Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata
Yüklə 2,51 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- a ce ramas P rice P
- -ij J i
Se 454 ____________________^ - Nu înţeleg... De ce să-mi fie teamă de ziua de 1 miră Ivan, săgetat deodată de un fior pîna în fundul chilor. """"i- Smerdiakov îl măsură cu privirea. - Nu în-ţe-le-ge-ţi? spuse el cu o mustrare în gias ştiu, zău, ce plăcere poate să simtă un om inteligent să " atîta teatru! °ace Ivan se uita la el, fără să scoată o vorbă. Cuvintele şi m • ales tonul extrem de arogant şi atît de neaşteptat pe car luase fostul lui lacheu şi pe care nici chiar data trecută nu l avusese în nici un moment era făcut să-l uluiască. - Vă spun doar că n-aveţi nici un motiv să vă temeţi N-am de gînd să dau nici o declaraţie împotriva dumneavoastră, iar dovezi nu există. Ia uite cum vă tremură mîinile De ce tremură aşa? Duceţi-vă acasă, nu l-aţi omorît dumneavoastră. Ivan avu o tresărire: îşi aduse aminte de Alioşa. - Ştiu că nu eu... îngăimă el. - Şti-i-ţi? insinua pe acelaşi ton Smerdiakov. Ivan se repezi şi-l apucă de umăr. - Spune tot, viperă! Vorbeşte! Smerdiakov nu se arătă cîtuşi de puţin speriat. Se mulţumi doar sâ-l privească în ochi cu o ură aproape dementă. - Dacă-i aşa, atunci am să vă spun: chiar dumneavoastră l-aţi ucis! scrîşni el furios. Ivan se lăsă pe scaun, ca şi cum ar fi cumpănit în minte ceva. Zîmbi sarcastic. - Iar o iei de la început? Iarăşi aceeaşi poveste ca rîndu trecut? - Da, şi rîndul trecut, ca şi acum, am stat tot aşa faţă-n faţă şi aţi înţeles perfect tot. Ca şi acum. - Eu nu înţeleg decît că eşti nebun. - Tot nu v-aţi plictisit? Sîntem între patru ochi, de ce ne-mai minţi unul pe altul? De ce am mai juca teatru? On v ţ să aruncaţi iarăşi vina numai pe mine şi mi-o spuneţi in
voastră l-aţi ucis, da, dumneavoastră sînteţi vinovatul ^U"'" al eu n"am ^ost decît unealta, mîna dreaptă a dum-P^ astră! Sluga cea credincioasă! Eu am săvîrşit numai "eâ ce domnia voastră mi-aţi poruncit să fac. ^ Ai sâvîrşit? Cum, tu ai ucis? se cutremură Ivan. Simţi că i se zdruncină ceva în creier, îl luă deodată cu ■ începu să tremure din toate mădularele, scuturat de • smerdiakov îl privea nelămurit; nici el nu se aştepta obabil la o spaimă atît de sincer manifestată. Cum se poate, chiar n-aţi ştiut nimic? îngăimă el neîncrezător, zîmbi strîmb. Ivan rămase cu ochii la el, fără să spună un cuvînt, ca şi cînd i-ar fi pierit graiul. I-ieh, la Piter Vanka a plecat, Să-l aştept m-am săturat! îi zvoni deodată la ureche. - Ştii, bîigui el, în sfîrşit, mi se pare că visez, că nu eşti decît o fantomă! - Nu-i nici o fantomă aici. Nu sîntem decît noi doi şi încă cineva, al treilea. Cred că-i aici lîngă noi. - Cine? Care-i al treilea? Unde e? întrebă înfricoşat Ivan Fiodorovici, uitîndu-se repede în jur şi cercetînd toate colţurile. ~ Dumnezeu, pronia cerească; e aici, lîngă noi, el e al treilea, dar nu-l mai căutaţi degeaba, că n-o să-l găsiţi. ~ Minţi, n-ai ucis tu! zbieră furios Ivan. Eşti nebun sau vrei sâ mă scoţi din răbdări ca data trecută! Smerdiakov con- ua sâ-l observe cu aceeaşi atenţie şi, la fel, fără nici o . ră de teamă. Parcă tot nu-i venea să creadă, avea impre- ca Ivan „ştie tot" şi se preface numai, ca „să arunce vina asupralui". de k a^ Pu^n> sPuse el într-un tîrziu cu glas slab şi, scoţînd Er „ masâ Piciorul stîng, se aplecă să-şi suflece pantalonul. m papuci şi cu ciorapi albi în picioare. Tacticos, Smerdiakov îşi desfăcu jartiera şi-şi vîrî degetele sub ciorap. Ivan Fiodorovici, care nu-şi lua ochii 7" ■ începu deodată să tremure îngrozit. a e', - Ai căpiat? urlă el sărind de pe scaun, şi fâcu înapoi, izbindu-se de perete. Ramase apoi locului lipit d ^ încordat tot ca o struna întinsă pînă la limită, holbînd ^ Smerdiakov ca scos din minţi de spaimă. Fără a se s' l însă cîtuşi de puţin de groaza zugrăvită pe figura lui a '^ tot scotocea de zor în ciorap, ca şi cînd s-ar fi căznit să a ^ cu degetele şi să tragă afară ceva. în cele din urma, reus' ducă la bun sfîrşit toată operaţia. Ivan Fiodorovici vs? ieşind la iveală nişte hîrtii, un teanc de hîrtii ne Car Smerdiakov îl scoase afară şi-l puse pe masă. - Poftim! rosti el cu glas scăzut. - Ce-i cu asta? întrebă Ivan dîrdîind. - Poftim, uitaţi-vă! răspunse cu acelaşi glas Smerdiakov. Ivan se apropie de masă, întinse mîna spre teanc şi dădu să-l despacheteze, dar în aceeaşi clipă îşi trase braţul înapoi, ca şi cum s-ar fi atins de un şarpe fioros, respingător. - Ia uite cum vă tremură degetele, parcă aţi fi bolnav, observă Smerdiakov şi se apucă liniştit să desfacă pachetul. înăuntru se aflau trei teancuri de bancnote de cîte o sută de ruble. - Toţi banii sînt aici, trei mii de ruble, nici nu mai e nevoie sâ-i număraţi. Poftim, luaţi-i, îl îndemnă el pe Ivan, arătîndu-i teancurile cu o mişcare din cap. Ivan căzu pe scaun. Era palid ca un mort. -M-ai speriat... cu ciorapul acela... spuse el cu un zîmbet ciudat. - Cum se poate?... într-adevăr, chiar n-aţi ştiut nimic pîna acum? mai întrebă o dată Smerdiakov. - Nu, n-am ştiut. Eram sigur că este Dmitri. Ah! Frate Frăţioare! şi-şi cuprinse capul în palme. Spune-mi, singur l-& ucis? Sau împreună cu fratele meu? - Cu domnia voastră. Noi doi, împreună, eu şi cu du neavoastrâ. Dmitri Fiodorovici e nevinovat. 457
bine... O să vorbim după aceea despre mine. De 'rTrernurînd aşa?... Nu sînt în stare să scot un cuvînt. l Parcă eraţi mai curajos altădată. Nu ziceaţi dumnea-" • că ,totul e permis"? Şi acum ia uite cum v-aţi speriat! V°aS ură Smerdiakov. Nu vreţi o limonada? Să spun să vă 111 - da? Ca să vă mai învioraţi. Numai să ascundem mai întîi Si arătă iarăşi cu o mişcare din cap teancurile de hîrtii de sută. Dădu apoi să se scoale, s-o strige pe Măria X ndratievna ca să prepare o limonada şi s-o aducă în casă. Câutînd ceva ca să acopere banii, să nu-i vadă gazda, scoase întîi batista din buzunar; fiind prea murdară însă, luă singurul obiect de pe masă - cartea cu scoarţe galbene pe care o remarcase Ivan Fiodorovici în momentul cînd intrase pe uşă - şi o puse peste bancnote. Ivan citi maşinal titlul: învăţăturile sfîntului părinte Isaac Sirianul. - Nu vreau limonada, refuză el. O să vorbim mai încolo despre mine. Stai jos şi spune-mi cum ai făcut. Spune-mi tot... - Ar trebui să vă scoateţi paltonul, o să fiţi lac de apă. Ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat seama ce zăduf era în odaie, Ivan Fiodorovici lepădă paltonul de pe el şi, fără să se mai ridice, îl trînti pe laviţă. - Spune, te rog, hai, vorbeşte! Părea liniştit. De astă dată era sigur că Smerdiakov are să mărturisească tot. - Vreţi să ştiţi cum s-a întîmplat? oftă Smerdiakov. foarte natural, cum ziceaţi chiar dumneavoastră... -Lasă acum ce am spus eu, îl întrerupse Ivan, fără să mai stnge însă, rostind răspicat fiecare cuvînt, ca şi cum şi-ar fi recâpătat pe deplin stăpînirea de sine. Povesteşte-mi pas cu P.as ce~ai făcut. Ia-o de la început, sistematic. Să nu uiţi mmic' Amănuntele, mai ales, amănuntele, te rog. -■După plecarea dumneavoastră am căzut în pivniţă... ~ Adică te-ai prefăcut că ai o criză de epilepsie?
459
■ Cind - Bineînfeles ca m-am prefăcut. M-am prefac început şi pîna la sfirşit. Am coborît liniştit scara s' 6 'a liniştit, m-am lungit pe jos, dupâ care am început sa ^ m-am zbătut întruna pîna m-au scos de acolo. ' *' - Stai! Zici ca te-ai prefăcut pînă la sfirşit. Chiar erai ia spital? - Nu. A doua zi dimineaţă, înainte de a ma duce ia mi-au venit într-adevăr năbădăile, m-a pălit o criza at't w' grozavă, cum n-am mai avut de ani de zile. Doua zile n ştiut ce-i cu mine. - Bine, bine. Spune mai departe. - Pe urmă m-au întins pe pat. Ştiam c-or să mă culce în odăifă fiindcă de cîte ori eram bolnav, Măria Ignatievna îmi făcea patul acolo, ca să fiu lîngă ei. Totdeauna, săraca, a fost bună cu mine, de cînd mă ştiu pe lume. Toata noaptea am gemut, dar aşa, încet. Aşteptam să vină Dmitri Fiodorovici. - II aşteptai, zici? Credeai c-o să treacă pe la tine? - Aş, ce să caute la mine?.' Aşteptam să vina acasă; eram sigur c-o să pice în noaptea aceea, căci eu fiind bolnav nu mai avea cine să-i dea de ştire, aşa că nu-i râmînea altceva de făcut decît să sară ulucile şi să pătrundă în casa - se pricepea dumnealui la de-alde astea. - Şi dacă n-ar fi venit? - Atunci nu s-ar mai fi întîmplat nimic. Fără dumnealui nu m-aş fi încumetat. - Bine, bine... vorbeşte mai desluşit, nu te pripi şi w® ales ia seama să nu scapi din vedere ceva! - Eram sigur că dumnealui o să-i omoare pe Fiodor Pavlovici. Mă aşteptam la asta, fiindcă-l pregătisem... I" ultimele zile... şi mai ales ştia în ce fel trebuie sa bata m geam. Prea multe bănuieli adunase într-însul în zilele acelea şi era prea întăritat ca sa nu încerce cu orice preţ să patrun a în casă, ciocănind la geam, aşa cum îi arătasem. partea asta, nu mai încăpea nici o îndoială pentru mine-aia, zic, îl aşteptam să vina. J*1______----- "<; • pUfin, îl opri din nou Ivan. Daca l-ar fi omorit pe "■ r fi luat şi banii; probabil că te-ai gîndit şi la asta, nu? a ce ramas PriceP- Putea sâ-i caute mult şi bine, ca n-ar fi dat de ei nicio-f- spusesem că-i avea ascunşi sub saltea. Dar nu era arat La început îi ţinea în casentă, mai pe urma însă 3 din toată lumea, Fiodor Pavlovici n-avea încredere j -t în mine, l-am învăţat să le schimbe locul şi să dosească chetul cu bani în colţ, după icoane. Acolo nu i-ar fi trecut mânui prin gînd să scotocească, mai ales dacă ar fi căutat la e?eală. ^şa că pachetul era vîrît după icoane. Ar fi fost caraghios să-i ţină sub saltea, mai bine încuiaţi în casentă. Toată lumea era convinsă însă că banii sînt sub saltea! Ce tîmpenie! Şi aşa, zic, dacă Dmitri Fiodorovici l-ar fi omorit, negăsind banii, sau ar fi întins-o la fugă imediat - ştiţi cum sînt criminalii, se sperie de orice zgomot - sau ar fi fost arestat pe loc. Şi atunci aş fi putut să intru oricînd în odaie - fie chiar în noaptea aceea, fie a doua zi - şi să pun mîna pe bani, fiindcă şi furtul tot în spinarea dumnealui ar fi căzut. Puteam foarte bine să cred c-o să se întîmple aşa. - Dar dacă nu l-ar fi ucis şi s-ar fi mulţumit numai să-i tragă o bătaie zdravănă? - Atunci vă daţi seama că n-aş mai fi îndrăznit să mă ating de bani şi lucrurile ar fi rămas baltă. Numai că mă gîndisem şi la asta; dacă, îmi ziceam, o să-l smintească în bătaie pînă o să-l lungească jos, în nesimţire, eu tot am s-apuc sa fac la stînga banii, şi pe urmă am sâ-i raportez lui Fiodor Pavlovici că dumnealui adică Dmitri Fiodorovici, i-a luat, duPâ ce l-a bătut să-l omoare. ~ Stai... nu mai înţeleg nimic. Vasazică, tot Dmitri l-a Oinorît şi tu ai luat banii? - Nu, nu l-a omorit dînsul. Fireşte, aş putea să vă spun şi stă dată că dumnealui e criminalul... dar nu vreau să va ' Pentru că, vedeţi, chiar daca dumneavoastră, după cum
mea, de fapt numai dumneavoastră sînteti vinovat f • ^^~^~ ştiut dinainte de crima, ba chiar m-aţi îndemnat s-o sav" °ă a'J pe urma, ştiind adică ce o să se întîmple în lipsa dumnea ^ ^ aţi plecat de acasă. De aia, zic, vreau sa va arat lămurit ast ^ ră că vinovatul cel mare, adevăratul ucigaş, dumnea ^ sînteti, nu eu, chiar dacă eu cu mîna mea l-am ucis n f^ în fata legii dumneavoastră sînteti criminalul! apt' - Dar de ce, de ce aş fi eu criminalul? O, Doamn i ■ întrerupse nerăbdător Ivan, uitînd că amînase pe mai t" ' orice discuţie în legătură cu el. Iarăşi începi cu Cermaşnea? Stai, spune-mi mai bine ce nevoie aveai să-fi dau eu dezl garea, de vreme ce, aşa cum spui, plecarea mea la Cermaşnea însemna pentru tine un consimtâmînt. Să vedem cum ai s-o întorci acum? - Din moment ce aveam dezlegare de la dumneavoastră puteam fi sigur că la întoarcere n-o să mai faceţi gălăgie pentru cele trei mii de ruble pierdute, dacă oamenii stâpînirii m-arfi bănuit pe mine nu pe Dmitri Fiodorovici sau ar fi crezut că m-aş fi înţeles cu dumnealui; dimpotrivă, mi-afi fi luat apărarea... Şi mai ştiam că, după ce afi fi primit partea de moştenire, m-aţi fi răsplătit şi pe mine cîndva, aşa ca să nu mai am nici o grijă toată viata, fiindcă de n-aş fi fost eu, rămîneati fără moştenire. Dacă boierul se însura cu Agrafena Aleksandrovna, n-ati mai fi văzut nici o lefcaie. - Aha! Vasăzică aveai de gînd să mă chinuieşti toata viafa! scrîşni Ivan. Şi dacă, în loc să plec, te-aş fi denunţat? - Cum să mă denunţaţi? Ce puteaţi să spuneţi? Ca v-am îndemnat să plecaţi la Cermaşnea? Păi am vorbit şi eu aşa, ca să nu tac, din prostie. Şi apoi, după ce am discutat atunci în poartă, dumneavoastră eraţi slobod să plecaţi sau să rămînep-Dacă rămîneati, nu s-ar mai fi întîmplat nimic, mi-aş fi iil seama că nu doriţi aşa ceva şi n-aş mai fi făcut un pas. Di" moment ce aţi plecat însă, ştiam că n-o să îndrăzniţi ia Pr°ceS să mă băgaţi la apa şi c-o să-mi treceţi cu vederea şi cele tre mii de ruble. Şi nici nu m-aţi fi putut urmări după ac# • fiindcă atunci le-aş fi spus tot judecătorilor. Nu c-am ucis sa" 461
atunci-'
cît de mult doreafi moartea tatălui dumnea- arăt ia Proces tră şi Pe cinstea mea vă spun că publicul m-ar fi crezut cuvînt şi aţi fi rămas cu ponosul ăsta toată viafa. ^ _ Aşadar, eu, eu i-am dorit moartea? rosti printre dinţi Ivan, spumegînd. - Nu mai încape nici o îndoială. I-aţi dorit moartea, mai fflUlt chiar, aţi îngăduit-o şi mi-aţi dat dezlegare! răspunse Smerdiakov, privindu-l dîrz. îl lăsaseră puterile şi abia mai vorbea de oboseală; era totuşi ceva în el, un imbold ascuns, care-l susţinea; avea probabil un gînd nemărturisit. Şi Ivan intuise lucrul acesta. - Spune mai departe, îl îndemnă el. Povesteşte cum a fost în noaptea aceea. - Ce să vă mai spun! Zăceam aşa în pat, cînd mi s-a părut deodată că-l aud pe boier ţipînd. Grigori Vasilici se sculase ceva mai înainte şi ieşise din odaie; n-a mai trecut mult şi numai ce-a început să urle ca din gură de şarpe. Pe urmă s-a făcut linişte; stăteam aşa culcat şi aşteptam să văd ce o să mai fie; îmi bătea inima să se spargă, abia mai putea răbda. în sftrşit, m-am sculat şi eu şi am ieşit afară; văd în stînga geamul dinspre grădină deschis, mai fac cîţiva paşi într-acolo şi frag cu urechea să-mi dau seama dacă mai mişcă sau nu şi-l vâd pe boier dînd din colţ în colţ şi văitîndu-se: „Aha, îmi ac> trăieşte deci!" Mă apropii de fereastră şi strig: „Eu sînt". fer dumnealui dinăuntru: „A fost aici, acum a fost, şi a fugit!" asamite Dmitri Fiodorovici fusese pe acolo. „L-a omorît pe ngori!" „Unde?" întreb eu în şoaptă. „Colo, în colţ", îmi raspunde dînsul tot în şoaptă. „Staţi puţin", zic. Mă duc în Mă după Grigori Vasilievici şi-l găsesc întins pe jos, plin °e> în nesimţire. Vasăzică, Dmitri Fiodorovici a fost :~adevăratelea pe aici, îmi dau eu cu socoteala, şi pe
loc mă hotărăsc să mîntui treaba, fiindcă Grigori VasT chiar dacă nu murise, aşa cum era amorţit, nu putea 'C' vadă. Doar daca nu se întîmpla cumva să se trezească iu ^ Ignatievna. Mi-a trecut prin minte şi asta atunci, numai intrase gîndul ăsta în cap şi atîta îmi dădea ghes şi ma - ^ că abia mai puteam să-mi trag răsuflarea. Mă întorc si-i boierului pe fereastra: „Agrafena Aleksandrovna e aic venit, şi vă roagă să-i daţi drumul". S-a bucurat ca un co i „Unde? Unde zici că e? Unde?" Şi tot suspina şi nu-i ven să creadă. „E acolo, zic, deschideţi uşa!" Dumnealui se uit pe geam, parcă ar fi crezut şi parcă nu - se temea să deschidă „Văd eu că ţi-e frică de mine", mă gîndesc. Şi ce-mi trăsneşte prin cap, zău dacă nu-i de rîs, m-apuc şi ciocănesc în geam aşa cum ne înţeleseserăm amîndoi să bat în cazul cînd ar fi venit Gruşenka. Nu m-a crezut pe cuvînt, dar a fost de ajuns să audă semnalul, şi s-a şi repezit la uşă s-o deschidă. Cum a deschis-o, am dat să intru înăuntru, dumnealui însă s-a pus deodată în prag, nu voia deloc să mă lase în casă. „Unde e? Unde e?" mă întreba mereu şi tremura ca varga. „Ei, îmi zic eu, am băgat-o pe mînecâ dacă ţi-e aşa frică de mine!" De teamă, mi s-au tăiat picioarele. Ce mă fac dacă nu mă lasă să intru sau ţipă, ori dacă dă peste noi Marfa Ignatievna sau mai ştiu eu ce se poate întîmpla? Nu mai ţin minte ce-o fi fost atunci în capul meu, dar cred că eram alb ca varul. „E acolo, sub geam, îi şoptesc eu, cum de n-aţi văzut-o?" „Ad-o aici, ad-o aici!" îmi porunceşte dînsul. „I-e teamă, zic, s-a speriat cînd a auzit ţipetele şi s-a ascuns în tufiş, duceţi-vă de ° chemaţi din birou." A dat fuga înapoi la fereastră, a luat şi luminarea şi a pus-o lîngă dînsul pe pervaz. „Gruşenka, a început s-o strige, Gruşenka, eşti aici?" De strigat, striga, dar i-era frică să se aplece pe geam, nu îndrăznea să se depărtez de mine; atît de straşnic îl înfricoşasem, că nu se îndura s facă nici un pas. „Uitaţi-vă, e acolo, zic (mă dusesem ling3 dînsul şi scosesem capul pe fereastră), e acolo în tufiş,se ul la dumneavoastră şi rîde, nu vedeţi?" M-a crezut, l-a aP deodată tremuriciul - mort cum era după dînsa - şi,in s KARAMAZOV 463
s'a să scoată capul pe geam. Am înşfăcat atunci de s'a a ghiuleaua aia de fier, ştiţi, aia pe care o ţinea pe - aia de pus peste hirtu, cred c-o n cîntannd vreo trei "lâS. 'aJn ridicat-o, ăşa, pe la spatele dumnealui, şi l-am poc-- creştet. N-a spus nici cîrc. I s-au muiat genunchii şi s-a ;0$- l-am mai lovit o dată şi încă o dată. Abia a treia oară ■ m dat seama că-i fărîmasem ţeasta. Dumnealui s-a turnat pe spate, a căzut cu burta-n sus, într-un lac de sînge. M-am uitat bine dacă nu cumva mă stropisem şi eu, am şters hiuleaua, am pus-o la loc pe masă şi am mers de-am scos din colţ, dindărâtul icoanelor, pachetul cu bani; am rupt plicul, am luat toată suma, iar plicul l-am aruncat la picioarele patului împreună cu panglicuţa. Am coborît, după aceea în grădină, tremurînd tot. M-am dus glonţ la mărul cel găunos, ştiţi care, nu-i aşa? Pusesem de mult ochii pe el şi-mi pregătisem din vreme o cîrpă şi un petic de hîrtie înăuntru; am înfăşurat banii în hîrtie, apoi în cîrpă şi i-am vîrît în fundul scorburii. Şi acolo au rămas două săptămîni, pînă am ieşit din spital; abia atunci i-am luat. Pe urmă am intrat în casă şi m-am culcat la loc; stăteam aşa, cu frica-n sîn, şi mă tot gîndeam: „Dacă i-a făcut de petrecanie lui Grigori Vasilievici, se-ncurcă rău treaba, dar dacă nu l-a răpus, o să fie cu atît mai bine cînd o să-şi vină în fire, fiindcă bătrînul e martor că Dmitri Fiodorovici a venit aici peste noapte şi că, prin urmare, dumnealui l-a ucis şi l-a prădat pe boier". Stăteam ca Pe ghimpi şi atît de mult ardeam să ştiu dacă trăieşte sau nu, c-am început să gem, ca s-o trezesc mai curînd pe Marfa gnatievna. în sfîrşit, s-a sculat, a dat fuga la mine în odaie, Pe urmă, văzînd că Grigori Vasilievici nu era în casă, a ieşit rePede afară şi mai apoi am auzit-o urlînd în grădină. După ceea s-a făcut zarvă mare, şi toată noaptea a fost o arababurâ nemaipomenită; eu însă apucasem să mă ovestitorul se opri. Ivan îl ascultase tăcut ca un mort, Iară să c r Sm c'intească şi fără sâ-l slăbească o clipă din ochi. r lakov, în schimb, abia dacă-i arunca din cînd în cînd o i*L----------------.-------^i^EVS, privire. Către sfîrşit însă, se simţise şi el tulburat şi jll sâ gîfîie. Faţa-i era brobonitâ de sudoare. Totuşi, nime "^ fi putut desluşi dacă avea sau nu remuşcari. n"ar - Stai! rosti deodată Ivan, cumpănind în minte ce uşa? Daca zici că el ţi-a deschis, cum a putut atunci s-o Grigori deschisă înainte de a fi intrat tu în grădina? Fiind a din ce spune Grigori reiese c-a fost dinainte deschisa. Q Curios este că de astă dată Ivan îl întrebase pe un ton -se poate de liniştit, pe care nu-l avusese pînă atunci fâM mînie, aşa încît dacă ar fi intrat cineva în momentul acela" odaie, ar fi avut impresia că discută paşnic amîndoi despre cine ştie ce lucruri banale, deşi poate interesante. - Cît priveşte uşa pe care Grigori Vasilievici zice c-ar fi văzut-o deschisă, cred c-a avut o nălucire, rînji strimb Smerdiakov. Păi ce, ăsta-i om? Catîr sadea! Vă spun eu ca n-a văzut nimic, i s-a năzărit numai că vede, dar cînd îi intra ceva în cap, nu-l mai urneşti nici cu carul cu boi! A fost spre norocul nostru însă că i-a căşunat lui aşa, fiindcă în felul ăsta tot păcatul a căzut pe Dmitri Fiodorovici. - Ascultă, vorbi molcom Ivan Fiodorovici, care părea din nou descumpănit şi căuta cu tot dinadinsul să priceapă ceva. Ascultă... Am ţinut să te întreb mai multe lucruri, dar acum am uitat... Uit mereu, şi pînă la urmă iar mă încurc... A, da! Aş vrea să ştiu măcar atît: de ce ai mai desfăcut pachetul şi ai aruncat plicul jos, pe podea? De ce n-ai luat banii aşa, cu plic cu tot?... După cum povesteai adineauri, s-ar fi zis că p se părea firesc să procedezi aşa... dar de ce - nu înţeleg... - Era un clenci la mijloc. Dacă ucigaşul ar fi fost un om care ştia despre ce-i vorba, ca mine bunăoară, care văzuse, adică, bănii cu ochii lui şi poate chiar îi pusese cu mîna lui plic, ce nevoie mai avea sâ-i scoată afară după ce a săvffŞi crima? Mai ales cînd trebuia să facă totul în cea mai m grabă şi era sigur că bănii sînt acolo, în plic. Prin urm dacă hoţul era cineva care văzuse cu ochii lui plicul, cum'" văzut eu, de pildă, l-ar fi vîrît imediat în buzunar, fără s ^ mai deschidă, şi ar fi spălat putina. Ceea ce nu era caz" ^*^\%*™^'#wsaW! 465 F dumnealui ştia că există numai din ,w (je văzut, nu-l văzuse niciodată, şi cu siguranţă că aUZ' 'cînd, să zicem, l-ar fi scos de sub saltea, l-ar fi deschis • ala să vadă dacă într-adevăr banii sînt sau nu înăuntru. 'a' i'cul l-ar fi aruncat, fără să se mai gîndească bunăoară că t fi o mărturie împotriva dumnealui, ca un hoţ ageamiu, P s-ar zice, care n-a pus niciodată mîna sâ fure, fiindcă de, fă de boier! Şi chiar dacă s-a hotărît să facă pasul ăsta, l-a f t numai pentru că în sinea dumnealui era încredinţat că ci nu poate fi vorba de hoţie, de vreme ce se mulţumea doar sâ ia înapoi ce era al lui. Aşa a spus la toată lumea din oraş, s-a lăudat chiar c-o să se ducă la Fiodor Pavlovici să se răfuiască cu dînsul. Cam aşa ceva i-am dat să înţeleagă şi procurorului atunci, la interogatoriu. Adică nu i-am spus nimic lămurit, ci doar aşa, pe departe, ca şi cum eu nu mi-aş fi dat seama de nimic şi dumnealui singur ar fi ajuns la părerea asta. Mă credeţi: mai că nu-i curgeau balele de fericire domnului procuror cînd i-am deschis capul... - Şi toate astea ţi-au venit în minte atunci, pe loc? exclamă Ivan Fiodorovici încremenit de uimire. Şi se uită din nou la Smerdiakov, cuprins de spaimă. - Păcatele mele, cine-i ăla care sâ poată ticlui o poveste întreagă aşa, la iuţeală? M-am gîndit dinainte la toate... - Atunci... atunci, înseamnă că dracu' ţi-a suflat la ureche! exclamă Ivan Fiodorovici. Nu zău, nu eşti prost deloc, dimpotrivă, eşti mult mai deştept chiar decît mi-aş fi putut uichipui... Se sculă, vrînd să facă cîţiva paşi prin odaie. în sufletul lui era un zbucium cumplit. Dar cum masa îi cnidea drumul, iar între masă şi perete abia dacă se putea ^ecura pieziş, se răzgîndi şi se aşeză la loc. Faptul că se
esfU: ^tă' nemernicule, ascultă, derbedeule, secătură ce • a-ţi inti-g în cap o dată pentru totdeauna că dacă nu te-am mcă pînâ acum pe lumea cealaltă, n-am facut-o fiindcă ________________________WSToii ———-ijJi vreau sa te păstrez pentru ziua de mîine, sa dai soc ^~~~ faţa tribunalului! Dumnezeu vede (adaugă el, ridicmn f3 ln spre cer), se prea poate să am şi eu o parte din vina da ^ nu sînt atît de vinovat cum mă socoteşti tu! Si mv r°a Y* 1UL1 JIU f)n minte să te fi îndemnat cumva. Nu, nu, eu nu te-am " h nat! Dar n-are a face, mîine am de gînd să mă denunţ d ce-o fi, mîine la proces am să iau vina asupra mea' s-C hotărît să spun tot, absolut tot. Dar o să mergem împreună! Şi orice ai declara împotriva mea, orice ai mart risi, n-am să protestez, ca să ştii că nu mi-e frică de tine' a să confirm tot! Dar şi tu va trebui să recunoşti tot în faţa tri bunălului! Neapărat, auzi, neapărat o să mergem împreuna! Aşa o să facem! Ivan rosti ultimele cuvinte solemn şi cu toata energia; şi mai mult chiar decît cuvintele, privirea lui scînteietoare arăta îndeajuns că era într-adevăr hotărît să se ţină de cuvînt. - Sînteţi bolnav, acum văd bine, foarte bolnav. Ce galbeni vi-s ochii, rosti Smerdiakov, de astă dată parcă fără nici o intenţie ironică, ci mai curînd cu milă. - împreună o să mergem! repetă Ivan. Şi chiar dacă n-o să vii, nu-i nimic, eu tot am să mă duc să mărturisesc. Smerdiakov tăcu o clipă, ca şi cum ar fi cumpănit ceva. - N-o să se întîmple nimic. N-o s-o faceţi! spuse el în concluzie, ca omul care ştie el ce ştie. - Vad că nu vrei să mă înţelegi! exclama Ivan cu un fel de imputare în glas. - N-o să vă las să mărturisiţi tot, v-ar crăpa obrazul de ruşine. Şi pe urmă n-ar folosi la nimic, fiindcă eu am sa tăgăduiesc pînă în pînzele albe c-aş fi avut vreo vorba cu dumneavoastră, zicînd că sînteţi bolnav (se vede doar ca sînteţi bolnav) sau că, pesemne, de dragul frăţiorului du» neavoastră, fiindcă vi se rupe inima de mila lui, v-aţi Pus gînd să vă jertfiţi pentru dînsul şi să aruncaţi tot pacatu spinarea mea, câ-n ochii dumneavoastră n-am înse niciodată mai nimic, mai puţin chiar decît o musca, karamazov 467 ati socotit om. Cine o să vă creadă? Aveţi vreo Yüklə 2,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|