vreo simpatie pentru un lu care a f°st în stare să-şi ucidă tatăl, nu-i aduc nici o laudă Pentru asta, dimpotrivă copiii trebuie să-şi respecte părinţii, ' otuSi> cred câ-i mai bine să fi săvîrşit el crima, pentru că s Cl dumneata nu mai ai nici un motiv să-l piîngi, fiindcă ri„ r norocit singur - inconştient sau, mai bine zis, conştient, *• rară «q mai Ce Se întîmPla cu e'- Mai bine să-l achite; e jUst-. . ^ a?a Şi totodată au să iasă în evidenţă binefacerile °derne. Eu, să-ţi spun drept, habar n-am avut pînă —------------------------------------------------- acum, dar am auzit că e o constatare făcută mai de cînd am aflat, am fost atît de impresionata, încîf 1 trimit după dumneata să te cheme. Dacă o să fie achit proces am să insist să vină la mine la masă; am să-i ■ '. toţi aici, să închinăm un pahar în cinstea noii Yüklə 2,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|