Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

.
84

DOSTOIEVSK,

răutăcioasă. Mitea însă nu avea vreme de pierdut cu „aserne-nea fleacuri". îşi văzu de drum, grăbit să ajungă mai reped_e. abia cînd sosi la Suhoi Posiolok băgă de seamă că, de fapt, _ni) făcuse o verstă pînă acolo, nici chiar o verstă şi jumătate, _Cl cel puţin trei. Tăcu totuşi din gură, deşi fierbea de mînie, ş₁ intră în casă. Pădurarul, pe care părintele îl cunoştea bine, locuia într-una dintre încăperi, cealaltă odaie care dădea în tindă - casa mare, cum i se zicea - fiind ocupată de Gorstka. Pătrunseră deci în casa mare şi făcură lumină, aprinzînd o luminare de seu. înăuntru era zăpuşeală. Pe masa de brad se afla un samovar stins, şi alături, o tavă plină cu ceşti, o sticla goală de rom, un şip de un litru care mai păstra încă un pic de vodcă pe fund şi nişte resturi de pîine albă. Musafirul stătea trîntit pe laviţă, cu hainele făcute sul puse drept căpătîi, şi sforăia de se cutremura odaia. Mitea se opri încurcat. „Trebuie să-l scol, n-am încotro, e un lucru aşa de important pentru mine, am venit într-o goană pînâ aici şi vreau neapărat să mă întorc chiar azi înapoi", se nelinişti el; dar părintele şi pădurarul se feriră sâ-şi spună părerea. Mitea se apropie de cel care dormea dus şi încercă să-l trezească scuturîndu-l destul de energic, dar omul nici nu se clinti măcar. „E beat mort, se gîndi Mitea, ce să fac, Doamne, ce să fac?!" Stăpînit cum era de o aprigă nerăbdare, începu atunci să-l tragă de mîini şi de picioare, să-l apuce de ceafă, silindu-se sâ-l ridice şi să-l aşeze în capul oaselor, dar, după multe şi îndelungate eforturi, nu reuşi să scoată de la el decît nişte mugete stupide şi nişte sudălmi amarnice, bolborosite printre dinţi.

- Ar fi mai bine să aşteptaţi, rosti în cele din urmă preo­tul. Vedeţi doar că nici să vorbească nu poate ca lumea!

- A băut toată ziua, îi ţinu isonul pădurarul.

- Doamne-Dumnezeule! suspină Mitea, de-aţi şti cîta nevoie am de el şi ce-i pe sufletul meu!

- Totuşi, ar fi mai bine să aşteptaţi pînă mîine dimineaţa-îl sfătui din nou preotul.

- Pînâ mîine dimineaţă? Fie-vă milă, oameni buni, ^e peste putinţă! şi, disperat, fu gata să se repeadă din no"

uora beţivanului, dar se razgîndi numaidecît, dîndu-şi de zădărnicia încercărilor sale. Părintele tăcea, iar

pădurarul picotea şi era posac.

_ Ce tragedii cutremurătoare întîlneşti uneori în realitate! rosti Mitea, abătut cu desăvîrşire. Sudoarea îi curgea şiroaie

obraz. Folosindu-se de prilej, părintele îi spuse cu multă chibzuială că, beat cum era, chiar dacă ar izbuti să scoale omul din somn, tot n-ar ajunge la nici o socoteală cu el. „Iar dumneavoastră, cum văd, aveţi un lucru serios de discutat, aşa că tot e mai bine să lăsaţi pe mîine dimineaţă..." Mitea dădu din mîini neputincios şi trebui să se resemneze.

- Atunci, părinte, am să stau aşa, cu luminarea aprinsă, şi am să aştept momentul. Cînd s-o trezi, am să încerc să vorbesc cu dînsul... Lasă, că plătesc luminarea, căută sâ-l împace pe pădurar. îţi plătesc şi pentru găzduire, să n-ai nici o grijă, o să-l pomeneşti pe Dmitri Karamazov! Numai cu dumneata, părinte, nu ştiu ce să fac, unde o să te culci?

- Păi eu m-aş cam duce acasă... Am să iau iepşoara lui, zise popa, arătînd spre pădurar. Atunci, vă las cu bine şi să fie într-un ceas bun!

Zis şi făcut. Preotul se întoarse călare acasă, fericit că se

descotorosise pînâ la urmă de Mitea; dădu totuşi încurcat din

cap, cumpănind în sinea lui dacă n-ar fi cazul sâ-i aducă la

cunoştinţă a doua zi dimineaţă binefăcătorului său, Fiodor

Pavlovici, această întîmplare curioasă, „că de, mai ştii, ceasul

^rău, să nu se supere cumva şi să nu mai văd în veac nimic de

^a dînsul!" Pădurarul se scărpina în cap şi se duse la el în

°daie, fără să mai spună nimic, iar Mitea se aşeză pe laviţă,

»aşteptînd momentul", vorba lui. O tristeţe fără margini îi

•nvâluia sufletul ca o pîclâ deasă. O adîncâ şi copleşitoare

"isteţe! Şedea aşa, rumegînd tot felul de gînduri, şi nu

^utea să ajungă la nici un capâtîi. Feştila luminării se

, ^^ro§a teeptat, un greiere cînta după cuptor, în odaia

zita ^peste măsură se făcuse o zăpuşeală că de abia îţi

Weai trage suflarea. La un moment dat, îi năluci înaintea

^{1 Or} grădina cu poteca din spatele casei părinteşti, o uşa

86

DOST

OIEysjg

pare-se că se deschidea misterios şi Gruşenka se înăuntru... Mitea sări în sus.

- Ce tragedie! gemu el.

Se apropie apoi maşinal de omul care zăcea amorţit ş^ privi scrutător. Era un ţăran uscăţiv, încă în putere, prelung i_a faţă, cu părul bălai, numai cîrlionţi, şi o barbă roşcovană, rara şi lungă, îmbrăcat cu o cămaşă de cit şi o jiletcă neagră, din al cărei buzunar atîrna lanţul unui ceas de argint. Mitea se uita cu o nemăsurată ură la mutra acestuia, exasperat mai cu seamă de cîrlionţii lui. Toată tărăgăneala asta îl făcea sa turbeze; venise doar cu o treabă care nu suferea nici o zăbavă, pentru care lăsase totul deoparte, călcîndu-şi pe inimă, părăsind la voia întîmplării o seamă de interese capi­tale, şi acum, că ajunsese aici, frînt de oboseală, trîntorul ăsta, „de care depinde toată viaţa mea, sforăie ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, de parcă ar fi căzut de pe altă planetă". „O ironie a sorţii!" oftă el, şi simţind dintr-o dată că-şi pierde minţile, tăbărî din nou asupra beţivanului, zor-nevoie să-l scoale de somn. începu să-l scuture cu înverşunare, să-l zgîlţîie şi să-l îmbrîncească, ba îi dădu şi cîţiva ghionti în coaste ca, după vreo cinci minute, văzînd că nu e chip s-o scoată la capăt cu el, să se întoarcă, sleit de neputinţă şi dis­perare la locul său.

- Ce prostie, ce prostie! bombăni Mitea, aşezîndu-se pe laviţă. Urîtă treabă! adăugă apoi, fără să ştie nici el precis ce vrea să spună. îl durea capul groaznic. „Ce-ar fi să las balta totul şi să plec? îi fulgeră prin minte. Nu, rămîn aici pîn^a mîine dimineaţă. Dinadins am să rămîn, uite-aşa! Atunci, de ce am mai venit? Şi apoi, chiar de-aş voi, n-aş avea cum sâ plec de aici, cu ce să plec, e absurd!"

îl durea însă capul tot mai rău. Şi, cum şedea pe laviţa nemişcat, aţipi şi pînă la urmă îl cuprinse de-a binelea son¹' nul. Dormi aşa poate mai bine de două ore. Se trezi cu aceeaşi insuportabilă durere de cap, atît de cumplita, încît îi venea să urle. îi zvîcneau tîmplele şi-l junghia în moalele capului; rămase cîteva clipe locului, buimac, fara sâ-şi d&

KARAMAZOV

87

ce s-a întîmplat cu el. într-un tîrziu abia, se dumeri că află într-o încăpere supraîncălzită, că ieşeau gaze din sobă ■ _ca putea foarte bine să moară asfixiat. Beţivul zăcea şi horcăia mai departe; topindu-se, luminarea se scursese între Hmp toată şi sta gata să se stingă. Mitea dădu un ţipat şi se repezi' clătinîndu-se pe picioare, în tindă, iar de acolo în odaia în care dormea pădurarul. Acesta se trezi imediat din somn şi, auzind că soba din încăperea alăturată scotea fum cu puternic miros de cărbuni, se sculă să ia măsuri, primind totuşi vestea cu o nepăsare destul de curioasă, spre mirarea lui Mitea, care se simţi de-a dreptul jignit.

- Dac-a murit, dac-a murit, atunci... ce mă fac? strigă Mitea cuprins de disperare.

Uşile fură date de perete, ferestrele deschise, coşul sobei desfundat. Mitea aduse din tindă o găleată cu apă, îşi udă fruntea, apoi, găsind o cîrpă, o muie în apă şi o puse ca pe o prişniţă pe creştetul Copoiului. Pădurarul îi aruncă o privire dispreţuitoare şi, după ce se încredinţa că fereastra era deschisă, bombăni posac: „Aşa e bine!" şi se duse la culcare, lăsînd în cameră un felinar de tinichea aprins. Timp de o jumătate de oră, Mitea îşi făcu de lucru cu beţivanul, ameţit de duhoarea cărbunilor din sobă, punîndu-i mereu prişniţe la cap, ferm hotărît să-l vegheze toată noaptea, dar la un moment dat se aşeză să-şi tragă suflarea un pic, numai un pic, Şi mchizînd ochii biruit de oboseală, fără să ştie cum, se lungi Pe laviţă şi adormi dus.

Se trezi tîrziu de tot, pe la orele nouă dimineaţa. Soarele bătea din plin înăuntru prin cele două ferestruici ale izbei. Mujicul cîrlionţat de ieri şedea pe laviţă, îmbrăcat de-acum ^cu podiovca¹. Pe masă clocotea samovarul Ungă o sticlă Proaspătă cu votcă. Cea din ajun fusese golită, iar din cea de ^Cum băuse mai bine de jumătate. Mitea sări ca ars în J\ ^1Oare. dar în aceeaşi clipa observă că afurisitul de ţăran __J*-se iarăşi la măsea, era beat mort, iremediabil de beat.

d_{e su} ^ama bărbăteasca trei sferturi sîrinsa în tahe, specific ruseasca (un fel

DOSTOIEVsicţ

Rămase aşa un moment, cu ochii zgîiţi la el, îngrozit. îl privea la rîndul său, tăcut şi viclean, cu o indiferenţă jigni-toare, ba chiar cu un fel de aroganţă, cel puţin aşa i se păru Uu Mitea, care se şi repezi să-i vorbească.

- îmi daţi voie, ştiţi... eu... probabil că v-a spus pădurarul de dincolo ce-i cu mine: sînt porucicul Dmitri Karamazov, fiul bătrînului Karamazov, de la care dumneata vrei să cumperi păduricea...

- Minţi! îi tăie vorba implacabil şi cu sînge rece mujicul.

- Cum adică mint? Dumneata îl cunoşti pe Fiodor Pavlo-vici?

- Nu cunosc nici un Fiodor Pavlovici! ripostă mujicul, căruia i se cam împleticea limba în gură.

- Păduricea, vrei să cumperi o postată de pădure de la el; ci trezeşte-te odată, omule, şi dă-ţi seama ce vorbeşti! Părintele Pavel din Ilinskoe a venit cu mine pînă aici... I-ai scris — nu-i aşa? - lui Samsonov, şi dînsul m-a trimis la dum­neata... încercă să-i explice Mitea cu sufletul la gură.

- Minţi! rosti apăsat din nou Copoiu. Mitea simţi că-i îngheaţă picioarele.

- îmi pare rău, dar, crede-mă, zău că nu glumesc! Se poate să fii puţin ameţit. Văd, totuşi, că eşti în stare să vorbeşti, să înţelegi... sau... sau eu nu mai pricep nimic!

- Eşti boiangiu!

- Nu te supăra, dar eu sînt Karamazov, Dmitri Karamazov, şi am venit să-ţi propun o afacere... o afacere foarte avanta­joasă... un adevărat chilipir, zău... e vorba de păduricea aceea.

Mujicul îşi mîngîia grav barba.

- Ba nu, ai venit să iei în arendă ceva, lasă că ştiu eu ce ticălos eşti! Un ticălos şi jumătate!

- Te înşeli, zău, te rog să mă crezi! Mitea îşi frîngea dis­perat mîinile. Mujicul îşi tot netezea barba, apoi, deodată,^se uită la el cu o scăpărare de viclenie printre gene.

FRATE

KARAMAZOV

_ Tu să-mi spui mie altceva: spune-mi unde stă scris în că ai voie să umbli cu potlogării? Auzi? Eşti un pungaş,

_fflâ-nţelegi?

ţvlitea făcu un pas înapoi, încruntat, şi deodată - după cum avea să povestească el însuşi mai apoi - parcă îl pocni _ceva „drept în frunte". într-o clipă, mintea i se lumină, „ca şi cum s-ar fi aprins o făclie, şi abia atunci m-am dezmeticit". Rămase locului încremenit de uimire, neputînd să înţeleagă cum fusese în stare un om ca el, altminteri destul de chibzuit, să cadă într-o capcană atît de stupidă, să se angajeze de bunăvoie într-o aventură ca asta, să stăruie în greşeala lui aproape douăzeci şi patru de ore, să facă sluj în faţa lui Copoiu, sâ-i pună prişniţe la cap... „Omul e beat, beat turtă, şi încă o săptămînă de aici înainte tot într-o beţie o s-o ţină, ce rost are să mai aştept? Dar dacă Samsonov m-o fi trimis aici intenţionat? Şi dacă în vremea asta ea... O, Doamne, ce-am făcut?"

Mujicul şedea pe laviţă şi se uita la el rîzînd în barbă. în alte împrejurări, Mitea poate că l-ar fi ucis, într-o izbucnire de mînie, dar acum se simţea plăpînd ca un copil. Se duse încet-încet de-şi luă paltonul de pe laviţă, se îmbrăcă fără să scoată o vorbă şi părăsi încăperea. Nu găsi pe nimeni în odaia cealaltă - între timp pădurarul plecase de acasă. Scoase din buzunar cincizeci de copeici şi le puse pe masă pentru găzduire, pentru luminarea arsă şi tot buclucul pe care i-l făcuse. Ieşind afară, se pomeni dintr-o dată în mijlocul Pădurii; oriîncotro îşi întorcea ochii, nu se vedeau decît ^copaci şi iarăşi copaci. O pomi la întîmplare; nu mai ţinea ^mirie nici măcar dacă, trecînd pragul casei, trebuia s-o ia la ^{s m}ga sau la dreapta! în ajun, cînd părintele venise cu el să-l onducâ în toiul nopţii, zorit cum era, nu fusese atent la rum. Nu simţea nimic, nici cea mai slabă dorinţă de

unare în adîncul lui, nici chiar împotriva lui Samsonov.

^rE^ea aşa, haihui, pe brîul cărăruii, cu mintea năucă şi N răvăşite", fără să se sinchisească unde o s-ajungâ.

^{mai av}ea nici un pic de vlagă în el, era atît de istovit şi

90

sufleteşte, şi trupeşte, încît şi un copil ar fi putut sâ-l doboare Cu chiu, cu vai, totuşi, izbuti să răzbată afaTă din pădure-l un moment dat, i se deschiseră în faţă miriştile pustii, ce $ întindeau pînă departe, la infinit. „Ce dezolare, cît vezi cu ochii totul e mort!" repeta în sinea lui, mergînd tot înainte.

Avu noroc cu nişte călători: un poştalion care plecase la drum pe un şleau de ţară cu un negustor bătrîn. Cînd ajunseră în dreptul lui, Mitea îl întrebă de cale, şi cum şi ei mergeau spre poşta din Volovoe, se înţeleseră să-l ia şi pe el în butcă Abia după vreo trei ore sosiră la destinaţie. Mitea porunci nişte cai, să-l ducă pînă la oraş, şi deodată îl răzbi o foame de lup. în timp ce telegarii erau înhămaţi, i se pregăti un scrob, pe care îl înfulecă aproape pe nemestecate împreună cu un codru zdravăn de pîine şi o bucată de cîrnat, şi-şi stropi gîtle-jul cu trei păhăruţe de votcă. întremîndu-se astfel, se simţi parcă mai înviorat şi sufletul i se însenină iar. Se aştemură ca vîntul la drum, şi-n timp ce dădea ghes surugiului, Mitea urzea în minte un nou „plan, absolut sigur", chibzuind cum să facă rost chiar în aceeaşi seară de „afurisiţii ceia de bani". „Cînd te gîndeşti că pentru trei mii de ruble nenorocite un om poate să se ducă de rîpă! îşi spuse el cu dezgust. Trebuie s-o scot la capăt chiar azi!" Şi dacă nu s-ar fi gîndit necontenit la Gruşenka şi nu l-ar fi obsedat teama de a nu se fi întîmplat ceva cu ea, ar fi fost vesel cu adevărat. Gîndul acesta însă îi stătea înfipt în creier ca un cuţit. în sfîrşit, ajunseră în oraş şi Miteâ se duse întins acasă la ea.

III MINELE DE AUR

Cunoaştem împrejurările acestei vizite din relatarea p^e care Gruşenka, înfiorată de spaima, i-a făcut-o lui RakiM¹' Tocmai aştepta „ştafeta", bucurîndu-se în sinea ei că Mi^tea nu venise nici în ajun şi nici în ziua aceea pe la dînsa 5^J nădăjduind că poate da Dumnezeu sa nu vina pîna la plecarea

md se pomenise cu el dînd buzna în casă. Se ştie ce a mai ⁶' _af ca să se descotorosească de el, Gruşenka îl înduple-_Sâ meargă cu ea pînă la Kuzma Samsonov, trebuia h'nurile neapărat să se ducă la protectorul său, fiindcă avea ste socoteli de făcut; îşi luase apoi rămas-bun de la dînsul poartă, punîndu-l să promită că va trece din nou s-o ia pe la miezul nopţii, s-o conducă înapoi acasă. Mitea răsuflase uşurat: „Din moment ce sade la Kuzma pînâ atunci, înseamnă câ nu mai poate să meargă la Fiodor Pavlovici... dacă nu jninte cumva", se grăbise tot el să adauge. Impresia lui însă era că Gruşenka nu minţise. Mitea făcea parte din categoria oamenilor geloşi care, atîta timp cît se află departe de femeia iubită, o cred în stare de cine ştie ce grozăvii, închipuindu-şi că în lipsa lor „le pune coarne", pentru ca după aceea, întorcîndu-se într-un suflet la ea, sfîşiaţi de îndoieli, pierduţi, convinşi că i-a înşelat, de cum văd înaintea ochilor figura ei veselă, zîmbitoare şi plină de duioşie, să se simtă ca înviaţi din morţi şi, pierzînd orice bănuială, să se dojenească singuri, ruşinaţi de gelozia lor. Aşadar, după ce o conduse pe Gruşenka, Mitea o porni întins spre casă. Mai avea încă atîtea şi atîtea de făcut pe ziua de azi! Cel puţin i se luase o piatră de pe inimă. „Numai să-l găsesc pe Smerdiakov, să vedem dacă nu s-a întîmplat ceva ieri, dacă nu s-o fi dus cumva la Fiodor Pavlovici!" se gîndi el. Aşa că nici nu apucă bine s-ajungă acasă şi viermele geloziei începu iarăşi să-i roadă inima pururea neliniştită.

Gelozia! „Othello nu este gelos, dimpotrivă e un om extrem de credul", spune undeva Puşkin¹, şi prin ea însăşi ^această constatare vădeşte într-un mod destul de elocvent neobişnuita profunzime de gîndire a marelui nostru poet. lll

lello

se simte zdrobit sufleteşte, concepţia lui asupra lumii d

te zdrobit sufleteşte, concepţia lui asupra lumii ^{a f}°st zdruncinată din temelii în momentul cînd idealul său "^a spulberat. Othello însă nu este omul care să stea la pîndă, sau să tragă cu urechea, fiind încrezător de felul

^faC"^{!a de poet} '" ^{nOte!e sale dm 1834}"¹⁸³⁶' intitulate

92____________________________________DOSTOIEVs_Vj

lui. Pe el trebuie sâ-l mîne cineva de la spate, să-i dea g^_e să-l zgîndăre şi sâ-l întărite mereu, depunînd eforturi un_a„ ca să-l facă sâ se dumerească, în cele din urmă, c-a f_Ost înşelat. Cu totul alta este însă comportarea unui gelos auten tic. E imposibil sâ-şi închipuie cineva infamia şi halul de decădere morală cu care se poate acomoda fără nici u_n scrupul un om gelos. Şi totuşi, cine ar putea sâ afirme că ton geloşii, fără deosebire, sînt suflete josnice şi meschine? Dimpotrivă, un om însufleţit de cele mai nobile sentimente nutrind o dragoste curată şi plină de abnegaţie, este în stare uneori să se ascundă sub masă, să cumpere conştiinţa unor nemernici, să accepte fără ezitare mijloacele cele mai mîrşave şi mai murdare ca sâ spioneze şi sâ urmărească pas cu pas pe cineva. Othello, bunăoară, pentru nimic în lume n-ar fi putut să se împace cu ideea trădării; nu să ierte trădarea, ci chiar numai sâ se împace cu ideea aceasta, deşi nu exista nici un grăunte de răutate în sufletul lui nevinovat ca inima unui prunc. Ceea ce nu se întîmplă în cazul unui gelos veritabil; nici nu ne putem da seama la ce se poate preta, ce fel de situaţii e gata să accepte şi peste ce lucruri e capabil să treacă un om gelos! Căci, în general, geloşii sînt mai curînd dispuşi sâ ierte decît alţii şi femeile ştiu prea bine treaba asta. Un gelos, de pildă, e-n stare sâ ierte extrem de repede (fireşte, după o scenă foarte dramatică) o trădare mai mult decît evidentă, îmbrăţişările şi sărutările pe care le-a surprins chiar el, în cazul cînd poate dobîndi într-un fel sau altul certitudinea că „s-a întîmplat pentru ultima oară", că din clipa aceea rivalul său va dispărea fără urmă, va pleca hat-de-parte, tocmai la capătul pâmîntului, dacă nu se va decide cumva chiar el să-şi ia iubita şi s-o ducă undeva într-un lo^c unde temutul său potrivnic să n-o mai poată găsi în vecu vecilor. Bineînţeles, împăcarea nu va dura mai mult de uⁿ ceas, deoarece, chiar dacă rivalul ar dispărea în realitate,^a doua zi gelosul va născoci un altul împotriva căruia se vot îndrepta bănuielile lui. S-ar părea ca o dragoste asupra căreia trebuie sa ai tot timpul ochii aţintiţi nu-ţi poate da nici o

- ni

o iubire pe care eşti nevoit s-o păzeşti cu atîta icie nu reprezintă nimic. Dar tocmai asta n-au să

• leagă niciodată oamenii cu adevărat geloşi, şi printre ei, , _roe sâ mă credeţi, se întîmplă să întîlneşti suflete pe drept _vjnt alese. Interesant este mai ales faptul că asemenea ameţii superiori, stînd uneori la pîndă în cîte o cămăruţă întunecoasă şi trăgînd cu urechea, îşi dau seama în adîncul sufletului lor ales" cît de ruşinoase sînt mijloacele pe care cu bună ştiinţă le folosesc, şi totuşi, cel puţin atîta timp cît pîndesc din ungherul întunecos, nu simt nici un fel de mustrări de conştiinţă. De cîte ori o avea pe Gruşenka în faţa ochilor, Mitea înceta să fie gelos, devenind pentru moment încrezător şi nobil, ba chiar ajungea să se dispreţuiască pentru toate gîndurile ce-i trecuseră prin minte. Ceea ce înseamnă că dragostea lui pentru această femeie ascundea, de fapt, un sentiment mult mai frumos decît îşi închipuia el, că nu era vorba numai de o pasiune carnală, de „nu ştiu ce vraja a trupului", aşa cum îi spusese el lui Alioşa. în schimb, cum pleca Gruşenka, Mitea începea din nou s-o suspecteze, socotind-o capabilă de cea mai perfidă şi mai abjectă trădare. Şi asta fără să aibă nici o umbră de remuşcare.

Aşadar, gelozia pusese din nou stâpînire pe sufletul lui.

In orice caz, trebuia să se grăbească. în primul rînd, trebuia

sâ găsească undeva cu împrumut o sumă de bani cît de mică.

Fiindcă cele nouă ruble din ajun se rispiseră cu călătoria,

•ncît aproape că nu mai rămăsese cu nimic, şi se ştie doar că

nu poţi să faci nici un pas fără parale. Dar, o dată cu planul

^cel nou pe care şi-l făurise pe drum, în căruţă, Mitea

^ctubzuise şi cum ar putea sâ încropească pîna una-alta ceva

gologani. Avea acasă două minunate pistoale de duel,

mpreună cu cartuşele respective, pe care nu apucase încă să

amaneteze, pentru că - din toate lucrurile ce-i mai rămăseseră -

erau cele mai dragi. De curind cunoscuse întîmplător la

ciuma „Stolicinîi gorod" un tînăr funcţionar, om

^căsătorit şi cu oarecare dare de mînă; tînârul, după cum

^tQt atunci, avea o adevărata pasiune pentru arme şi era

94

dispus să cumpere tot felul de pistoale, revolvere, pumn_ai etc, ca să le atîrne pe pereţi şi să se fălească apoi cu ele f_at de prieteni, demonstrîndu-le, cu priceperea unui expen modul de funcţionare al fiecărui sistem de revolver în p^ cum trebuie încărcat, cum se ocheşte cu el şi aşa mai depart_e Fără să stea mult pe gînduri, Mitea se duse la dînsul şi-i p_ro puse sâ-i lase cele două pistoale amanet pentru suma de zece ruble. încîntat, funcţionarul încercă a-l îndupleca să i \_t vîndâ. Cum însă Mitea nici nu voia să audă de una ca asta, u dădu zece ruble cu împrumut, declarîndu-i ritos că pentru nimic în lume nu s-ar gîndi să-i ia vreo dobîndă. Şi pîna Ia urmă se despărţiră ca doi vechi amici. De acolo Mitea se duse întins la taică-său, abia aşteptînd să-l cheme pe Smerdiakov în chioşc. Faptul acesta era menit să confirme împrejurarea că înainte cu trei-patru ceasuri de a se fi întîmplat cutare eveniment, despre care vom avea prilejul să vorbim mai încolo, Mitea nu avea nici o leţcaie, drept care este nevoit sa amaneteze pentru zece ruble un lucru de care se simţea foarte legat... ca după trei ceasuri, cel mult, să-i cadă aşa, din senin, o pleaşcă de cîteva mii de ruble... Văd însă că iarăşi am anti­cipat asupra desfăşurării evenimentelor.

Sosind la Măria Kondratievna, vecina lui Fiodor Pavlovici, avu parte să afle, spre consternarea sa, câ Smerdiakov era bolnav, ceea ce îi strica fără doar şi poate planurile. Ascultă cu luare-aminte toată păţania, cum căzuse bietul om în pivniţă, cum avusese apoi o criză de epilepsie, cum aduseseră medicul şi cît de grijuliu se arătase Fiodor Pavlovici; îl interesă mai ales ştirea că fratele său, Ivan Fiodorovici, plecase la Moscova chiar în dimineaţa în care se întîmplase accidentul. „Probabil c-a trecut înaintea mea pnfl Volovoe", se gîndi el. Boala lui Smerdiakov îi puse o pia^tra pe inimă. „Ce să fac? Cine o să mai stea acum la pînda, cine o sa-mi raporteze orice mişcare?" Mistuit de curiozitate, s^e apucă, deci, să le descoasă pe cele două femei dacă nu obser­vaseră ceva cu o seară înainte. Pricepînd numaidecît d^e vrea să bata şi ce anume ţinea sa ştie, amîndoua căutara sa-

-

KARAMAZOV

95

• tească, asigurîndu-l că nu venise nimeni peste noapte în c a de Ivan Fiodorovici, care dormise acasă, şi că „totul în regulă". Mitea căzu pe gînduri. Fără îndoială, tre-. _sj _stea cineva de pază şi azi, dar unde: aici sau în poartă Samsonov? în concluzie, îşi spuse că era necesar să spio-ze şi într-o parte, şi într-alta, după cum va fi cazul, însă, deocamdată, deocamdată... trebuia sa se ocupe de „planul" cel nou şi, de data asta, infailibil, pe care-l urzise pe drum şi care nu mai suferea nici o amînare. Se hotărî deci, să-i jert­fească o oră: „într-un ceas am isprăvit, am să ştiu care-i situaţia, şi atunci... atunci am să dau mai întîi o raită pe la Samsonov, să mă interesez dacă Gruşenka-i acolo; mă întorc pe urmă aici imediat, stau pînă la ora unsprezece, iar mai încolo mă duc iarăşi la Samsonov, s-o iau acasă". Aşa îşi făcuse el socoteala.

în doi timpi şi trei mişcări, ajunse acasă, se spălă, se pieptănă, îşi perie hainele şi, dichisindu-se, o porni spre doamna Hohlakova. Fiindcă, din păcate, acesta era mult lăudatul „plan"; Mitea se gîndise să-i ceară cucoanei trei mii de ruble cu împrumut. Nu ştia nici el de ce, dar i se năzărise aşa, deodată, că nu se poate sâ-l refuze. Probabil că cititorii se vor întreba nedumeriţi pentru ce, dacă era atît de sigur de reuşită, nu se adresase de la bun început unei persoane din lumea lui, în loc să fi solicitat bunăvoinţa lui Samsonov, un om crescut cu alte concepţii şi căruia nici măcar nu ştia cum sâ-i vorbească? De o lună încoace însă Mitea aproape că nu roai era în relaţii cu Hohlakova, pe care de altfel n-o cunoştea ^cît destul de superficial, ştiind pe deasupra foarte bine că ^mci nu-l putea suferi. Din capul locului îl privise cu vădită apatie din pricină că era logodnicul Katerinei Ivanovna, ^d, după părerea ei, tînăra fată ar fi trebuit să se despartă de

dînsul

cît mai degrabă şi să se mărite cu „Ivan Fiodorovici,

gul de el, un giuvaier de băiat, cult şi manierat, mă rog, un cavaler". Felul de a fi al lui Mitea, în schimb, o din sărite. La rîndul său, Mitea rîdea de ea, ba chiar ^{0 lr}nprejurare oarecare spusese despre dînsa că „pe cît e

96

DOSTOIE_VSK

de fîşneaţâ şi bună de gură, pe atît e de incultă", însă pe drum, în telegă, la un moment dat îi fulgerase _Pr,^W minte: „Dacă ţine atît de mult să nu mă însor cu Katerm Ivanovna, dacă doreşte lucrul acesta cu tot dinadinsul (ş_{tIa c}

doamna Hohlakova era în stare să facă o criză de

isterie

numai la gîndul că ei doi s-ar putea să se căsătorească), _u văd de ce m-ar refuza cînd ar fi atît de simplu să-mi dea cele trei mii de ruble ca s-o părăsesc şi să plec definitiv din oraş?i Cînd le intră ceva în cap acestor cuconiţe răzgîiate din lumea aleasă, poţi fi sigur că sînt dispuse la orice sacrificiu, numai să iasă totul după bunul lor plac. Unde mai pui că e şi putred de bogată", chibzuia Mitea. Cît priveşte „planul" propriu-zis, râmînea mai departe în picioare; se gîndea să-i propună acelaşi lucru în fond, adică să-i cedeze drepturile sale asupra pădurii Cermaşnea, dar nu ca pe o tranzacţie comercială, aşa cum încercase cu Samsonov, a cărui bunăvoinţă se străduise s-o cîştige fluturîndu-i pe dinainte posibilitatea de a scoate îndoit suma avansată (şase sau chiar şapte mii de ruble în loc de trei), ci ca pe o nobilă garanţie pentru banii împrumutaţi. Şi cu cît rumega mai mult această idee nouă, Mitea se simţea cuprins de un fel de exaltare, aşa cum i se întîmpla uneori de cîte ori lua o hotărîre subită. Orice proiect nou era făcut sâ-l pasioneze, punînd stăpînire deplină pe sufletul lui. Cu toate acestea, în momentul cînd păşi în pridvor, simţi un fior rece şerpuindu-i de-a lungul spinării: de abia acolo, în pragul casei, înţelese lămurit, cu o precizie matematică aproape, ca era ultima lui speranţă, că altă posibilitate nu mai există, şi, în cazul cînd nu va ajunge la nici un rezultat, „nu-mi mai râmîne decît să înjunghii pe cineva şi sâ-l jefuiesc, ca să f* rost de cele trei mii de ruble..." Era ora şapte şi jumătate cina sună la uşa doamnei Hohlakova.

La început s-ar fi spus câ-i surîde norocul: stâpîna casei primi suprinzâtor de repede, imediat ce i se anunţă vizita l^ul „Parcă m-ar fi aşteptat", se gîndi Mitea şi, într-adevar, ° clipă după ce fu poftit în salon, doamna Hohlakova d