Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

ii_5e

urmă, toate îndoielile lui Ivan Fiodorovici se risipi_s i îdi l Diri d i

putea fi în nici un caz Dmitri ci, „după toate probab r

'^e'

mai putea gîndi la Dmitri decît cu aversiune. Un sin îl intriga: perseverenţa cu care Alioşa susţinea ca u_c; ^UCru

bb

Smerdiakov. Ivan era cu atît mai surprins cu cit par i Alioşa avuseseră întotdeauna mare trecere în ochii 1 ^U' asemenea, i se părea foarte curios faptul că Alioşa nu-i ^C nea niciodată nimic despre Mitea, ca totdeauna evita deschidă vorba despre fratele lor, mârginindu-se doa ^ răspundă la întrebările lui. Ceea ce iarăşi îi dăduse de eînw De altfel, în perioada respectivă, Ivan era stăpînit de o n ocupare cu totul străină de aceste lucruri; de cînd se înapoias de la Moscova, chiar din primele zile se lăsase acaparat cu desâvîrşire de pasiunea lui dezlănţuită, mistuitoare, pentru Katerina Ivanovna. Cred însă că nu e locul aici să vorbim despre această nouă pasiune a lui Ivan Fiodorovici, care avea să influenţeze mai apoi întreaga sa viaţa; cel mult ar putea constitui subiectul unei alte povestiri, al unui nou roman, pe care nu ştiu dacă am să-l mai scriu vreodată. Trebuie, totuşi, să menţionez că în seara cînd Ivan Fiodorovici, aşa cum am arătat mai sus, după ce fusese cu Alioşa la Katerina Ivanovna, îi mărturisise fratelui său pe drum: „Nu sînt ama­tor", minţise pur şi simplu; în realitate, o iubea ca un descreierat, deşi erau momente în care îl cuprindea o ură atît de cumplită, încît ar fi fost în stare s-o ucidă. Avea suficiente motive s-o urască; zguduită de tot ceea ce se întîmplase cu Mitea, fata se aruncase în braţele lui Ivan Fiodorovici, care tocmai se înapoiase de la Moscova, privindu-l ca pe salva­torul ei. Fusese jignita, umilită, toate sentimentele ei fuseseră batjocorite şi călcate în picioare. Şi iată că apăruse din nou omul care o iubise cu pasiune cîndva - o, ştia prea bine cit o iubise.' - şi pe care-l preţuia atît de mult pentru inima > inteligenţa lui. Fire integra însă, fata nu se lăsa chiar aşa tf° cucerită de dragostea lui Ivan, cu toată seducţia pe ^{care l}

437

asupra ei şi cu toată impetuozitatea karamazoviană a ^e 1 r sale. Era mereu chinuita de remuşcarea ca-l ^ , __e Mitea şi, de cîte ori avea vreun conflict mai vio-Ivan (şi avusese multe), i-o spunea fără înconjur. La ^ referise Ivan atunci cînd îi declarase lui Alioşa că totul ³⁵ nciună şi iarăşi minciună". Fireşte, era o bună doză de ^C' zie la mijloc, de aceea avea tot dreptul sa fie exas-despre toate astea însă vom vorbi mai încolo. într-un

tot o bucată de vreme, Ivan nici nu se mai sinchisise de

erdiakov. Totuşi, cam la vreo două săptămîni după ce fusese la el să-l vadă, gîndurile ciudate care-l frămîntau cîndva începuseră din nou să-l bîntuie. E de ajuns să spunem că se întreba mereu: pentru ce atunci, în ultima noapte petre­cută în casa părintească, înainte de plecare, ieşise de cîteva ori pe scară, tiptil, ca un hoţ, ca să asculte ce făcea jos taică-său? De ce mai apoi îşi amintea cu dezgust de împrejurarea asta? De ce a doua zi se simţise atît de abătut tot drumul şi de ce în clipa cînd sosise la Moscova îşi spusese în sinea lui: „Sînt un ticălos!" La un moment dat, ajunsese chiar să-şi pună între­barea dacă, din pricina acestor obsesii chinuitoare ce nu-i dădeau pace o clipă, dragostea lui pentru Katerina Ivanovna n-o să fie cu timpul adumbrită de ele. în ziua aceea se întîlnise întîmplător pe stradă cu Alioşa. îl oprise numaidecît ca să-l întrebe pe nepusă masă:

- Ţi-aduci aminte de seara în care Dmitri a intrat buzna în casă după cină şi l-a lovit crunt pe tata? Mai ştii ce ţi-am declarat atunci, că-mi rezerv „dreptul de a dori?" Spune-mi, ^{m m}°mentul acela nu ţi-a trecut prin gînd cumva că s-ar P"tea să doresc moartea tatii?

~pa, mi-a trecut, îi răspunsese domol Alioşa.

altfel, aşa a şi fost, nici nu era greu de ghicit. Dar nu

d-a dat

cumva prin gînd atunci că mi-ar fi plăcut ca „o i înghită pe alta", adică, mai precis, că aşteptam ca

Dmitri sa-l omoare pe tata şi cît de curînd... c-aş fj r chiar să-i dau o mînâ de ajutor? ^

Alioşa pălise uşor şi se uitase drept în ochii lui - Vorbeşte! izbucnise Ivan. Vreau să ştiu neapăr_at te-ai gîndit atunci! Trebuie să ştiu adevărul, ma-nţel_e ■ ^ adevărul! Răsufla sacadat, privindu-şi fratele cu ₀ scăn ' °' de ură, înainte ca Alioşa să fi apucat să rostească un sin cuvînt.

- Iartă-mă, dar m-am gîndit şi la asta în momentul ace] i îi mărturisise în şoaptă mezinul, şi tăcuse, fără să mai adaug măcar o cît de uşoară „circumstanţă atenuantă".

— Mulţumesc! rostise tăios Ivan şi, părăsindu-l brusc, îşi văzuse mai departe de drum.

Din ziua aceea, Alioşa observase că Ivan îl ocolea, ca şi cînd n-ar mai fî putut să-l vadă în ochi, aşa că încetase să se mai ducă pe la el. în aceeaşi zi însă, îndată chiar după ce se despărţise de Alioşa, Ivan Fiodorovici se dusese întins la Smerdiakov, fără să mai treacă pe acasă.

VII CEA DE-A DOUA VIZITĂ LA SMERDIAKOV

între timp, Smerdiakov ieşise din spital şi Ivan Fiodorovici cunoştea noua lui locuinţă; se mutase într-o căscioara dărăpănată, cu două odăi despărţite printr-o tindă, una dintre încăperi fiind ocupată de Mariă Kondratievna, care şedea împreună cu maică-sa, iar în cea de-a doua locuin Smerdiakov. Dumnezeu ştie în ce condiţii se aciuase aco dacă le plătea ceva pentru găzduire sau dacă-l ţineau pomană? Mai apoi aflase că fusese primit în casa în chip logodnic al Măriei Kondratievna şi ca nu le plătea nici ban. Atît mama, cît şi fiica aveau un respect deosebit pen el, privindu-l ca pe un om superior. Ivan Fiodorovici o

439

„odaie <

tindă, de unde, poftit de Măria în camera din stînga, aşa-numita în care stătea Smerdiakov. înăuntru, soba

intrase m _;vna, trecuse de oaspeţi'

cotă era încinsă. Tapetul albastru de pe pereţi era ^de t si P"¹¹ crăpături mişunau sumedenie de gîndaci gal-atît de mulţi, încît se auzeau tot timpul fojgăind.

u bila

tare sărăcăcioasă: două laviţe de-a lungul pereţilor şi

u bil,

â scaune lîngă o masă simplă de brad, dar acoperită cu o

elitoare cu desene trandafirii. în cele două ferestruici, cîte

ghiveci cu muşcate, iar într-unui dintre colţuri, un chivot

icoane. Pe masă, un samovar mic şi cam turtit, de aramă,

• ₀ ^ă cu două ceşti. Smerdiakov tocmai îşi băuse ceaiul şi

samovarul era stins... Şedea la masă pe una dintre laviţe şi

scria ceva aplecat asupra unui caiet. Avea la îndemînă lîngă

el o sticluţă cu cerneală şi un sfeşnic scund de fontă, în care,

cu toată sărăcia ce domnea împrejur, se afla o luminare de

spermanţet, nu de seu. Ivan putuse să-şi dea seama imediat

de la prima ochire, că Smerdiakov era pe deplin restabilit

după boală. Avea un obraz mai proaspăt parcă şi mâi

împlinit, moţul din frunte ticluit cu grijă şi părul lins la

tîmple. Era îmbrăcat într-un halat pestriţ, vătuit, o vechitură

destul de ruptă şi de ponosită. Purta, ca niciodată, ochelari;

cel puţin Ivan Fiodorovici îl vedea pentru prima oară cu ei pe

nas. Insignifiant în sine, amănuntul acesta avusese darul să-l

Mărite şi mai tare. „Ia uite, jigodia, numai ochelarii îi

upseau!" Smerdiakov ridicase încet capul şi se uitase la el

Pnn lentile; apoi îşi scosese tacticos ochelarii şi se ridicase pe

jumătate de pe laviţă, dar nu cu respect, ci mai mult aşa, într-o

°ara, atîta cît era strict necesar ca să păstreze o elementară

una-cuviinţâ. Ivan Fiodorovici observase toate detaliile

_f^mtr"° ^aruncătură de ochi, dar ceea ce îl izbise îndeosebi

se privirea lui Smerdiakov - o privire duşmănoasă,

_s ^Cata de ură, aproape sfidătoare. Ca şi cînd ar fi zis în

înt ^Ul" "*"^{e te tot} ^ ^^{e ca}P^u' ^meu' credeam că ne-am j_v ^ep.^doar data trecută! Ce mai cauţi pe la mine?" Cu greu 'odorovici reuşi să se stapîneascâ.

440

- Ce cald e aici! spuse el, descheindu-şi paltonul

- De ce nu vă dezbrăcaţi? îl îndemnase Smerdiak Ivan Fiodorovici îşi lepâdase paltonul pe laviţa

cu o mînâ tremurătoare un scaun lîngă masă şi _Se _a ^ Smerdiakov i-o luase însă înainte, ocupîndu-şi locul Iu' ^

- în primul rînd, aş vrea să ştiu: sîntem singuri? înt_r u

nerăbdător, pe un ton răstit, Ivan Fiodorovici Nu «_P * j. i o ^aude

dincolo?

- N-are cine să ne audă. Aţi văzut doar câ-i o săliţs i mijloc.

- I-ascultă, scumpule, ce sînt vorbele acelea pe care le-ai rostit la plecare, atunci cînd am fost la tine, la spital: că daca n-am să te dau de gol că ştii să simulezi o criză, nici tu n-ai să-i spui judecătorului de instrucţie nimic din ceea ce-am dis­cutat în seara aceea, la poartă? Cum adică, n-ai să-i spui nimic? Ce-ai vrut să insinuezi? Nu cumva e o ameninţare? Ce, am făcut vreo convenţie amîndoi sau poate crezi că mi-e frică de tine?

Ivan Fiodorovici îi vorbise iritat, vrînd parcă să-i arate câ dispreţuia orice fel de ocolişuri şi subterfugii şi câ înţelegea să joace cu cărţile pe faţă. O licărire răutăcioasă fulgerase în privirea lui Smerdiakov, ochiul stîng începuse să-i clipească mărunt, el ripostînd astfel prompt, dar în acelaşi timp reţinut, cu măsură, ca de obicei, de parcă i-ar fi declarat lui Ivan Fiodorovici: „Poftim, dacă vrei aşa, să dăm cărţile pe faţă!"

- E adevărat, v-am făgăduit atunci că n-o să le spun nimic ălor mari; mă gîndeam că deşi aţi ştiut dinainte ce-l aşteaptă pe tatăl dumneavoastră, c-o să fie, adică, omorit, l-ap lăsat totuşi în voia sorţii şi aţi plecat. Mă temeam sa nu-si facă lumea o părere proastă despre sentimentele domnia voastre sau - de, mai ştii? - să-şi închipuie altceva, oe-^al zic, v-am făgăduit să-mi ţin gura.

Smerdiakov rostise aceste cuvinte cu cel mai desâvtf sînge rece, dar totodată cu un fel de îndîrjire în glas şi P^e ton provocator şi insolent. Sub privirea lui arogantă,

KARAMAZOV

441

viei simţise cum toate lucrurile din odaie încep să-i ^Fii°!n fata ochilor.

J° rum? Ce-ai spus? Eşti zdravăn la cap? Cît se poate de zdravăn.

par ce, eu am ştiut atunci c-o să fie omorît? strigase în t Ivan Fiodorovici, trîntind năprasnic cu pumnul în ^S a Cum adică sâ-şi închipuie „altceva"? Spune, ticălosule! Smerdiakov tăcea, măsurîndu-l cu aceeaşi privire aro­gantă.

-Vorbeşte odată, scîrnăvie, tîlharule! La ce „altceva" te-ai

gîndit? zbierase Ivan.

_ Am vrut să spun că poate şi dumneavoastră aţi fi fost bucuros ca tatăl domniei voastre să moară.

Ivan Fiodorovici sărise ca ars de pe scaun şi-l izbise atît de crîncen cu pumnul în umăr, îneît Smerdiakov se lipise de perete. într-o clipă, un potop de lacrimi i se revărsase pe obraji, şi murmurînd: „Nu-i frumos, domnule, să loveşti un biet om neputincios!", el îşi acoperise faţa cu o batistă mur­dară de stambă, albastră cu pătrăţele, şi se pornise să plîngă sfîşietor, înăbuşindu-şi suspinele. Trecuse aşa un minut.

- Gata! Ai terminat? se răstise la el Ivan Fiodorovici, aşezîndu-se din nou pe scaun. Să nu mă mai scoţi din sărite!

Smerdiakov îşi luase cîrpa de la ochi. Toate trăsăturile feţei lui schimonosite mărturiseau cît de adînc fusese jignit.

- Aşa, vasăzică, secătură, credeai că mi-am pus în gînd să-l omor pe tata împreună cu Dmitri?

- Nu ştiam ce gînduri aveţi, răspunse înţepat celălalt. De

^v-am oprit atunci în poartă, ca să vă încerc în privinţa asta.

- Cum să mă încerci? Pentru ce?

~ Să vă încerc aşa, ca să-mi dau seama care-i situaţia: ^ca vreţi sau nu vreţi ca tatăl dumneavoastră să se cureţe ^mai repede!

si r ^ⁿ d°^rovi^ci ^era mai ales revoltat de tonul insinuant de aroganţă la care Smerdiakov nu voia să renunţe cu ⁿⁱd un preţ.

443

, _pâr; să-i fi făcut numai un semn cu degetul cel mic «i ar fi alergat cu limba scoasa după dînsa la biserică. r chiu> cu vai, Ivan Fiodorovici izbutise, ««-e; t<'"^A —=--

____„^caa uupa ainsa la biserică.

vai, Ivan Fiodorovici izbutise să-şi ţină mînia

_ . ~x u^is: izbucnise mulţumise să zîmbeăscâ dispreţuitor.

- Dumneavoastră ştiţi " închipuiam că nu-i nevoie sa mai inteligent.

- Dar de ce, cum de ţi-a venit atunci să mă suspi aşa ceva?

o-

- Şi asta o ştiţi tot atît de bine: de frică. Eram într-un h fără de hal, stăteam tot timpul cu frica în sîn şi mă uit * bănuitor lă toată lumea. De aia m-am gîndit să vă p_Un i încercare, fiindcă, îmi ziceam, dacă într-adevăr doriţi acela lucru ca şi fratele dumneavoastră, atunci praful se alege d mine, am să mor şi eu ca o muscă, fără să fiu cu nimic vinovat!

- Ia ascultă, acum două săptămîni parcă spuneai altceva!

- Tot la asta mă gîndeam şi atunci la spital, dar credeam c-o să mă înţelegeţi din două cuvinte şi, ca om inteligent ce sîntefi, că nu v-ar fi făcut nici o plăcere să vorbim chiar aşa, pe şleau.

- Ia te uită! Dâr stai, stai, răspunde-mi la ce te-am între­bat, ţin neapărat să-mi spui cum, prin ce anume am putut să trezesc în sufletul tău mîrşâv o bănuială atît de murdară?

- De omorît, ştiam că n-aţi fi putut pentru nimic în lume să-l omorîţi, şi nici n-aţi vrut, în schimb, aţi fi fost bucuros să facă altcineva treaba asta în locul dumneavoastră.

— Ia te uită la el cu ce sînge rece îmi vorbeşte! Dar de ce. de ce crezi că m-aş fi bucurat?

- Cum de ce? Dar moştenirea? răbufnise Smerdiakov plin de fiere, ca şi cînd abia ar fi aşteptat clipa răfuielilor. După moartea tatălui dumneavoastră cîteşitrei frăţiorii afi " băgat în buzunar patruzeci de mii de ruble - atîta v-ar fi venit la fiecare, dacă nu şi mai mult. în cazul cînd însă Fiodor Pavlovici s-ar fi însurat cu doamna Agrafena Aleksandrovna. dînsa, după cununie, ar fi trecut frumuşel toată averea p numele dumisale, fiindcă nu-i defel proastă, aşa că diunnea voastră, cîteşitrei frăţiorii, aţi fi rămas cu buzele umflate- ? ce mai lipsea ca sâ-şi pună pirostriile în cap? Totul atîma

Bine, rostise el într-un tîrziu. Vezi, am stat liniştit, nu snopit în bătaie, nici nu te-am răpus. Spune mai ¹⁶ arte' prin urmare, după tine, îmi pusesem toată nădejdea Dmitri. _mă bizuiam să facă el treaba asta?

Mai încape vorba?! Dacă-l omora dumnealui, îşi erdea toate drepturile - tot, tot, şi rangul şi gradul în armata, şi averea, ca să

, şi

a toate drepturile - tot, tot, şi rangul, şi gradul în armata, şi averea, ca să înfunde ocna. Aşa că partea dum­nealui de moştenire v-ar fi rămas dumneavoastră şi lui Aleksei Fiodorovici jumate-jumate. Şi atunci v-ar fi revenit, în loc de patruzeci, şaizeci de mii de căciulă. Cu siguranţă că v-aţi bizuit pe Dmitri Fiodorovici!

- Mă mir cîtă răbdare am să înghit atîtea de la tine! Ascultă, ticălosule, dacă aş fi aşteptat să facă altcineva treaba asta, mai curînd m-aş fi bizuit pe tine decît pe Dmitri şi-ţi jur pe orice vrei că şi atunci chiar am presimţit că pui la cale o mîrşăvie... Ţin foarte bine minte c-am avut la un moment dat impresia asta!

- Şi eu tot aşa m-am gîndit un moment, că aşteptaţi ceva de la mine, rînjise ironic Smerdiakov. Aşa că v-aţi dat de gol Şi mai mult faţă de mine, fiindcă, deşi aţi presimţit ce o să se întîmple şi aţi avut bănuieli în privinţa mea, pînâ la urmă tot afi plecat; era ca şi cînd mi-aţi fi spus: „N-ai decît să-l omori, treaba ta, eu n-am să-ţi stau în cale!" -Ticălosule! Aşă ăi înţeles tu?

- Păi ce puteam să înţeleg din povestea cu Cermaşnea? ^mi pare rău! Judecaţi şi dumneavoastră: eraţi tocmai pe Punctul să plecaţi la Moscova. Cît s-a ţinut boierul de ' "mneavoastră să vă repeziţi pînâ la Cermaşnea, n-aţi vrut în PM capului să vă abateţi din drum. A fost însă destul să ^c în nerozia mea o vorbă în vînt şi deodată v-aţi înduple-_Ce ^{Să va} duceţi! Cum se face că v-aţi hotărît pînă la urmă, de Primit să mergeţi la Cermaşnea? Şi atunci, din moment

444

ce n-aţi mai plecat la Moscova, ca să vă hotârîţi in aşa, din senin, luîndu-vă numai după cuvîntul meu ^ duceţi la Cermaşnea, înseamnă că aţi aşteptat cev' ^{a Va} mine. ^e '^a

- Nu, îţi jur că nu! răcnise Ivan, scrîşnind din dinţi

- Cum nu? Cînd, dimpotrivă, pentru vorbele pe _c le-am spus dumneavoastră, ca un fiu bun şi iubitor ar f ' buit să mă înşfăcaţi imediat şi să mă duceţi la secţie să snopească în bătaie... Sau măcar să-mi fi tras cîteva pa] Iar dumneavoastră, în loc să vă supăraţi, v-aţi plecat urech cu dragă inimă la vorba mea proastă şi aţi pornit numaidecît la drum, exact aşa cum v-am spus, deşi călătoria asta n-avea nici un Dumnezeu; mult mai firesc ar fi fost să rămîneţi acasă şi să apăraţi viaţa tatălui dumneavoastră... Şi atunci, spune-ţi-mi, ce puteam să cred?

Ivan şedea încruntat, cu mîinile încleştate pe genunchi.

- Da, păcat că nu ţi-am tras cîteva palme, zîmbise el cu amărăciune. La secţie n-avea rost să te duc; cine m-ar fi crezut şi pe ce temei te-ăş fi cărat acolo? Cît despre palme.. îmi pare rău că nu mi-a dat prin gînd. Deşi bătaia e interzisa. nu ştii cu cîtă plăcere ţi-aş fi făcut mutra zob!

Smerdiakov îl privea încîntat.

- E interzisă în cazurile obişnuite ale vieţii, începu el pe acelaşi ton sentenţios şi superior cu care discutase cîndva cu Grigori Vasilievici despre Dumnezeu, în timp ce-i servea masa lui Fiodor Pavlovici. Da, în cazurile obişnuite ale vieţii. bătaia e într-adevăr interzisă prin lege şi în general nu mai e folosită, dar sînt şi cazuri excepţionale, şi nu numai la noi, ci în toată lumea, chiar şi în republica franceză, oricît ar fi ea de grozavă, cînd oamenii ajung tot la bătaie, la fel cum era p« vremea lui Adam şi a Evei, fiindcă bătaia n-o să dispar³ niciodată de pe faţa pămîntului. Dumneavoastră însă n-aP îndrăznit, deşi era un caz excepţional.

- Ce, te-ai apucat să înveţi cuvinte franţuzeşti? îl^înt^ base nitam-nisam Ivan, făcînd un semn din cap spre <

ce rămăsese pe masa.

445

^^ _Să nu învăţ? Vreau să-mi îmbogăţesc cunoştinţele • desăvîrşesc educaţia; ma gîndesc ca s-ar putea s-ajung ?^s ,_ată şj odată pe acele fericite meleaguri ale Europei. ^{51 eU} Ia ascultă, tîlharule, se oţărîse deodată Ivan, tremurînd • frilserîndu-l mînios cu privirea. Afla ca nu mi-e teamă _aţji]_e tale, n-ai decît să declari orice pofteşti împotriva 1 Daca nu fi-am zdrobit oasele pînă acum e numai pentru _toate motivele să bănuiesc că tu eşti criminalul şi vreau â te dau pe mîna justiţiei. Am să te denunţ.

_ Dacă vreţi să mă ascultaţi, aţi face mai bine să vă ţineţi

ura Ce puteţi declara împotriva mea? Cine o să vă creadă?

Sînt cu totul şi cu totul nevinovat. Dar, dacă-i vorba pe-aşa,

am să spun şi eu tot. O să-mi daţi şi mie voie să mă apăr, nu?

- Nu cumva îţi închipui că mi-e frică de tine?

- Chiar dacă judecătorii n-au să creadă nimic din ce v-am spus acum, în schimb publicul o să creadă şi nu ştiu dacă n-o să vă fie ruşine.

- Cum s-ar zice, „e o plăcere să vorbeşti cu un om inteligent", aici voiai s-ajungi, nu-i aşa? scrîşnise Ivan.

- întocmai. Şi sper că sînteţi un om inteligent. Clocotind de indignare, Ivan se sculase de pe scaun, îşi

îmbrăcase paltonul şi, fără să-i mai răspundă nimic lui Smerdiakov, fără sâ-i arunce măcar o privire, părăsise grăbit odaia.

Aerul proaspăt de afară îl înviorase. Luna plină strălucea

intens pe cerul senin. Gînduri haotice şi senzaţii penibile se

învălmăşeau în el. „Să mă duc să-l denunţ pe Smerdiakov?

* ^ce să spun? Totuşi, e nevinovat. O să arunce toată vina

P^e mine. Adevărat, pentru ce am plecat atunci la Cermaşnea?

tru ce? Pentru ce? se framînta el. Aşa e, ma aşteptam să se

"nple ceva, are dreptate..." Şi pentru a suta oară, poate, îi

se din nou în minte ultima noapte petrecută în casa

ească, atunci cînd îl spionase de sus, de pe scară, pe

, ^sau- De astă dată însă amintirea aceasta făcuse să i se

eneze inima atît de dureros, încît se oprise brusc locu-

lui, ca săgetat: „Da, într-adevâr, asta aşteptam atu ■ dorit, da, am dorit să fie asasinat! Am dorit cu adev ^Alîl nu?... Trebuie să-l omor pe Smerdiakov!... Daca nu am ^ jul sa-l ucid imediat, atunci chiar că nu mai are ^ trăiesc!..." Şi, în loc să-şi continue drumul spre casa ^Sa direct la Katerina Ivanovna, care se speriase cînd îl * intrînd pe uşă, cu aerul acela rătăcit, ca de nebun r Fiodorovici îi împărtăşise apoi, cuvînt cu cuvînt, discuţia care o avusese cu Smerdiakov. Degeaba încerca ea ■ liniştească, fiindcă Ivan nu-şi putea găsi deloc astîmpăr Umbla de colo pînă colo prin cameră şi vorbea întruna pre cipitat, spunînd tot felul de lucruri bizare. într-un tîrziu se hotărîse în sfîrşit să se aşeze şi, cu coatele pe masă şi cu capul rezemat în palme, îşi mărturisise gîndurile cu glas tare, ros­tind aceste cuvinte ciudate:

- Dacă n-ar fi ucis Dmitri, ci Smerdiakov, ar fi însemnat că sînt complicele lui, fiindcă eu l-am îndemnat. Dar nu-mi dau seama încă prea bine dacă într-adevâr am avut vreun amestec sau nu. în cazul cînd l-a omorît el şi nu Dmitri, atunci se cheamă că şi eu sînt un ucigaş.

Drept răspuns, Katerina Ivanovna se sculase de la locul ei, se apropiase de birou, deschisese o besactea care se afla deasupra, la vedere, şi scoase dinăuntru o hîrtie pe care i-o pusese sub ochi.

Acesta era documentul despre care Ivan Fiodorovici îi vorbise lui Alioşa, spunîndu-i c-ar fi dovada cea mai sigura, „de o precizie matematică", a faptului că tatăl lor fusese într-a­devâr asasinat de Dmitri. Era o scrisoare a lui Mitea către logodnica sa, scrisă la beţie, în seara cînd se întîlnise pe ^cirnP cu Alioşa; mezinul tocmai se întorcea la mînastire, după^c asistase la scena provocata de Gruşenka în casa la Katerm Ivanovna, pe care o jignise atît de cumplit. Ce i s-o fi "^aZ atunci lui Mitea nu se ştie, fiindcă alergase într-un su acasă la Gruşenka; n-aş putea să vâ spun daca va fi reuşi nu sa dea ochii cu dînsa, dar în noaptea aceea nimerise p

447

local, la „Stolicinîi gorod" şi, bineînţeles, se criţă. în fumul beţiei, ceruse o pană şi hîrtie şi . acel document important, ce avea să se întoarcă la un " nt dat împotriva lui. Erau mărturisirile unui om exas-^W't la culme, o scrisoare prolixă şi incoerentă, ce arata din

• că atunci cînd îşi aşternuse gîndurile pe hîrtie autorul ei ^ _se în stare de ebrietate. Prin stilul ei încîlcit şi întor-

heat te făcea să te gîndeşti la un beţiv care, întorcîndu-se a la circiumă, povesteşte cu lux de amănunte soţiei sau altcuiva din casă cum a fost insultat, ce ticălos fără pereche _este cel care a îndrăznit să terfelească un om de ispravă ca dînsul, cum o să-i dea el peste bot ticălosului şi aşa mai departe, fără şir în vorbă, pierzîndu-se în nenumărate detalii, spumegînd de furie, cu lovituri de pumn în masă şi lacrimi de beţivan. Hîrtia pe care o căpătase la local era de cea mai proastă calitate, o fiţuică murdară, pe dosul căreia cineva făcuse o notă de plată. Neavînd suficient loc pentru tot ce avea de spus, Mitea scrisese şi pe margini, ba mai adăugase încă două rînduri de-a curmezişul, peste cele aşternute mai înainte. Iată care era cuprinsul misivei:

Katia, trista mea ursită! Mîine am să fac rost de bani ca

să-ţi restitui cele trei mii de ruble. Adio, femeie aprigă şi

neînduplecată, adio, iubirea mea! Să sfîrşim odată! Mîine am

să fac rost neapărat de parale, am să cer la toată lumea, şi

^{ca totu}şi n-am să izbutesc, îţi dau cuvîntul meu de onoare

^c-am să mă duc întins la tata, am sâ-i sparg capul şi am să

Pun mîna pe banii ascunşi sub pernă, numai să plece Ivan.

ar dacă o să-mi putrezească oasele în ocnă, cel puţin am

S iu că ţi-am dat înapoi banii. Şi acum, adio! Mă închin

^a 'a pămînt în faţa ta, căci ce pot fi decît un ticălos pentru

• lartâ-mă. Sau nu, nu mă ierta, e mai cuminte: aşa o să

^ ^e mai la îndemînă amîndurora! Mai bine ocna decît

_c ^{ea ta}> fiindcă iubesc alta femeie, o femeie pe care ai

scut-o prea de aproape astăzi ca s-o poţi ierta vreodată!

448___________________________________

-——. Am să ucid tîlharul care m-a jefuit! Am sa fug depart

toţi, în Orient, sa nu mai ştiu de nimeni. Nici de ea f ^{6 V<)1} ea ma face să sufăr tot atît de cumplit ca şi tine. Adio' ^^Sl

P.S. Te blestem şi totuşi te ador! Aşa îmi spune ini mai rămas acolo o strună pe care o simt frematînd n putea să-mi frîng inima în două! Am să mă omor, dar n ' după ce am sâ-l ucid mai întîi pe el, cîinele! Am sa-i sm ' cele trei mii şi am să ţi le azvîrl în faţă. M-am purtat ca ticălos cu tine, în orice caz nu sînt hoţ. Aşteaptă ban' Cîinele-i ţine sub saltea, legaţi cu panglicuţă roz. Hoţ nu sînt în schimb am sâ-l ucid pe cel care m-a prădat. Katia, nu tre­buie să mă dispreţuieşti: Dmitri poate fi ucigaş, în orice caz nu un hoţ! L-a omorît pe taicâ-său şi şi-a distrus singur viaţa ca să poată sta dîrz în faţa ta, să nu fie silit să-ţi suporte trufia Şi ca să nu te mai iubească.

P.P.S. Iţi sărut picioruşele, adio!

P.P.-S.S. Katia, roagâ-te lui Dumnezeu sa fac rost de bani! Atunci n-am să-mi mînjesc mîinile cu sînge, căci daca nimeni n-o să mi-i dea, am să mă umplu de sînge! Ucide-mă¹

Robul şi duşmanul tău,

D.Karamazov

După ce citise „documentul", Ivan se ridicase să plece, avînd în sfîrşit o certitudine. Prin urmare, ucigaşul era Dmitri, nu Smerdiakov. Şi din moment ce Smerdiakov nu săvîrşise crima, însemna că nici el, Ivan, nu avea nici o vina. Scrisoarea aceasta constituia pentru el proba cea mai evi­dentă, care dovedea cu o precizie matematică vinovăţia '^ul Mitea. Nu mai încăpea nici cea mai mică îndoiala în ' asta. Nici măcar o singura dată nu-i trecuse prin Mitea ar fi putut să înfăptuiască omorul în complicit^ate Smerdiakov, ceea ce, de altfel, nici nu corespundea cu fap^te cunoscute. Se simţea, în sfîrşit, cu sufletul împăcat.

449

zi dimineaţa îşi amintise cu dispreţ de Smerdiakov ⁿ. _onjjie lui. După cîteva zile chiar se mira el însuşi cum .tuse să-şi facă atîta sînge rau din pricina insinuărilor Hotârîse deci să nu se mai gîndeasca la el, descon-"•" du-l cu desavîrşire. Trecuse astfel o luna. în tot acest _nu se mai interesase deloc de soarta lui Smerdiakov; 'se însă întîmplător c-ar fi grav bolnav, ba chiar că era pe ^a le să-şi piardă minţile. „Mi-e teamă c-o sa ajungă la ospi-•" îi spusese într-o zi tînărul medic Varvinski, şi Ivan rinuse cuvintele lui. în ultima săptămînă începuse să se simtă şi el destul de prost. Se dusese chiar să consulte medicul chemat de Katerina Ivanovna de la Moscova în vederea procesului. Asta se întîmpla tocmai în perioada în care raporturile lui cu Katerina Ivanovna ajunseseră la un punct cît se poate de critic. Erau ca doi duşmani îndrăgostiţi unul de altul. Oscilaţiile pe care le manifesta Katerina Ivanovna ori de cîte ori în sufletul ei se trezea din nou dragostea pentru Mitea, oscilaţii trecătoare, dar destul de puternice totuşi, îl aduceau adeseori pe Ivan la exasperare. Oricît ar părea de ciudat, cu toate aceste „oscilaţii" care-i înveninau inima, pînă în ultima clipă, adică pînâ în ziua cînd avusese loc între ei scena la care, aşa cum am arătat mai înainte, asistase şi Alioşa, niciodată Katia nu-i mărturisise că s-ar îndoi cumva de vinovăţia lui Mitea. Trebuie să sem­nalăm, de asemenea, faptul că, deşi pe zi ce trecea simţea inverşunîndu-se ura lui împotriva lui Mitea, Ivan era totuşi conştient că fratele său îi devenise odios nu din pricina "Oscilaţiilor" Katiei, ci pentru că îl ucisese pe bătrîn! îşi ^ea perfect de bine seama de asta. Totuşi, cu vreo zece zile "HWe de proces, se dusese la Mitea ca să-i propună să ^eze» împartăşindu-i un plan pe care, pe cît se părea, îl oernise mai de mult. în afară de faptul că avea un motiv emic să facă pasul acesta, Ivan fusese determinat într-o ra oarecare şi de o insinuare pe care o strecurase la un "Um ^nt Smerdiakov _şj _care_j rămăsese ca un ghimpe în '^{Sl anu}me: acesta lăsase să se înţeleagă c-ar fi avut tot

450

interesul ca fratele său sa fie condamnat urmare, partea sa de moştenire şi respectiv a lui ^r ' ^Ca ridica de la patruzeci la şaizeci de mii de ruble. Se h ^S"* deci să renunţe la treizeci de mii - din suma ce-i reven ^ pentru a pregăti evadarea. întorcîndu-se de la închisoa ^U'" simţea însă apăsat de o tristeţe împovărătoare şi în a î *

timp dezorientat: avea impresia că ţine atît de

mult i_a

evadarea asta şi se hotărîse să pună la bătaie cele treizec' h mii de ruble nu numai ca să scoată din inimă ghimpele la de cuvintele lui Smerdiakov, dar şi pentru alt motiv, w cumva pentru că în adîncul sufletul meu mă simt şi eu părta la crimă?" se întreba el. Un sentiment nelămurit, dar chinu­itor îi învenina sufletul. Important de spus şi că în toată luna din urmă mîndria lui avusese mult de suferit, dar despre asta vom avea prilejul să vorbim mai încolo... Atunci cînd, după discuţia cu Alioşa, se hotărîse brusc să se întoarcă din nou la Smerdiakov, deşi ajunsese între timp acasă şi tocmai voia sa sune la intrare, Ivan Fiodorovici acţionase sub impulsul indignării ce-l învolburase subit tocmai în momentul în care se pregătea să sune la poartă. în clipa aceea îşi adusese aminte deodată de ieşirea pe care Katerina Ivanovna o avu­sese de faţă cu Alioşa: „Numai tu, îi strigase ea din senin, numai tu m-ai convins că el (adică Mitea) e vinovat!" Rămăsese locului, ca fulgerat de ecoul acestor cuvinte; nicio­dată, după cîte ştia, nu încercase să-i argumenteze că Mitea ar fi într-adevăr ucigaşul tatălui său, dimpotrivă, se acuzase chiar pe sine însuşi în faţa ei, cînd se întorsese de la întreve­derea pe care o avusese cu Smerdiakov. Cine altul decît ea u pusese atunci „documentul" sub ochi? Cine căutase să-i dovedească vinovăţia fratelui său? Ca să-i strige acum & faţă: „Şi eu am fost la Smerdiakov!" Cînd se dusese oare? ޹ el care habar n-avea! Prin urmare, nu era chiar atît de c° vinsă de vinovăţia lui Mitea! Oare ce fusese în stare s spună Smerdiakov? Ce, ce anume i-o fi spus? O furie oarba^ cotropise sufletul. Nu putea să înţeleagă cum de lăsase ^ treacă pe la ureche cuvintele astea fără să reacţioneze a

: loc. Renunţînd să mai sune la poarta, făcuse cale ^v6DC«â. îndreptîndu-se grăbit spre locuinţa lui Smerdiakov. ^îotD , ~* Ap asta dată am sâ-l ucid!" se gîndea el mergînd.
VIII

A TREIA ŞI ULTIMA ÎNTREVEDERE CU SMERDIAKOV

Pe la jumătatea drumului se stîrni din nou un vînt uscat şi tăios, la fel ca în dimineaţa acelei zile, apoi începu să ningă mânuit şi des. Pulberea de zăpadă cădea pe pămîntul îngheţat unde vîntul o răscolea, purtînd-o încolo şi încoace; curînd începu să viscolească în toată puterea cuvîntului. în maha­laua în care locuia Smerdiakov aproape că nu existau felinare pe străzi. Ivan Fiodorovici mergea înainte, fără să ia în seamă viscolul, orientîndu-se instinctiv prin întunecimea de păcură. Simţea că-i plesneşte capul, tîmplele îi zvîcneau dureros şi avea cîrcei în palme. La cîţiva paşi de coşmelia Măriei Kondratievna, dădu peste un mujic beat, îmbrăcat cu un suman peticit, un omuleţ scund care umbla pe două cărări, bodogănind şi suduind; cînd şi cînd, omul se oprea din suduit Si se pornea să cînte cu o voce răguşită de băutură:

I-ieh, la Piter Vanka a plecat, Să-l aştept m-am săturat!

După prima strofă însă se întrerupea de fiecare dată şi ^cePea a se răfui cu un interlocutor imaginar, ocărîndu-l de ^Zor' ca mai apoi să-i vină iar chef de cîntat. Un val de ură p. ^potriva beţivanului răbufni inconştient în sufletul lui Ivan _Co° ^Orovi^ci- O clipă mai tîrziu, cînd sentimentul acesta se ^u^ mai desluşit, simţi o dorinţă irezistibilă să-l sno-^{a m} bătaie şi să dea cu el de pâmînt. în momentul acela

^ul>

care tocmai ajunsese în dreptul lui, se împletici,

452

gata-gata să cadă peste el. Furios, Ivan îl îrnbrînci -Omul se prăbuşi ca un butuc pe pămîntul îngheţat i_cn- ^C°'° de durere şi amuţi. Ivan se apropie. Mujicul zăcea n nemişcat; îşi pierduse cunoştinţa. „O să îngheţe" _s .' Ivan şi plecă mai departe. ^dl

în tindă, Măria Kondratievna, care ieşise reped deschidă, cu o luminare aprinsă în mînâ, îi spuse în şoa "' Pavel Fiodorovici (adică Smerdiakov) părea să fie tare h * nav, deşi nu zăcea la pat, dar oricum nu era în toate mintl mai adineauri chiar îi poruncise să ia samovarul fără sa f băut măcar o ceaşcă de ceai!

- Şi ce, face scandal? întrebă brusc Ivan Fiodorovici

- Aş, de unde, dimpotrivă, e liniştit, sărăcuţul, numai vă rog să nu-l ţineţi prea mult de vorbă... stărui femeia. Ivan Fiodorovici deschise uşă şi intră în odaie.

înăuntru era tot aşa zăduf ca şi rîndul trecut; în schimb, se puteau observa unele modificări; una dintre laviţele de Ia perete fusese scoasă din odaie şi în locul ei apăruse o canapea mare, veche, din imitaţie de mahon, capitonată cu piele, pe care fusese pus aşternutul cu perne albe, destul de curate.

Smerdiakov şedea pe marginea patului, îmbrăcat cu acelaşi halat vătuit. Masa fusese trasă lîngă canapea, aşa încît abia mai aveai loc să te mişti. Pe masă se afla o carte groasa cu scoarţe galbene. Smerdiakov însă nu citea; părea că sade aşa, fără să facă nimic. îl privi lung pe Ivan Fiodorovici în tăcere, fără să manifeste nici cea mai mică surpriza. Se schimbase mult între timp; era supt la faţă şi gălbejit şi avea ochii duşi în fundul capului şi încercănaţi.

- Eşti într-adevăr bolnav? se miră Ivan Fiodorovici. oprindu-se în prag. Nu stau mult, să ştii; uite, nu-mi scot nici paltonul. Unde aş putea să şed? Se apropie apoi de nia» trase un scaun lînga el şi se aşeză. Ce te uiţi aşa? De ceⁿ spui nimic? Am venit sa te întreb ceva şi-ţi jur ca nu p pînâ nu-mi răspunzi! Coniţa Katerina Ivanovna a fost cum pe aici?

KARAMAZOV

453

rdiakov tăcu o bucată de vreme, continuînd să se uite

j f_âcu un gest ostenit cu mîna şi-şi întoarse privirea

la el^â"

ltă p Ce-i cu u'^ne? îl iscodi Ivan.

, Cum nimic?

- Ei, Şi dacă ^a ^^ost' ^{ce va} P^asâ dumneavoastră? Lăsaţi-mă

în pace!

-Ba nu te las! Spune: cînd a fost?

Am şi uitat, zîmbi dispreţuitor Smerdiakov şi, întorcîndu-se brusc spre Ivan, îl ţintui cu o privire aprigă, încărcată de ură, aceeaşi privire pe care o avusese cu o lună mai înainte, la ultima lor întrevedere.

- Mi se pare că şi dumneavoastră sînteţi bolnav, v-aţi tras la faţă, spuse el.

- Nu te îngriji de sănătatea mea, răspunde mai bine la ce te-am întrebat.

- De ce vi s-au îngălbenit ochii? Ia uite ce galbeni sînt! Multă inimă rea vă mai faceţi, nu-i aşa?

Rînji batjocoritor apoi, pe negîndite, izbucni în ris.

- Ascultă, ţi-am spus că nu mă mişc de aici pînă nu-mi răspunzi! strigă Ivan scos din răbdări.

- Ce aveţi cu mine de vă ţineţi aşa de capul meu? De ce nu-mi daţi pace? se tîngui Smerdiakov cu o figură chinuită.

- La naiba! Crezi că numai de tine îmi arde acum?! Răspunde la ce te-am întrebat şi plec.

- N-am ce să vă răspund! i-o reteză Smerdiakov, şi puse ^iar ochii în pămînt.

~ Te fac eu să-mi răspunzi, ai să vezi! ~ De ce vă frămîntaţi aşa? îl întrebă Smerdiakov, fixîndu-l ⁿ°u, de astă dată însă nu ătît cu dispreţ, cît măi curînd cu ^e' de scîrbă. Pentru că începe mîine procesul? Lasă, că ^sâ păţiţi nimic, fiţi pe pace! Duceţi-vă acasă şi dormiţi ^5tlt'^{nu v}ă mai zbuciumaţi degeaba.