Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

__________________u

caz şi mai recent. Acum cîteva zile, o tînarâ norma blondina de vreo douăzeci de ani, vine sa se spoved ' ° unui duhovnic. O minune de fată, un corp, o graţie de-t' ^a gura apă! A îngenuncheat şi şi-a mărturisit în şoapta p_acat prin ferestruică. „Vai de mine, fata mea, iar ai căzut ispită?... se minunează părintele. O, Sancta Măria ce ■ auziră urechile: ai păcătuit iarăşi cu un bărbat! Dar cît mai ■ de gînd să duci viaţa asta? Ar trebui să-ţi fie ruşine!" Ah mon pere, i-a răspuns păcătoasa, cu obrajii scăldaţi în lacrim' de pocăinţă. Ca lui fait tant de plaisir et ă moi si peu de peine!"¹ Ei, spune-mi, ai mai auzit aşa ceva? Pînă şi pe mine m-a dat gata! Era însuşi glasul naturii ce-şi cerea drepturile Dacă vrei, asta înseamnă mai mult chiar decît nevinovăţia! Am dezlegat-o de păcat şi tocmai mă pregăteam să plec, cînd ce crezi c-am observat? Duhovnicul îi dădea întîlnire pentru aceeaşi seară! Deşi mai tare chiar decît cremenea, bătrînul a căzut în ispită cît ai bate din palme! Ce vrei, natura a fost mai puternică decît el! De ce strîmbi iar din nas? Nu cumva iar te-ai supărat? Nu poate omul să-ţi intre în voie, şi pace!...

— Lasă-mă, te ţii de capul meu ca un coşmar de care mâ zbat zadarnic să scap! gemu dureros Ivan, mârturisindu-şi neputinţa în faţa vedeniei ce-l obseda. Mă plictiseşti de moarte, mă exasperezi, nu mai pot să te suport! Aş da once numai să mă descotorosesc de tine!

- Repet, nu trebuie să ai pretenţii prea mari de la mine, nu te aştepta la nimic „măreţ" sau „sublim" din partea mea şi ai să vezi ce bine o să ne împăcăm atunci amîndoi, rosti auton-tar gentleman-ul. Eşti furios pe mine pentru că n-am apăru înaintea ta într-o văpaie de foc, „tunînd şi fulgerînd", cu an pile arse, ci sub această înfăţişare modestă. Simţul tău estetic şi amorul tău propriu sînt jignite: cum de şi-ă permis un °

1 Ah, părinte, pentru el e o plăcere atît de mare şi pentru mine e neala atît de mica! (Fr.)

493

- a «p prezinte aşa unei persoane atît de simandi-Af duzina sa ^ f

domnia ta? In tine mai vibrează încă struna ceea

^C°^a t' â despre care Belinski vorbea atît de ironic! Ce să

^r° ,;„„_rpi în momentul cînd mă pregăteam să vin la tine, face©, nncn'-

2îndit - în glumă - să împrumut chipul unui consilier

. _{în re}tragere, distins cu Steaua Leului şi a Soarelui pen-meritele dovedite în timpul serviciului în Caucaz, şi să ar aşa în fata ta cu decoraţia la butonieră, dar m-am temut o să mă iei la palme, fiindc-am îndrăznit să prind de frac Steaua Leului şi a Soarelui în loc să vin cu Steaua Polară pe piept sau poate cu Sirius. îmi tot reproşezi mereu că sînt prost. Dar, sfinte Dumnezeule, n-am cîtuşi de puţin pretenţia să fiu la fel de inteligent ca tine! Mefisto, arătîndu-i-se lui Faust, îi mărturiseşte că, dorind să facă numai râu, în pofida voinţei lui face numai bine. N-are decît, treaba lui, cu mine se întîmplă tocmai pe dos. Sînt, poate, singura fiinţă de pe lume care iubeşte adevărul şi năzuieşte sincer să facă binele. Am fost de faţă atunci cînd Cuvîntul răstignit pe cruce s-a ridicat la ceruri, ducînd cu sine sufletul tîlharului crucificat alături; am auzit strigătele fericite ale heruvimilor care-l proslăveau cîntînd „osana"; am auzit înălţîndu-se în extaz glasurile sera­fimilor, al căror tumult a zguduit tăriile cereşti şi întreaga rire. Şi-ţi j_ur p_{e tot ce} p_Oat_e fi _maj _sfî_nt p_e lume ca în clipa aceea aş fi vrut să mă alătur corului lor şi să cînt osanale mtr-un glas cu ei. Cuvîntul „osana" îmi stătea pe buze, era ga'a-gata să mi se smulgă din piept... Ştii, sînt foarte senti­mental din fire şi sensibil ca un artist. Dar bunul-simţ - ăsta-i usurul meu, din păcate cel mai nefericit dintre toate cîte le ■ ~ m-a silit să păstrez măsura chiar şi atunci, şi am lăsat _a ^{mi sca}P^e momentul prielnic! „Ce s-ar întîmplă dacă m-aş _d ^{Ca sâ cînt} osanale?" m-am gîndit imediat. Orice scînteie
^st*ⁿ8^{e m} lume şi n-ar mai avea loc nici un fapt

8 ş

umai din respect pentru îndatoririle mele prof

esio-

494

nale şi pentru situaţia mea socială am căutat sa înăbu ^~~~~~~~ nul generos ce-mi încolţise în suflet şi să-mi văd mai d ^ de ticăloşiile mele. Cinstea de a face bine si-a r», ^e altcineva, iar mie mi-au rămas numai ticăloşiile Tti ^ sesc însă că nu rivnesc defel la onoarea de a trăi pe vere ' că nu sînt cîtuşi de puţin ambiţios. De ce, oare, dintre fiinţele care există pe lume, numai mie mi-e dat sâ în h-blestemele oamenilor de treabă, ba chiar şi palmele lor câc" luînd chip omenesc, sînt obligat de cele mai multe ori $â suport toate consecinţele. Ştiu că la mijloc e un secret care nimeni încă nu vrea cu nici un preţ să mi-l dezvăluie pentru că în clipa în care l-aş afla poate c-aş începe şi eu sâ cînt în gura mare osanale, şi atunci ar dispărea de pe lume acel minus indispensabil fără de care prudenţa şi-ar întinde stăpînirea de sine peste tot pămîntul. Iţi dai seama, cred, că înscăunarea ei ar însemna sfîrşitul tuturor lucrurilor; chiar şi ziarele şi revistele şi-ar înceta apariţia, fiindcă nu văd cine s-ar mai abona la ele! Sînt convins însă că pînă la urmă am să mă împac totuşi cu dumnezeirea şi am să străbat şi eu cvadrilionul de kilometri ce-mi va fi fost hărăzit. Atunci am să aflu, în sfîrşit, secretul. Deocamdată însă nu-mi rămîne altceva de făcut decît să cîrtesc, împlinindu-mi fără nici o tragere de inimă menirea. Rostul meu pe lume este să duc la pierzanie mii de fiinţe omeneşti, pentru ca una singură să se poată izbăvi. Gîndeşte-te numai cîte suflete am fost silit sa irosesc şi cîte reputaţii neprihănite să stropesc cu noroi ca sa iasă la iveală cucernicul Iov, din pricina căruia am îngniP cîndva un hap atît de mare! Atîta timp cît secretul nu va 1 dezvăluit, pentru mine există două adevăruri; unul - cei dincolo, al lor, pe care n-am ajuns încă să-l cunosc, Ş doilea - adevărul meu. Şi nu ştiu, zău, care din două e m preţios... Ai adormit?

_Karamazov

495

bine câ nu! riposta Ivan mînios. Tot ce poate fi mai mine tot ce am trăit şi am rumegat în minte, atîtea

■ rare de mult le-am lepădat ca pe nişte mortăciuni, incrun V

■ le serveşti acum drept noutăţi senzaţionale!

^W Nici de astă dată n-am izbutit sa-ţi fiu pe plac! Şi eu,

credeam c-o să te cucerească talentul meu oratoric;

aste _tonişi că osanalele cîntate în cer erau de efect, nu-i

sa? Şi^{tonul sarcastic} ^^{la Heme}' ^{ce zic}i?

- Nu, în viaţa mea nu mi-a plăcut să fiu linguşitor! Cum a fost posibil oare sâ se nască în sufletul meu o arătare atît de slugarnică?

- Dragul meu, cunosc un adorabil domnişor rus; un tînăr căruia îi place să filosofeze, mare amator de literatură şi opere de artă, autorul unui poem de promiţătoare perspective, intitulat Marele inchizitor!... Tot timpul numai la el m-am gîndit!

- îţi interzic să vorbeşti despre Marele inchizitor! strigă Ivan, îmbujorîndu-se de ruşine.

-Bine. Dar de Cataclismul geologic îţi mai aminteşti? Ce poem!

- Taci, dacă nu vrei să te ucid! ♦

- Pe mine? Ba să-mi dai voie mai întîi să-ţi spun tot ce am de spus. E o plăcere pe care am ţinut să mi-o ofer mie însumi, pentru asta am şi venit. O, nu poţi sâ ştii ce dragi îmi sint visurile tinerilor şi entuziaştilor mei prieteni în care simt clocotind pofta de viaţa! încă de astă-primăvarâ, cînd te Pregăteai să vii încoace, îţi spuneai: „Acolo sînt oameni noi,

^{re Ş1}"^au pus în gînd să distrugă tot şi să se întoarcă la

opofagie. Proştii, de ce nu m-au întrebat pe mine! Le-aş

P icat că nu e nevoie să distrugă nimic; singurul lucru

ar trebui stîrpit este ideea ca exista Dumnezeu, ăsta se caoe să f orb • P^unctul de plecare! Cu asta trebuie să începeţi,

^r- Vă spun eu, fiindcă nu sînteţi în stare sâ pricepeţi

nimic! Din momentul în care întreaga omenire va credinţa în Dumnezeire (şi cred că aceasta perioada va v ' ea odată şi odată, aidoma erelor geologice), concepţia de lume care mai sta încă în picioare azi se va prăbuşi de la $' fără să fie nevoie să ne întoarcem la antropofagie, şi tot aşa noţiunile etice actuale vor dispărea la rîndul lor şi va începe epocă nouă. Oamenii se vor strădui cu puteri unite sa smul_sa vieţii tot ce le poate ea oferi, luptînd în numele fericirii şi al plăcerilor hărăzite exclusiv lumii acesteia. O mîndrie titanica, divinată, va înălţa spiritul omenesc, şi pe faţa pămîntului va apărea omul-zeu. Atotputernic prin voinţa şi ştiinţa cu care este înarmat, el va învinge clipă de clipă natura, de astă dată însă definitiv. Bucuria de care va avea parte atunci va fi atît de copleşitoare, încît va înlocui cu prisosinţă speranţele de odinioară în viaţa de apoi şi în fericirea viitoare. Ştiind că este pieritor în toate privinţele şi că orice nădejde într-o nouă înviere este zadarnică, omul va întîmpina moartea senin şi mîndru ca un zeu. Mîndria îl va face să-şi dea seama că n-are rost să cîrtească împotriva duratei de o clipă a vieţii sale şi omul îşi va iubi astfel semenii, fără să aştepte vreo răsplată în ceruri. Dragostea lui se va mulţumi cu limitele unei vieţi trecătoare, dar în acelaşi timp conştiinţa faptului că viaţa e scurtă va înteţi flacăra ei tot atît de mult pe cît o făcea să tînjească mai înainte speranţa deşartă într-o dragoste infinita, dincolo de mormînt..." etc, etc. Formidabil!

Ivan îşi atupase urechile şi pusese ochii în pamînt-Tremura tot.

Glasul continuă: „Dar, se gîndea tînărul meu fiiosot, întrebarea este dacă această perioadă va veni sau nu cîndva. Dacă da, lucrurile aveau să se lămurească şi omenirea avea sa se organizeze o dată pentru totdeauna. Cum însă omul este din păcate un nătărău patentat, s-ar putea să nu se întîmp nimic nici peste o mie de ani. De aceea cine îşi dă sea

497

, _varui ar putea de pe acum să se chivernisească după ° ■ imii sale, statornicindu-şi viaţa pe temelii noi. în

^ , „_octa «totul este permis». Mai mult, chiar dac-ar fi să _cazul acesii;

ească niciodată sorocul acelei epoci multaşteptate, din

nt ce nu există Dumnezeu, nici viaţă fara de moarte,

ui nou poate totuşi deveni omul-zeu, chiar dacă n-ar mai fi

meni ca el pe toată faţa pâmîntului. Fireşte că din momentul

cp va fi ridicat la rangul acesta, omul va putea, în cazul ce se

cînd ar fi necesar, să treacă fără nici o strîngere de inimă peste opreliştile morale ce stăteau mai înainte în calea omu-lui-rob. Cu atît mai mult, cu cît pentru divinitate nu există legi! Acolo unde se află Dumnezeu orice lucru e sfînt! Oriunde m-aş duce eu, va fi loc de cinste... «Totul este per­mis, şi basta!» Toate astea sînt bune şi frumoase numai că nu înţeleg pentru ce, dacă te-ai hotărît să umbli cu potlogării, ai mai avea nevoie de aprobarea formală a adevărului. Dar aşa este omul nostru de azi: fără aprobare specială, nu s-ar încumeta să facă nici chiar o potlogărie. Ca să vezi ce preţ pune pe adevăr..."

Musafirul vorbea cu însufleţire, furat de propria sa elocinţă, ndicînd din ce în ce glasul şi măsurîndu-l ironic din ochi pe amfitrion, dar nu mai apucă să sfîrşească: Ivan luă paharul de Pe masă şi-l zvîrli în orator.

- Ah, mais c'est bete enfin!¹ exclama acesta, sărind de pe

^dlyan şi ştergîndu-şi hainele împroşcate cu ceai. Ţi-am adus

aminte pesemne de călimara lui Luther! Parca ziceai că nu

^mt ^^ecît un coşmar! Cum se poate sa azvîrli cu pahare într-o

^Ucă? Te porţi ca o femeie. Am bănuit eu ca te prefâceai

^{eaun c}înd ţi-ai astupat urechile şi ca de fapt erai foarte ___^teceeace spuneam...

^fiine, dar e stupid' (Fr )

498

::

în momentul acela cineva ciocani energic si fereastra ce dădea în curte. Ivan Fiodorovici încerc scoale de pe divan. ^Se

- Auzi? Du-te repede şi deschide, striga musafirul fratele tau, Alioşa; are să-ţi spună ceva, zău, crede-m veste importantă la care nici nu te-ai fi aşteptat!

- Taci din gură, pehlivanule! Ştiam ca este Alioşa şi f_a să-mi spui tu; am presimţit c-o să vină şi, bineînţeles venit numai aşa, de florile mărului, probabil că are să-mi de o veste! răcni exasperat Ivan.

- Dar du-te odată, omule, şi deschide-i, nu înţelegi? Gîndeşte-te numai ce viscol e afară, doar e fratele tău! Monsieur sait-il Ie temps quîl fait? Cest a ne pas mettre un chien dehors...¹

Se auzi din nou ciocănind. Ivan dădu iar să se repeadă la fereastră, dar se simţi deodată ca legat de mîini şi de picioare. Se luptă din răsputeri să rupă legăturile ce-l ţineau înţepenit, dar toate încercările lui se dovediră inutile. Bătăile în geam răsunau din ce în ce mai puternic. în cele din urmă, legăturile pocniră, şi Ivan Fiodorovici sări imediat în picioare. Se uită în jur cu o privire sălbatică. Cele două luminări arseseră aproape pînâ la capăt, paharul pe care tocmai îl aruncase asupra musafirului se afla pe masa în dreptul lui, iar pe divan nu era nimeni. într-adevăr, cineva bătea stăruitor la fereastră, nu chiar atît de tare însă cum i se păruse lui puţin mai înainte, ci, dimpotrivă, destul de discret.

- Nu, totuşi n-a fost un vis! Pot să jur ca n-am visat! iot ce s-a întîmplat adineauri era aievea! striga Ivan Fiodorovici şi, repezindu-se la fereastră, se grăbi să deschidă obertihtul-

- Alioşa, ce-am vorbit noi? Ţi-am pus în vedere doar sâ nu mai vii pe la mine! se răsti el supărat. Spune în cuvinte: ce vrei? Dar în două cuvinte, auzi?

doua

1 Domnul ştie ce vreme e? Sâ nu laşi nici un cîine afara... (Ir.)

499

o rdiakov s-a spînzurat acum un ceas, răspunse de

afar

Tvan

ă Ali T eci în cerdac, aşteaptă, că-ţi deschid numaidecît, zise

"şi se duse să descuie uşa din faţă.

X

„AŞA A SPUS EL!"

Intrind în cameră, Alioşa îi povesti fratelui său cum se pomenise cam cu o oră înainte cu Măria Kondratievna, care venise într-un suflet să-l înştiinţeze că Smerdiakov îşi pusese capăt zilelor. „M-am dus să iau samovarul de Ia dumnealui din odaie şi, numai ce-am apucat să deschid uşa, şi l-am văzut spînzurat de un cui din perete!" La întrebarea lui Alioşa daca avusese grijă să anunţe pe cine trebuia, femeia răspunsese că nu apucase încă să înştiinţeze pe nimeni, „am alergat numaidecît la dumneavoastră. Atîta ce-am fugit, că mă mir cum de nu mi-a ieşit sufletul, zău aşa!" Părea înne­bunită de groază şi tremura ca varga. Alioşa o însoţise pînă în casă, unde îl găsise pe Smerdiakov cu ştreangul de gît, la perete. Pe masă se afla o însemnare: „îmi pun capăt zilelor, fiindcă aşa am vrut; nimeni nu e vinovat de moartea mea". Alioşa lăsase însemnarea pe masă şi se grăbise să-i aducă la cunoştinţă ispravnicului nenorocirea întîmplatâ, „şi de acolo a™ venit direct la tine", încheie tînârul, uitîndu-se atent la van. In timp ce-i povestea, nu-l slăbise o clipă din ochi, ca şi ^{Cmd ex}Presia lui i-ar fi dat de gîndit.

~ Prâţioare, exclama el deodată, trebuie să fii tare bolnav! ^{e u}iU la mine ca şi cînd n-ai înţelege ce-ţi spun!

Ai tăcut bine c-ai venit, rosti preocupat Ivan, fără să

^seama de cuvintele lui Alioşa. Ştiam câ s-a spînzurat.

~ °e unde ştiai?

Pe
- Nu-mi dau seama de unde, dar ştiam înti- _, ştiam? Da, el mi-a spus. Da, adineauri mi-a spus...

Ivan rămăsese în mijlocul camerei şi vorbea d gînduri, cu ochii în pamînt.

- Care el? întrebă Alioşa, rotindu-şi involuntar nrj prin încăpere.

— A şters-o între timp. Ivan ridică fruntea; pe buzel_e i • flutură un zîmbet uşor: S-a speriat de tine, hulubaşule. Tu _e r „un heruvim neprihănit". Aşa spune Dmitri, că eşti un heru­vim. Heruvim... Vacarmul clocotitor de bucurie al serafi­milor! Ce este un serafim? Poate o constelaţie. Dar se poate ca întreaga constelaţie să nu fie la rindul ei decît o simplă moleculă chimică... Ştiai că există constelaţia Leului şi a Soarelui?

- Stai jos, frăţioare! îl îmbie Alioşa speriat. Aşază-te, pentru Dumnezeu, uite aici, pe divan. Aiurezi, întinde-te puţin, aici pe perne, aşa. Vrei să-ţi pun un prosop ud pe frunte? Poate c-o să-ţi facă bine...

— Dă-mi prosopul de pe scaun, trebuie să fie acolo, l-am aruncat adineauri.

- Nu văd nimic pe scaun. Stai liniştit, lasă, că-l găsesc eu, uite-l. Şi Alioşa se duse să ia din capătul celălalt al odăii, de lîngă lavoar, un prosop împăturit, neîntrebuinţat încă.

Ivan privi ştergarul mirat - abia acum părea că începe să se dezmeticească.

- Stai puţin, zise el dînd să se scoale, acum un ceas ştiu foarte bine c-am luat prosopul de pe lavoar, l-am udat cu apă şi m-am legat cu el la cap şi pe urmă l-am aruncat pe scaun-cum se face atunci că-i uscat? N-am avut altul aici, în odaie-

- Te-ai legat cu el la cap? se miră Alioşa.

- Da, şi m-am plimbat o oră întreagă prin cameră... D^ de ce-or fi ărs âtîta luminările? Cît e ceasul?

- Acuşi va fi douăsprezece.

_____________________________50J_

-----~~u nu! strigă deodată Ivan. Nu, n-am visat! A fost

acolo, pe divan. în momentul cînd ai bătut la ^^C1' - tocmai aruncasem în el cu paharul... paharul ăsta de '^ett .' g_taj_; rîndul trecut cred că dormeam, dar acum n-a P^e ■ _c , vW Nu-i pentru prima oară. De cîtva timp încoace,

rrial lOSl vid- r

am tot felul de vise... adică nu chiar vise, sînt lucruri

e'întîmplă aievea; umblu, vorbesc, văd... şi totuşi dorm.

FI însă a fost aici, adineauri, stătea aici, pe divan... Tare mai e

st Alioşa, prost ca o cizmă! spuse rîzînd Ivan şi începu să

măsoare odaia de la un capăt la altul.

- Cine-i prost? Despre cine vorbeşti, frăţioare? întrebă Alioşa cu o strîngere de inimă.

- Cine să fie? Dracu'! S-a obişnuit să vină mereu pe la mine. A fost de vreo două său chiar de trei ori pe aici. Mă ia peste picior, zice că sînt furios pe el, pentru că nu e decît un drac de duzină, nu satana cu aripile arse de văpaie, înconjurat de fulgere strălucitoare şi trăsnete. Minte însă cînd spune că-i satana. Nu-i adevărat, e un impostor. Un drac împieliţat. Nu dai doi bani pe el. Se duce la baie. Numai să-l dezbraci şi ai să vezi că are o coadă roşcovană lungă de un arşin şi cu părul lins ca de dog danez... Alioşa, ţi-e frig, eşti plin de zăpadă, nu vrei un ceai? Cum ai spus? E rece? Vrei să spun să încălzească samovarul? Cest ă ne pas mettre un chien dehors...

Alioşa se repezi la lavoar, udă prosopul şi, înduplecîndu-l ^{m s}^i^f P^e frate-său să şadă, îi înfăşură capul, apoi se aşeză ^lînga el pe divan.

~ Parcă mi-ai spus ceva mai înainte despre Liza... începu

^van (care devenise dintr-o dată guraliv). Să ştii că-mi place

^Ua- Ti-am vorbit urît despre ea. Am minţit: îmi place... Mi-e

_e ^gnjâ P^en&"u Katia, mă întreb ce o să se întîmple mîine cu

' ^J-e teamă mai mult pentru ea decît pentru toţi ceilalţi.

j , ^{s mi}"^{e te}ămă pentru viitor. Ai să vezi cum o să se

^e de mine şi ₀ să mă calce în picioare. Crede că din

..„ .au viaţa? Poate numai din ti sînt laş. Nu, pentru ca sînt prea însetat de „ ştiam că Smerdiakov s-a spînzurat? Ah, da, el mi-a spus

- Eşti absolut sigur c-a fost cineva aici? îl întreba Aii

- Şedea, uite, acolo, în colţ, pe divan. Probabil ca tu ] gonit. Da, tu l-ai făcut să-şi ia tălpăşiţa; a dispărut chiar în momentul cînd ai venit tu. Mi-e drag să te privesc, Ahosa Ştiai că-mi place chipul tău? Să-ţi spun ceva, Alioşa: el sînt

I eu, da, chiar eu! Tot ce-i mai josnic, mai ticălos, mai I degradant în mine! Da, sînt „un romantic", după cum am

I observat foarte bine... cu toate că în fond e o calomnie. E prost ca noaptea, de aceea şi reuşeşte în toate. Prost şi viclean, viclean ca o fiară, a ştiut cum să ma scoată din sărite. Tot timpul m-a zădărît, zicînd ca totuşi cred în el, aşa ea, vrînd-nevrînd, am fost silit să-l ascult. M-a dus de nas ca pe un copil. Mi-a spus însă şi multe lucruri adevărate pe care eu niciodată nu mi le-aş fi mărturisit. Ştii, Alioşa, adăuga Ivan foarte serios şi cu aerul că-i împărtăşeşte un secret, aş dori din toată inima să fi fost într-adevăr el, şi nu eu!

- Te-a obosit, spuse Alioşa, uitîndu-se compătimitor la frate-său.

- Mereu m-a tot sucit şi m-a învîrtit?! Dar ştii, cu abili­tate, cu multă abilitate: „Conştiinţa! Ce este conştiinţa? E o născocire de-a mea. Şi atunci de ce îmi fac atîta sînge rau. Din obişnuinţa. Acea obişnuinţa atotstapînitoare pe ^care omenirea a dobîndit-o în decurs de şapte mii de ani. Sa ne lepădăm de obişnuinţa şi vom ajunge zei". Aşa a spus el, da. el a spus!

- Ei, vezi ca n-ai spus-o tu?! izbucni Alioşa spontan. uitîndu-se înseninat la fratele sau. Bine, Jasa-l în pace,
______________________ 503

-—■ T^î^îael, caută sâ-l uiţi! Sa ia cu el tot ce blestemi tu

^{mal S}dsa nu mai vină niciodată!

^aClUT1n dar nu ştii ce veninos e! Şi-a bătut joc de mine. A ". '_rtj_nent. Alioşa! rosti Ivan, cutremurîndu-se indig-

^Î0St JVf-a calomniat, nu pot să-ţi spun cîte a mai scornit pe

¹¹³' f ala mea... Mă minţea aşa, de la obraz... „Sigur că da, ■ " faci o faptă virtuoasă, te duci să te declari vinovat de artea tatălui tău, să arăţi că l-a ucis lacheul instigat de

tine..."

_ Fii cuminte, frăţioare, îl întrerupse Alioşa, linişteşte-te,

_nu l-ai ucis tu. E o minciună!

- Aşa spunea el, şi el ştie ce spune. „Te duci acolo ca să faci o faptă virtuoasă, cu toate că tu nu crezi în virtute, de aceea eşti furios şi te frămînţi aşa, de aceea spumegi acum şi-ţi vine să te răzbuni pe toată lumea." Aşa mi-a spus, şi el ştie ce spune...

- Asta o spui tu, nu el! exclamă Alioşa cu mîhnire. Aiurezi, vorbeşte boala din tine, suferinţa ta!

- Nu, nu, crede-mă, ştie ce spune. „Tu, zice, vrei să te duci acolo din trufie, să te ridici în faţa lor şi să le spui: «Eu am ucis, de ce vă cutremuraţi de groază? Minţiţi! Puţin îmi pasă de părerea voastră şi spaima voastră mă îngreţoşează.»" Aşa a spus despre mine şi după aceea a mai adăugat: „Şi cu toate astea, ştii, grozav ţi-ar plăcea să te laude; să spună: «Poftim, un ucigaş, un criminal, şi cîtă nobleţe sufletească, a ^yenit să se denunţe singur, ca să-şi scape fratele de năpastă.»"

ar nu-i adevărat, Alioşa, crede-mă, e o minciună sfruntată!

"oşa! strigă Ivan cu privirea scînteietoare. N-am nevoie de ^audele unor neisprăviţi! A minţit, Alioşa, zău a minţit, jur pe ^{e y}rei! De aia am aruncat în el cu paharul; l-a lovit peste bot ^{51 s}~a spart...

"ai, fii cuminte, nu te mai gîndi la asta! se rugă Alioşa.

,,. ^{u> nu}> habar n-ai cu cîtă cruzime se pricepe să te

^Uiascâ, _e foarte rafinat, sa ştii, continuă Ivan farâ sa-l

asculte. Am mirosit eu mai de mult pentru ce vine pe la m' „Deşi vrei sâ te duci acolo din orgoliu, zice el, în sinea speri totuşi ca Smerdiakov o să fie demascat pînâ la urma • trimis la ocna, iar Mitea achitat, şi că tu n-o să ai de suferit decît o condamnare morală (ca să vezi în ce hal a putut sa-s" bata joc de mine), ba chiar au să se găsească unii care sâ te laude. Dar din moment ce Smerdiakov şi-a făcut seama, şi _se cheamă deci că e decedat, cine crezi tu c-o să mai pună temei pe declaraţia ta cînd o să te prezinţi aşa, de unul singur, la proces? Şi totuşi, ai să te duci, nu-i aşa, eşti hotărît sa te duci. Dar pentru ce, nu înţeleg, pentru ce?" E îngrozitor, Alioşa, zău că nu mai pot să suport întrebările astea. Cine îndrăzneşte să mâ scormonească aşa?!

- Frăţioare, îl întrerupse Alioşa, tremurând de teamă, dar nădăjduind că va izbuti să-l facă totuşi să-şi vină în fire. Cum putea să-ţi vorbească despre sinuciderea lui Smerdiakov înainte de venirea mea, de vreme ce nimeni nu ştie nimic şi nici n-ar fi avut cînd să afle?

- Dacâ-ţi spun că mi-a vorbit! i-o tăie scurt Ivan, pentru care nu mai putea să încapă nici o îndoială în această privinţă. Numai despre asta mi-a vorbit tot timpul, ca să ştii. „Cel puţin, zice, dacă virtutea ar însemna ceva în ochii tăi, aş mai înţelege... «Chiar dacă n-au sâ mă creadă, te-ai fi gîndit atunci, eu tot vreau sâ mă duc, din principiu!» Dar tu ce eşti decît un porc, aşa cum era şi Fiodor Pavlovici, mult îţi pasă ţie de virtute? Şi atunci, te întreb, pentru ce te duci acolo, din moment ce jertfa ta e cu totul şi cu totul de prisos? Nici tu singur nu ştii pentru ce vrei să faci păsul ăsta! O, şi ce n-ai da ca să ştii! Măcar, spune-mi, eşti într-adevăr hotârît să te duci? Nu, nici atît, n-ai ajuns încă să iei o decizie. Ai să stai toată noaptea să cumpăneşti dacă trebuie sau nu sa te duci. Şi totuşi, pîna la urmă ai sâ te duci, eşti încredinţat c-o să te duci, ştii foarte bine că orice cale ai să alegi, hotarîrea pe care o vei lua de aici încolo nu mai depinde de tine. Ai să te duci,

KARAMAZOV

505
că nu cutezi să faci altfel. Şi de ce? Te las pe tine să W eşti e o şaradă pe care trebuie s-o dezlegi singur!" După _s_a sculat şi a plecat. A plecat chiar în clipa cînd ai sosit jy[i-a spus că sînt laş, Alioşa! Le mot de l'enigme¹ e că - t laş- "Nu eşti tu şoimul care să zboare în tării!" mi-a spus 1 Da, da, sînt exact cuvintele lui! Şi Smerdiakov mi-a spus tot aşa. Am să-i vin eu de hac, trebuie! Katia mă dispreţuieşte, de o lună încoace văd că se uita cam de sus la mine, şi Liza pînă la urmă o să mă dispreţuiască şi ea. „Te duci acolo, crezînd c-o să te laude", auzi ce minciună sfrun­tată! Şi tu mă dispreţuieşti, Alioşa! Simt c-o să te urăsc iar de aici înainte. Cum îl urăsc şi pe banditul acela, da, îl urăsc! Nu vreau să-l scap, lasâ-l să-i putrezească oasele în ocnă! Să cînte imnul! Mîine mă duc, neapărat mă duc să mă înfig aşa în faţa dumnealor şi să-i scuip în ochi!

Sărind ca un turbat de la locul lui, Ivan îşi smulse prosopul cu care era înfăşurat peste frunte şi porni din nou să măsoare odaia în lung şi în lat. Privindu-l, Alioşa îşi aminti de ceea ce-i spusese mai înainte: „Parcă aş dormi cu ochii deschişi... Umblu, vorbesc, văd şi totuşi dorm!" Era exact impresia pe care i-o făcea în momentul acela. Alioşa nu-l scăpa o clipă din vedere. Se gîndea să se ducă repede după doctor, dar se temea să lase bolnavul singur, fiindcă n-avea cine să-i poarte de grijă. încetul cu încetul, Ivan începu sâ-şi Piardă luciditatea. Vorbea necontenit, nu-i tăcea gura o clipă, dar din tot ce spunea nu era chip să înţelegi nimic. De altfel, nici nu mai putea sa articuleze cum trebuie cuvintele. La un ^moment dat, se clătină pe picioare. Alioşa sari sâ-l sprijine şi, ^susţinut aşa de fratele său, Ivan ajunse pînă în dreptul patului. ^{u c}»iu, cu vai, Alioşa reuşi sâ-l dezbrace şi să-l culce pe ^ Se aşeză apoi lîngă el şi rămase vreo două ceasuri la _J^>ţ>iul lui să-l vegheze. Bolnavul dormea dus, somn greu ^cheia misterului (fr.).