Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

I

şi roţi, şi poţi să tragi cu el. îl încarci cu alice, şi

_odatâ face bum!

- Şi poate să omoare pe cineva?

_ Mai e vorbă?! Uite-aşa mi ţi-i culcă pe toţi la pămînt, numai să ştii să ocheşti.

Kolea le dădu toate indicaţiile: unde trebuie turnat praful de puşcă, unde se pun alicele, cum se trage şi, în sfîrşit, le explică ce înseamnă un recul. Copiii erau numai ochi şi ure­chi Mai ales povestea cu reculul îi lăsă cu gura căscată.

- Şi chiar ai praf de puşcă?! se interesă Mastia. -Am.

- Arată-ne şi praful de puşcă, stărui ea cu un surîs rugător.

Krasotkin deschise din nou taşca şi luă dinăuntru o sti­cluţă pe fundul căreia, într-adevăr, se aflau un pic de pulbere şi un ghemotoc de hîrtie cu cîteva alice. Ba chiar destupă sti­cluţa, lăsînd să curgă cîteva fire de praf în palmă.

- Numai să nu fie foc pe aproape, altfel face explozie şi ne curăţăm cu toţii! îi avertiză el, pentru ca efectul să fie deplin.

Copiii priviră pulberea cu o teamă respectuoasă ce le sporea şi mai mult admiraţia. Kostea rămase cu ochii la alice.

- Alicele nu iau foc? întrebă el. -Nu.

-Dâ-mi şi mie cîteva, îl imploră băieţelul.

- Din astea pot să-ţi dau, poftim, dar să nu i le arăţi roâmichii _{pmă mă întorc> să nu creac}jă cumva că-i praf de

Şcă. O să moară de frică numai cînd le-o vedea, şi pe urmă ^te tii, o să vă ia la trei-păzeşte cu nuiaua! ~ Mama nu ne bate niciodată cu nuiaua, ripostă prompt

minţiţi ^sPuneţ.

Ştiu,;

vrut numai să fac o figură de stil. Nu trebuie s-o

niciodată pe mămica, numai acum - aţi auzit? să nu-i

pot ■ ^nim*^c P^mâ mâ întorc. Ei, atunci cum râmîne, puştilor, ^a Plec ori nu? N-o să plîngeţi de frică în lipsa mea?

- Ba o sa plîîn-geem, se smiorcăi Kostea, gata
<sup>Se

a</sup>

pornească.

- O să plîngem, sigur o să plîngem! se grăbi sa-i r isonul Nastia, speriată.

- Of, copii, copii, mare bucluc cu voi, la vîrsta asta! V h eu că n-am încotro, guguştiucilor, trebuie să stau aici cu v pînă cine ştie cînd. Şi timpul, timpul trece!

- Spune-i lui Perezvon să facă pe mortul, se rugă Kostea

- Fie, dacă nu se poate altfel, să-l punem şi p_{e e}i ]_a treabă! Aici, Perezvon! îi porunci Kolea dulăului, care se apucă să arate pe loc tot ce ştia.

Era un cîine miţos, de mărimea unui dulău obişnuit de curte, cu un fel de blană fumurie. Chior de ochiul drept şi cu urechea stingă crestată, dobitocul scheuna, sărea, făcea sluj, mergea în două picioare, se răsturna pe spate, cu labele în sus şi rămînea aşa, ca mort. Tocmai cînd executa figura din urmă, uşa se deschise, şi Agafia, slujnica doamnei Krasotkina, o femeie de vreo patruzeci de ani, grasă şi ciupită de vărsat, răsări în prag cu tot felul de cumpărături din piaţă. Ţinînd punga cu proviziii în mîna stingă, Agafia se opri locu­lui să privească năzdrăvăniile potăii. Kolea, deşi stătuse pînă atunci ca pe ghimpi, nu suspendă reprezentaţia, lăsîndu-l pe Perezvon să stea răsturnat o bucată de timp şi abia după aceea îl fluieră. Dulăul sări în sus şi începu să zburde, fericit câ-şi împlinise datoria.

- Apoi că âsta-i odată cîine! rosti cu convingere Agafia-

- Ei, sex femeiesc, de ce ai întîrziat? o lua de scurt Krasotkin.

- Sex femeiesc! I-auzi, mucosul!

- Eu, mucos?

- Mucos, da. Ce-ţi pasă dac-am întîrziat? Am întîrzia, fiindcă aşa a trebuit, bodogăni slujnica, făcîndu-şi de lucru gura sobei, fără să fie cumva mînioasâ sau necăjită, potrivă, părea încîntată să se hîrjonească cu cuconaşu mucalit.

KARAMAZOV

305

'-" Ascultă, batrînâ fără minte! începu Krasotkin, ^_u-se de pe divan. Poţi tu să juri pe tot ce ai mai sfînt ^S me dacă nu chiar pe ceva şi mai grozav, că în lipsa mea P gj _cu ochii în patru şi o să ai grijă de finei? Fiindcă eu trebuie să plec. Agafia rîse.

- De ce să jur? Las', că văd eu de ei şi aşa...

- Nu, nu! Numai dacă-mi juri pe mîntuirea sufletului tău.

Altfel nu plec.

- N-ai decît. Ce-mi pasă mie, tot e ger afară, şezi frumuşel acasă!...

-Puştime, urmă Kolea, adresîndu-se copiilor, femeia asta o să stea cu voi pînă mă întorc eu sau pînă vine mămica voastră, pentru că din moment în moment trebuie să sosească şi dînsa. Pe deasupra, o să vă dea şi ceva să mîncaţi. O să le dai, nu-i aşa, Agafia?

- Le dau, de ce să nu le dau?!

- Atunci la revedere, guguştiucilor, acum pot să plec şi eu liniştit. Ascultă, bunicuţo, rosti el cu importanţă, dar ceva mai încet, trecînd pe lîngă Agafia. Sper că n-o să le îndrugi tot felul de prostii despre Katerina, c-aşa sînteţi voi, muierile, va mănîncă limba! Trebuie să ai în vedere vîrsta lor fragedă. Aici, Perezvon!

- Ci du-te cu Dumnezeu! se burzului Agafia. Pamblicarule! ^Ce te-aş mai altoi eu pentru vorbele astea!

Kol, valea. ²grib_uii_r

III ŞCOLARUL

^ea însă n-o mai auzi. în sfîrşit, era slobod să-şi ia pe poartă şi, după ce se uită roată împrejur, şopti,

p pj p

_inaint^llndu-se de frig: „Oho, e ger!" şi o porni la drum ' ^ca puţin mai încolo s-o apuce la dreapta pe o uli-

; cioară ce răspundea în piaţă. Spre capătul străzii, î

penultimei case, îşi încetini pasul şi, scoţînd din buz ţignal, fluieră cu putere într-un fel anumit, ca sa-si " sosirea. Nu avu prea mult de aşteptat; un minut mai tî • zbughi pe poartă afară un băieţel rumen, de vreo unsn_r ° ani, îmbrăcat cu un paltonaş călduros destul de curăţel chiar elegant. Era Smurov, elev într-a-ntîia, un puşti pe îh, Kolea Krasotkin, care era cu două clase mai mare. Bai h unui funcţionar cu dare de mînă, Smurov o şterse de acasă n furiş, deoarece părinţii pare-se că nu prea vedeau cu och' buni prietenia lui cu Krasotkin pe care toată lumea îl cunoştea ca pe un cal breaz. Dacă cititorul îşi mai aduce aminte, Smurov făcuse şi el parte din grupul celor şase şcolari care-l bombardaseră cu pietre pe Iliuşa în urmă cu două luni şi care, mai apoi, îi spusese lui Alioşa Karamazov toată povestea acestuia.

- E un ceas de cînd te aştept, Krasotkin, îi reproşa băiatul care părea destul de dezgheţat, în timp ce amîndoi o luau la picior, grăbindu-se să ajungă în piaţă.

- Am întîrziat, răspunse Krasotkin. Am avut treabă. Nu ţi-e teamă c-o să mănînci o papară dacă ne vede cineva împreună?

- Fugi d-aici! Ce, crezi că se atinge cineva de mine?! L-ai luat şi pe Perezvon?

- Şi pe Perezvon.

- Vrei să mergi cu el acolo?

- Şi cu el.

- Ei, dac-ar fi fost Jucika!

- Jucika s-a dus, Jucika nu mai există. Jucika a dispar în neagra veşnicie. Smurov se opri locului.

Ce-ar fi dacă... îngâimâ el. Ştii, Iliuşa spune că

gi Şi, ş p c

era tot aşa, fumurie şi miţoasă, ca Perezvon. Ce-ar fi sa"¹ " că e Jucika, poate c-o să creadă!?

307

Tine minte, şcolarule, primo: să te fereşti de minciună foc' secondo: să te fereşti de ea chiar dacă-i vorba să ^Ci ■ faptă bună. Şi încă ceva, sper că nu le-ai spus câ vin... Doamne fereşte, atîta lucru pricep şi eu! Dar mi-e â că tot n-o sa-i treacă supărarea, chiar cînd l-o vedea pe ^W zvon, oftă băiatul. Ştii, tată-sâu, căpitanul, Şomoiog de ... ^ea că-i aduce azi un căţel, un dog de Milano veritabil, nasul negru. Speră să-l împace aşa pe Iliuşa, dar mie parcă _nu.mi vine să cred. -Şi Iliuşa ce face?

- Rău, rău de tot! Cred c-are oftică. încolo îşi dă seama de toate, dar abia poate să respire, zău, nu-mi place deloc cum respiră! Ieri a cerut să-l plimbe puţin prin odaie, l-au încălţat, dar n-a putut să facă nici cîfiva paşi. „Vezi, tată, zice, îi-am spus că cizmuliţele astea sînt păcătoase, s-au lăbărţat, totdeauna mi-a fost greu să umblu cu ele." Săracul, crede că din pricina lor nu poate să meargă şi el abia se ţine pe picioare de slab ce e. Mi-e teamă că n-o s-o mai ducă nici o săptămînă. Herzenstube vine mereu să-l vadă. Acum au parale, s-au îmbogăţit.

-Pungaşii!

- Cine-s pungaşi?

- Doctorii, ticăloşii ăştia de doctori! Toţi, în general şi fiecare în particular, bineînţeles. Eu nu cred în medicină. E o Ştiinţă inutilă, asta-i tot ce pot să-ţi spun. Chestiunea asta, de ^tfel, trebuie să-o mai studiez. Dar de unde şi pînă unde aţi

evenit aşa, deodată, sentimentali? Mi se pare câ toată clasa se duce acolo.

- Nu chiar toată clasa, dar vreo zece dintre noi se duc în ^{lece zi}- ^Asta nu înseamnă nimic.

~ Un singur lucru nu pot să înţeleg: ce caută aici ^azov? Mîine sau poimîine fratele lui o să fie judecat (j_e ^{U c}"^mâ Şi dumnealui mai are timp de pierdut cu astfel ^Se"timentalisme copilăreşti!

125

- Aici nu mai poate fi vorba de nici un sentiment r Tu nu mergi acum sa te împaci cu Iliuşa? ^Tt[-

- Să mă împac? Ce expresie ridicolă! De altfel n» ^

• - - . . • . P^ennit

nimănui sa ma judece.

- Să vezi ce bucurie o să fie pe Iliuşa cînd are să te v h Nici prin gînd nu-i trece c-o să vii. De ce, zău, de ce t încăpăţînat atîta timp să nu te duci la el? exclamă Smurov ardoare.

- Uite ce e, drăguţă, asta mă priveşte personal. Mă duc de capul meu acolo, fiindcă aşa vreau eu şi aşa am poftă, pe cînd voi toţi v-aţi dus fiindcă v-a tras după el Aleksei Karamazov Orice s-ar zice, e o mare diferenţă. Şi apoi, de unde ştii, poate că nici nu vreau să mă împac cu el?! Ce prostie!

- Nu-i adevărat, nu ne-a tras după el Karamazov, cine ţi-a spus asta? Băieţii s-au dus singuri acolo; ce-i drept, prima oară au fost cu Karamazov. Şi nu-i vorba de nici o prostie. Au venit rînd pe rînd, mai întîi unul, pe urmă altul. Taică-sâu nu ştia ce să mai facă de bucurie. Zău, mi-e teamă c-o sa înnebunească, săracul, dacă se prăpădeşte, Iliuşa. Şi-şi dă seama că-i moare băiatul. Nu pot să-ţi spun ce fericit a fost ca ne-am împăcat cu Iliuşa. De altfel Iliuşa întreabă mereu de tine, dar numai atît, întreabă ce mai faci şi după aceea tace. Ascultă-mă pe mine, taică-său ori o să înnebunească, ori o sa se spînzure. Nici înainte de asta nu prea părea a fi în toate minţile. Să ştii câ-i un om tare cumsecade; sînt convins ca atunci a fost o greşeală la mijloc. Numai criminalul acela care şi-a ucis tatăl e de vină că l-a luat la bătaie.

- Şi totuşi, pentru mine Karamazov rămîne o enigmă- 5 fi putut sâ-l cunosc de mult, dar sînt ocazii în care îmi pl^aC să mă ţin mîndru. Şi apoi, mi-am făcut despre el o părere p care rămîne s-o controlez, să văd dacă stă în picioare.

Kolea tăcu îngîndurat; Smurov nu mai spuse nici nimic. Avea un adevărat cult pentru Kolea Krasotkin şi prin gînd nu i-ar fi trecut să i se adreseze vreodată ca egal la egal. Krasotkin îl făcuse teribil de curios, spunin

309

duce „de capul lui" la Iliuşa. Cu siguranţă că era un ^CS la mijloc; ce l-o fi apucat aşa, deodată, pe Kolea sa â acolo şi de ce neapărat azi? Tocmai treceau prin piaţa ta în ziua aceea cu căruţe pline cu orătănii. Precupeţele • Heau la tarabe covrigi, aţă etc. Tîrgurile astea duminicale, mite în popor iarmaroace, au loc de mai multe ori pe an la i în oraş. Perezvon, într-o excelentă dispoziţie, o lua mereu ■nainte, abâtîndu-se la tot pasul din drum, cînd la dreapta, cînd la stînga, să adulmece cîte ceva. De cîte ori se întîlnea cu vreun cîine, se apropia de el, bucuros să-l miroasă, potrivit regulilor de bună purtare ale speţei canine.

- îmi place să observ realitatea, Smurov, rosti la un moment dat Kolea. Ai văzut cum se miros între ei cîinii cînd se întîlnesc? E şi asta o lege a naturii.

- Caraghioasă lege, ce să-ţi spun!

- Ba nu e caraghioasă deloc, te înşeli. în natură nu este nimic caraghios, numai aşa ni se pare uneori nouă, oame­nilor, fiindcă avem atîtea prejudecăţi. Dacă ar fi în stare să-şi dea cu părerea şi să critice, cu siguranţă că şi cîinii, la rîndul lor, ar găsi o mulţime de lucruri ridicole în felul nostru de a fi, mai ales în relaţiile sociale dintre oameni şi cei care îi guvernează, mai multe chiar decît găsim noi la ei, da, da, mai ^mulie, repet, sînt convins că-i întrecem în privinţa stupi­dităţilor de acest gen! Asta-i ideea lui Rakitin şi e într-adevăr extraordinară. Eu sînt socialist, Smurov.

~ Ce înseamnă să fii socialist? se interesă băiatul.

~ Adică toată lumea să fie egală, să aibă toţi aceeaşi

^re, să nu mai existe căsătorie, iar cît priveşte religia şi

alte legi, să rămînă la bunul-plac¹ al fiecăruia şi aşa mai

e. Eşti încă prea mic ca să pricepi lucrurile astea. Dar

ieca_ruj ¹ unui articol de Saltîkov-Şcednn - După bunul-plac al

'863_iŞj ^ ^ komu ugodno), apărut în revista Sovremennik, nr. 7 din Parodiat de Dostoievski în însemnări din subterana.

310

- Da. Minus douăsprezece grade. Adineauri tata s-la termometru.

- Ai observat, Smurov, că în toiul iernii, cînd sînt sprezece sau chiar optsprezece grade sub zero, nu

chiar atît de tare ca în primele zile cînd se lasă aşa, deodat un ger de douăsprezece grade, cum e acum, şi nu e n_r multă zăpadă? Asta înseamnă că oamenii încă nu s-a obişnuit cu frigul. La oameni obişnuinţa e totul, şi asta în orice domeniu, chiar în relaţiile dintre state sau în politica Obişnuinţa este motorul principal. Ia uite ce comic e mujicul acela!

Kolea îi arătă un mujic zdravăn, cu o figură blajină, încotoşmănat într-un cojoc, care făcea de planton lîngă căruţa lui, pocnindu-şi de zor palmele înmănuşate ca să se mai încălzească. Omul avea o barbă lungă şi bălaie, plină de pro-moroacă.

- Uite că, mujicului barba-i îngheţă, strigă tare Kolea, impertinent, în momentul cînd ajunse în dreptul lui.

- Că doară n-a îngheţat numai a mea! îi răspunse mujicul sentenţios, fără să se tulbure cîtuşi de puţin.

- Ce-ai cu el, lasă-l în pace! se rugă Smurov.

- Nu-i nimic, n-o să se supere, pare un om cumsecade. Rămîi cu bine, Matvei.

- Umblă sănătos.

- Da' ce, te cheamă Matvei?

- Matvei. N-oi zice că n-ai ştiut?!

- Zău n-am ştiut, am spus numai aşa, într-o doară.

- Ca să vezi! Eşti şcolar?

- Şcolar.

- Şi te bate des?

- Nu chiar aşa des, dar straşnic.

- Şi te doare?

- Cum se întîmplă. Ţăranul oftă din rărunchi.

- De, asta-i viaţa!

_ s-auzim de bine, Matvei!

Umblă sănătos, flăcăule! Vad ca eşti inimos. Băieţii plecară mai departe.

_ E un ţăran de treabă, îi spuse Kolea lui Smurov. îmi ce să stau de vorbă cu poporul şi-mi pare bine cînd pot sa-i dau dreptate.

_ De ce l-ai minţit că ne bate la şcoală? întreba Smurov. -Aşa, ca să-i fac plăcere.

- Cum adică?

_ Ascultă, Smurov, nu pot să sufăr oamenii care te bat la cap fiindcă n-au fost în stare să priceapă ceva de la început. Sînt lucruri care nu se pot expplica. După părerea lui, orice şcolar mănîncă bătaie şi aşa se şi cade, sa fie bătut, altminteri ce fel de şcolar mai e acela pe care nu-l altoieşte nimeni? Dacă i-aş fi spus că n-am încasat nici o palmă la şcoală, ar fi însemnat să-l amărăsc. Dar tu nu poţi să pricepi încă asta, Smurov. Trebuie să ştii cum să vorbeşti cu poporul.

- Dar, te rog, nu te mai lega de nimeni, să nu iasă iarăşi cine ştie ce dandana ca atunci, cu gîsca.

-Ţi-e frică?

- Nu rîde, Kolea, zău mi-e frică. Tăticu' s-ar face foc. Mi-a spus să nu mă prindă că umblu cu tine, că-i bucluc.

- Nu-ţi fie teamă, că de data asta n-o să se mai întîmple "^uc. Bună ziua, Nataşa! o salută el pe o precupeaţă.

~ Lare Nataşa, că pe mine mă cheamă Măria, ripostă cu o ^e Piţigăiată precupeaţa, o femeie în puterea vîrstei.

Îmi pare bine că te cheamă Măria, să ne vedem sănătoşi!

Mă năpîrstocule, nici n-ai răsărit bine, şi te şi legi de ni?

; ° ^ea dădu din mîini, ca şi cînd ea s-ar fi legat de el şi nu * ii dat

pace. "^arn

^ica vii_toare!

acum, n-am timp, lasă, c-o sa-mi spui

- Ce sa-ţi spun duminica viitoare? Ce ai cu bieţii c

de te legi ca strechea de ei, haimana? se oţărî Măria A ' ce mama de bătaie ţi-aş mai trage! Toată lumea ştie ca numai de blestemaţii şi batjocoreşti oamenii!

Precupeţele de la tarabele din vecinătatea Măriei porniră pe rîs. Tocmai atunci, de sub bolta ce dădea sn ocolul dughenelor, ieşi la iveală un om mînios din cine ştie _c pricină, băiat de prăvălie după înfăţişare, dar nu de prin partea locului, ci un venetic pare-se, cu un caftan lung, albas­tru şi o şapcă cu cozoroc, tînăr, cu părul numai inele, cu faţa prelungă, palidă şi ciupită de vărsat. Flăcăul mînios veni întins spre Kolea, ameninţîndu-l cu pumnul.

- Te cunosc eu! strigă el furios. Ce, crezi că nu te cunosc?

Kolea îl privi cu atenţie. Nu-şi amintea deloc să-l fi văzut vreodată sau să fi avut vreo răfuială cu el. Dar cîte ciorovăieli nu avusese pe stradă?! parcă putea să le ţină minte pe toate?!

- Mă cunoşti? întrebă el ironic.

- Te cunosc! Da, da, te cunosc! repeta întruna, ca un zevzec, tîrgoveţul.

- Să fii sănătos! Acum n-am timp, s-auzim de bine!

- De ce te ţii de drăcii? urlă nevricosul. Te mănînca pielea? Ce, crezi că nu te cunosc? Iar te-ai apucat de prostii?

- Ascultă, nenişorule, că mă ţin sau că nu mă ţin d^e drăcii, asta nu-i treaba dumitale! rosti ştrengarul, oprindu-se locului, fără să-l slăbească din ochi.

- Cum nu-i treaba mea?

- Uite-aşa, nu te priveşte!

- Atunci pe cine? Pe cine priveşte, hai? Zi, pe cine.

- în momentul de faţă îl priveşte numai pe Nikitici, nenişorule, ai înţeles?

- Pe Trifon Nikitici? Care Trifon Nikitici? se prostie, tot atît de burzuluit, flăcăul, cu privirile p' asupra lui Kolea.

^Tn

FRATE

KARAMAZOV

313

fcluindu-şi o mutra gravă, Kolea îl măsura din cap pînâ cioare şi-l întrebă nitam-nisam, pe un ton răstit şi în Acelaşi timp insinuant:

_ Ai f°^{st la} înălţare?

Flăcăul se fistici.

_ La înălţare? Care înălţare? Pentru ce? Nu, n-am fost.

_ îl cunoşti pe Sabaneev? continuă şi mai răstit Kolea.

_ Care Sabaneev? Nu, nu-l cunosc.

_ Atunci ce mai vrei, du-te dracului! i-o trinti în faţă şcolarul şi, cotind pe o stradă la dreapta, îşi văzu de drum, ca şi cînd şi-ar fi dat seama că nu-i de demnitatea lui să stea de vorbă cu un nătărău care nici habar n-avea cine-i Sabaneev.

Flăcăul se dezmetici, în sfîrşit, din buimăceală şi începu sâ se frămînte mai vîrtos.

- Stai, n-auzi?! Care Sabaneev? Ce tot bătea cîmpii? ceru el lămuriri precupeţelor, zgîindu-se la ele prosteşte.

Femeile nu mai puteau de rîs.

- E dracu' gol băiatul ăsta! zise una.

- Cine să fie Sabaneev ala de care vorbea? nu-şi mai găsea astîmpăr flăcăul, dînd din mînă din ce în ce mai agitat.

- Apoi c-o fi ăl de a slujit la Kuzmicevi, că altul cin' să fie?... îşi dădu cu părerea o femeie.

Flăcăul o privi buimac.

- La Kuzmicev? sări cu gura alta. Păi ala nu-i Trifon. îl *eamă Kuzma, nu Trifon, c-aşa îi zicea băiatul, Trifon Nikitici, aşa că nu poate să fie el.

"" Nu-i nici Trifon, nici Sabaneev, e Cijov sadea! se

stecă în vorbă a treia precupeaţă care tăcuse pînă atunci,

tind serioasa discuţia. Aleksei Ivanîci Cijov, aşa-l cheamă,

^ekseilvanîci, dacă vă spun!

^ ^a' da, aşa e, Cijov! îi ţinu isonul a patra precupeaţă.

^{nu ma}i §ti^{a ce} să creadă şi se uita năucit cînd la una, a alta.

314

- Dar de ce m-o fi întrebat dacâ-l cunosc, ce-o fi zică, oameni buni? izbucni cu disperare. „îl cunost Sabaneev?" Dracu' ştie cine o mai fi şi Sabaneev ăla!

- Măi, tare mai eşti sucit, bre, omule! Ţi-am spus d că-l cheamă Cijov, nu Sabaneev, Aleksei Ivanovici Cijov! stropşi la el una dintre leliţe.

- Care Cijov? Hai? Zi, dacă ştii!

- Ăla lungu', cu chică, ăla, bre, care a fost astă-vară în piaţă.

- Şi ce am eu cu Cijov al tău, femeie?

- Apoi ce ştiu eu ce-i fi avînd?!

- Chiar aşa, cine vrei să ştie ce-oi fi avînd cu el?! adăugă alta. Tu trebuie să ştii, că faci atîta gură! Ţie doar ţi-a spus, neghiobule, nu nouă! Ori poate chiar nu-l cunoşti de-ade-văratelea?

- Pe cine?

- Pe Cijov.

- Dar-ar dracii în el de Cijov, duce-te-ai învîrtindu-te cu el împreună! Am să-i rup oasele! M-a luat în băşcălie!

- Tu să-i rupi oasele lui Cijov? Vezi să nu ţi le rupă el ţie! Vai de capul tău, tontâlăule!

- Nu lui Cijov, nu lui, iazma dracului, cobe! Băiatului am să-i rup oasele! Puneţi mîna pe el, puneţi mîna pe el, că şi-a bătut joc de mine!

Femeile rîdeau să se prăpădească. în momentul acela Kolea ajunsese departe şi-şi vedea de drum ţanţoş, cu un aer triumfător. Smurov se ţinea după el, întorcînd mereu capu spre grupul ce rămăsese locului vociferînd. îi venea şi^lu rîdă, deşi se temea să nu intre iar în cine ştie ce bucluc pricina lui Krasotkin.

- Cine e Sabaneev ăla despre care l-ai întrebat-interesă el, deşi cunoştea dinainte răspunsul.

- De unde vrei să ştiu eu?! Acum au sa se ciorov

ăia

aşa pînă disearâ. Grozav îmi place sâ-i pun pe foc pe

^z

oricine ar fi şi de orice condiţie. Poftim, uite încă un

^

KARAMAZOV

315

i îi vezi? mujicul acela de colo. E o vorbă: „Nu există ¹¹¹ h ii mai mare decît un francez imbecil", dar şi mutrele tre ruseşti îşi dau de multe ori arama pe faţă. Spune şi tu \ că nu-i stă scris pe faţă câ-i nătărău! Ce zici?

_ Lasă-l în pace, Kolea, hai să mergem.

_ Pentru nimic în lume, de-abia mi s-a stîrnit cheful. Hei, bună ziua, bade!

Tocmai trecea pe lîngă ei un ţăran voinic, puţin afumat, cu o figura naivă, rotund la faţă şi cu nenumărate fire argintii în bărbi Omul îşi ridică ochii şi se uită la băiat.

- Bună să-ţi fie inima, dacă nu cumva îţi arde de glumă! răspunse el tacticos.

- Şi dacă-mi arde? întrebă Kolea rîzînd.

- Atunci să fii sănătos! E bine să mai şi glumeşti cîteo-dată. Nu strică.

- Iartă-mă, neică, am glumit.

- Să te ierte Dumnezeu.

- Dar dumneata mă ierţi?

- Cu dragă inimă. Cale bună!

- Ia te uită, mi se pare că eşti un mujic deştept!...

- Oricum, mai deştept ca tine, răspunse prompt, cu aceeaşi seriozitate, mujicul.

Kolea îşi cam pierdu cumpătul. -N-aş crede! ~ Ti-o spun eu. -O fi.

~Păi vezi, frăţioare?! -Rămîicubine!

- Umblă sănătos!

du .^mt ^ ^^e fel ^^{e mu}Ji^ci> îi spuse Kolea lui Smurov, Pest '^{CVa C}^^e ^^{e tacere}- De unde puteam să ştiu c-o să dau din iste[? Totdeauna sînt gata să recunosc cînd un om

P^e deştept.

*ec_e • ^eP^{ârtare s}e auzi bâtînd ornicul catedralei: era unspre-J^umâtate. Băieţii iuţiră pasul, iar restul drumului îl

făcură aproape fără să mai schimbe o vorbă, deşi av bucată buna de mers pîna la locuinţa căpitanului Sneeh' ° La vreo douăzeci de paşi de casă, Kolea se opri şi-i tr' • înainte pe Smurov, pentru a-l ruga pe Karamazov să iasă moment afară.

- Vreau să ştiu cum stau lucrurile, îi explică el.

- Dar de ce-l mai chemi? obiectă Smurov. Intră direct s' vezi ce-o să se bucure cînd o să te vadă! Ce rost are sâ faci cunoştinţă cu el afară, în frig?

- Ştiu eu de ce-l chem aici, în frig! i-o reteză autoritar Kolea (îi plăcea grozav să-l intimideze pe puşti) şi Smurov alergă să execute ordinul.

IV JUCIKA

Kolea se sprijini de gard cu un aer grav şi rămase în aşteptarea lui Alioşa. Da, de mult dorea să dea ochii cu dînsul. îi auzise adesea pe băieţi vorbind despre el, dar pînă atunci, de cîte ori îi pomeneau numele în prezenţa lui, Kolea lua o mutră indiferentă, ba o dată îndrăznise chiar să-l „cri­tice", în sinea lui însă grozav ar fi vrut sâ-l cunoască; tot ceea ce aflase despre Alioşa avea ceva simpatic şi atrăgător. Aşadar, era un moment decisiv: trebuia, înainte de toate, s rămînă stăpîn pe situaţie şi sâ se arate pe deplin independen ■ „Altminteri, ar putea să creadă că n-am decît treisprezece an şi să mă ia drept un copilandru de-o seama cu ceilalţi. Ce-o avînd el de împărţit cu toată puştimea asta? Am sâ-l în cînd o să ne cunoaştem mai bine. Păcat câ sînt atît de se Tuzikov e ceva mai mic ca vîrstâ decît mine şi e totuşi jumătate de cap mai înalt. în schimb, am o mutra intelig nu sînt frumos, ştiu, ba poate chiar urîţel, dar am o inteligentă. Nu trebuie să-mi dau drumul la gură chiar aş >

_KARAMAZOV_

317

t n-are rost să-i sar de gît la primul cuvint, ar putea

creadă cine ştie ce... Mai mare ruşinea! ^ Deşi părea atît de sigur pe el, în realitate Kolea se simţea

r istit îl necăjea mai ales faptul că era atît de scund; dacă " eta ceva era nu atît „urîţenia" lui, cît statura. Acasă, încă

anul trecut, făcuse un semn cu creionul într-un colţ pe perete

ca sâ-şi măsoare înălţimea, şi de atunci la fiecare două

luni se apropia cu inima strînsă de semnul cu pricina, ca să vadă cu cît se mai înălţase între timp. Dar vai! Din păcate, creştea grozav de încet şi din pricina asta de multe ori îl cuprindea disperarea. Cît priveşte înfăţişarea, nu era nicide­cum „uriţel", avea chiar un obrăjor drăgălaş, palid şi pistru­iat. Ochişorii ageri, cenuşii, nu prea mari, aveau o privire îndrăzneaţă şi adeseori, sub imperiul unei emoţii puternice, începeau să scînteieze. Pomeţii cam proeminenţi, gura mică, buzele nu prea groase şi foarte rumene şi un născior mic, în vînt, voluntar. „Cîrn, ce mai încolo-încoace, cîrn sadea!" bodogănea Kolea de cîte ori se uita în oglindă şi întorcea spatele dezgustat. „Poate că nici mutra mea nu-i chiar atît de inteligentă?" se întreba uneori, gata să se îndoiască pînă şi de data asta. Să nu vă închipuiţi totuşi că era chiar atît de pre­ocupat de chipul şi de statura lui şi că n-ar fi avut altă grijă pe lume. Dimpotrivă, oricît de amare erau clipele petrecute în % oglinzii, Kolea uita îndată de ele, avîntîndu-se cu toată ⁿ™a, pentru o bună bucată de vreme, „în lumea ideilor şi în «aţa reală", cum îşi definea el însuşi îndeletnicirile.

Alioşa ieşi îndată din casă şi veni spre el, întinzînd pasul. ^e departe încă, băiatul observă pe chipul său mărturiile evi-^erf^{e ale} unei bucurii. „Să fie chiar atît de încîntat că mă se gîndi Kolea cu o mulţumire ascunsă.